FOAIA   DE  IDENTITATE

      ( Răspundeţi numai la ce întrebări doriţi Dumneavoastră)

 

         Nume de familie                                       

Prenume                                                                     Vârsta

Adresa

Telefon, E mail, site

                        

Căsătorit           Numărul copiilor       Vârsta acestora

Profesie

Profesia soţiei

Ocupaţia actuală, funcţia:

Ocupaţii şi funcţii anterioare(câteva):

 

Medii socio-profesionale pe care le cunoaşte mai bine:

 

Zone şi localităţi din Ţară şi din afară, unde cunoaşteţi mai multă lume şi sunteţi mai bine cunoscut:

 

 

 

Aveţi cunoştinţe apropiate printre persoanele angajate în mass media: presă………., radio………, TV …….

 

În care dintre domeniile enumerate în CIRCULARA nr 4 doriţi să activaţi? Precizaţi numărul de ordine la care este consemnat domeniul agreat (pot fi indicate mai multe domenii):

 

         Dacă titularul acestei foi de identitate încă nu este înscris pe Lista Naţională, va indica numele şi câteva elemente de contact ale unor persoane care îl cunosc şi pot da relaţii despre dînsul, îl pot recomanda. Numele acestor persoane va fi consemnat pe o foaie separată, care se va ataşa la Foaia de identitate.

 

Data  completării                         Semnătura titularului

 

         Persoanele înscrise pe Lista Naţională sunt invitate  să participe la Acţiunea Naţională.  Această acţiune urmăreşte (a)primenirea clasei politice româneşti,  (b)recuperarea valorilor materiale şi spirituale româneşti distruse sau compromise de ultimii 60 de ani, (c)revigorarea energiilor naţionale. Persoanele doritoare să participe la Acţiunea Naţională sunt invitate să completeze o Foaie de Identitate, conform Circularei nr 3. Completarea acestui formular echivalează cu o cerere de înscriere. Vă este util să cunoaşteţi că Acţiunea Naţională îşi propune, în concret, următoarele:

        1.  Va identifica persoanele de pe Lista Naţională pe care se poate baza o guvernare corectă, competentă şi loială Ţării. Aceste persoane, capabile şi dispuse să participe efectiv la viaţa politică, fie la nivel central, naţional, fie la nivel local, vor alcătui Lista Naţională Operativă. Parte dintre aceştia, dacă sunt de acord, vor fi recomandaţi autorităţilor în vederea ameliorării activităţii de administrare şi guvernare a Ţării, indiferent de partidul aflat la guvernare.

        2.  Va elabora pentru societatea civilă strategii de acţiune socio-politică prin care să contracareze cât mai multe dintre efectele dezastruoase ale guvernării anti-româneşti de dinainte şi de după 1989. Inclusiv strategii care să facă posibilă, pe calea democratică a unor alegeri corect desfăşurate, scoaterea de la guvernare a actualei clase politice. În mod specific vom susţine votul uninominal la toate felurile de alegeri.

        3. Va face presiuni asupra guvernanţilor pentru a se diminua efectele precarităţii lor morale şi profesionale, pentru identificarea şi demascarea în persoană a imposturii şi corupţiei la toate nivelurile societăţii, pentru impunerea valorilor autentice în toate domeniile.

        Pentru persoanele care vor completa Foaia de Identitate precizăm domeniile de activitate în care se poate angaja fiecare să activeze, să se facă util:

 

 

1. organizatoric

2. strategic şi tactic;

3. doctrină socială şi politică;

4. relaţii interne( cu partide, sindicate, ONG-uri etc.);

5. relaţii externe

6. relaţii cu Basarabia;

7. relaţii cu românii din străinătate;

8. propagandă, inclusiv pe Internet; relaţii cu mass media;

9. redactare de texte şi materiale pentru diverse trebuinţe;

10. culegere de informaţii din presă, radioTV, Internet;

11. monitorizarea şi analiza societăţii româneşti, a guvernării, a   Parlamentului, a partidelor;

12. strângere de fonduri(cotizaţii, sponsorizări etc.);

13. control financiar intern;

14. consiliere legislativă şi juridică;

15. organizarea de manifestaţii şi evenimente publice;

16. sensibilizarea şi conştientizarea societăţii asupra stării în care se află Ţara, sub toate aspectele, îndeosebi asupra primejdiilor cu care ne confruntăm.

       Fireşte, lista de mai sus este incompletă şi aşteptăm sugestii şi propuneri de completare a listei cu domenii şi obiective noi.

       Precizare importantă: o persoană  este considerată înscrisă pe Lista Naţională Operativă din momentul în care a trimis completată Foaia de Identitate. Dacă acea persoană nu se află pe Lista Naţională deoarece nimeni nu s-a gândit să o recomande, se face menţiune de această situaţie atunci când titularul va completa ultima rubrică din Foaia de Identitate.(Vezi CIRCULARA nr 5)

 

 

                  În numele Grupului de Iniţiativă,

 

                                            Ion  Coja

 

   Stimate domnule coleg,

 

   Gestul minim de colaborare la proiectul nostru este să ne  ajutaţi               

să alcătuim o Listă Naţională cât mai cuprinzătoare. Este foarte important pentru derularea proiectului  ca toţi cei înregistraţi pe Listă să ne comunice la rândul lor o Listă de persoane pe care, pentru aceleaşi considerente ca şi Dumneavoastră, le propuneţi să fie înregistrate pe Lista Naţională. Recomandarea Dumneavoastră este suficientă pentru noi ca să înscriem pe cineva pe  Lista Naţională. De aceea va rugăm să reflectaţi bine asupra calităţii umane a persoanelor recomandate. În faţa noastră nu purtaţi în nici un fel vreo răspundere pentru comportamentul ulterior sau pentru aspecte neştiute de Dumneavoastră din trecutul persoanelor recomandate. Acest risc ni-l asumăm numai noi.

              Nota bene: Pe Lista Naţională poate fi propus orice cetăţean din România şi Republica Moldova, indiferent de naţionalitate, sex, religie, profesie, poziţie socială etc., precum şi orice etnic român trăitor în străinătate, în vecinătatea României sau în emigraţie(diasporă). Se admit excepţii, acceptate de Grupul de Iniţiativă

                Avem rugămintea de a ne furniza pentru persoanele propuse cât mai multe date necesare pentru a lua legătura cu dînşii: telefon, adresă poştală, adresă electronică, fax, căsuţă poştală etc. Fireşte, de cele mai multe ori veţi putea da numai numele, prenumele şi numărul de telefon. E suficient. Adresa la care ne puteţi comunica lista de propuneri a Domniei Voastre este următoarea:

              ION COJA –Oficiul Poştal 41, C.P.30 sect.1, Bucureşti sau  ionzcoja@yahoo.ro  sau   listanationala@yahoo.ro

                Dacă doriţi să vă implicaţi mai mult, citiţi cu atenţie Circulara nr 4. Mulţumim şi Doamne, ajută!

       În numele Grupului de Iniţiativă,

                                                                       Ion  Coja

           La iniţiativa unui grup care se consideră reprezentativ pentru societatea românească   a fost  conceput şi demarat  proiectul  Lista  Naţională, proiect care urmăreşte, în prima sa etapă, realizarea unui   recensământ al românilor de ispravă, al românilor „valabili”, al românilor voitori de bine pentru România şi viitorul Neamului românesc, al românilor capabili şi dispuşi să se facă utili cauzei naţionale.

          Ne propunem ca pe Lista Naţională să fie înscrişi cât mai mulţi dintre concetăţenii noştri care întrunesc calităţile unui „bun român”:

-         onestitate şi respectul pentru cuvîntul;

-         bună pregătire(competenţă) profesională;

-         capacitatea de a preţui competenţa şi valoarea altuia;

-         ataşament faţă de interesele şi problemele naţionale, comunitare.

          Alte criterii, precum origine etnică, credinţă religioasă, stare materială, apartenenţă politică etc., nu sunt luate în seamă în  alcătuirea Listei Naţionale.

              Eşecul constituirii în România a unei clase politice autentice, utilă Ţării şi demnă de respectul societăţii româneşti, ne pune în faţa acestei întrebări: există oare în România oameni de calitate, suficient de mulţi, cu care să primenim ori chiar să înlocuim actuala clasă politică? Noi credem că aceşti români există şi am decis să purcedem la identificarea şi înregistrarea lor pe Lista Naţională.

           Identificarea acestor oameni de ispravă se face (1) pe baza recomandării din partea unor persoane care aparţin grupului de iniţiativă sau care deja se află pe Listă. De asemenea, (2) persoanele care află de iniţiativa noastră şi vor să ni se alăture ne pot contacta pe adresa electronică menţionată pe antet sau pe cea poştală: prof. Ion Coja, Oficiul Poştal 41 c.p.30, Bucureşti.                              

         Informaţia cu privire la faptul că numele Dumneavoastră a fost înscris pe Lista Naţională sunteţi liber s-o aduceţi la cunoştinţa oricui. Această listă este oricând la dispoziţia autorităţilor publice abilitate să cunoască tot ce se întâmplă în Ţară.

         Pentru persoanele care apar pe listă la recomandarea altor persoane nu este nevoie să le cerem acordul pentru a-i înregistra pe Listă. Această înregistrare nu reprezintă un act de voinţă al celor înscrişi. Drept care nimeni nu are dreptul să considere că persoanele de pe Lista Naţională, prin prezenţa numelui Dumnealor pe această listă, şi-au exprimat o opţiune, cu atât mai puţin una politică. Noi nu vă cunoaştem ideile şi simpatiile socio-politice, filosofice, religioase, culturale, sportive etc., şi nici nu dorim să le cunoaştem. Ne interesează numai faptul că aţi dovedit până acum corectitudine şi profesionalism, calităţi fără de care nimeni nu se poate face utili cetăţii, Ţării, lumii. Ne bucurăm că bunul Dumnezeu v-a înzestrat cu aceste daruri minunate şi că am putut consemna aceasta trecându-vă numele pe Lista Naţională. Repetăm: nu avem nimic de ascuns. Documentele pe care le producem, ca şi activitatea noastră propriu zisă, nu au caracter secret. Practicăm o transparenţă totală faţă de autorităţi.

          Cât priveşte „ataşamentul faţă de interesele şi problemele naţionale, comunitare”, această calitate este facultativă, dacă putem spune aşa. În sensul că pe Lista Naţională pot fi înscrise şi persoane care, din diverse motive, nu şi-au arătat vreodată, în public, această  sensibilitate. Considerăm că fiecare dintre noi are dreptul să-şi manifeste ori să-şi mărturisească asemenea  disponibilitate („ataşamentul”) numai atunci când, cum, unde şi faţă de cine va crede de cuviinţă.

           Cei înscrişi pe Lista Naţională au toată libertatea să dea sau nu vreo atenţie ori vreo urmare circularelor noastre, prezente şi viitoare. Precizăm că scopul urmărit de noi este ca un număr cât mai mare dintre persoanele înregistrate pe Listă să accepte participarea la Acţiunea Naţională, care constituie  faza a doua a proiectului nostru şi are un marcat conţinut politic. (Vezi CIRCULARA nr. 4)  Numai Dumneavoastră decideţi dacă veţi face acest pas, dacă vă veţi ataşa acţiunii noastre.

            Nefiind nimic secret în demersul nostru, puteţi dispune cum doriţi de documentele de faţă. Le puteţi arăta oricui, bunăoară. Nu ne deranjează şi nu ne afectează în vreun fel. Dimpotrivă. Pentru noi este important să constatăm că există în România oameni ca Dumneavoastră. Nu ascundem însă cât ne-am bucura dacă veţi considera că merită să colaboraţi la Acţiunea Naţională. Vă aşteptăm.

            Cu cele mai bune urări,

               

                                Grupul de Iniţiativă al proiectului Lista Naţională

 

listanationala@yahoo.com

 

Uniunea VATRA ROMÂNEASCĂ, fidelă faţă de angajamentele pe care şi le-a asumat în februarie 1990, la înfiinţarea sa, consecventă cu linia de conduită civică şi politică urmată de atunci şi până în ziua de azi, conştientă de situaţia grea în care România a fost adusă de clasa politică instaurată la guvernarea României prin minciună şi fraudă electorală, dezamăgită de neputinţa aliaţilor noştri europeni şi nord-atlantici de a contribui sau de a interveni în favoarea instaurării în România a unui regim autentic democratic, bazat pe respectul drepturilor omului şi al statului de drept, al legalităţii,

consideră că este imperios necesar ca un număr cât mai mare de persoane şi organizaţii, sindicate şi partide, care nu au participat la producerea dezastrului de după decembrie 1989,

să ne unim forţele, întreg potenţialul de care dispunem fiecare, pentru a oferi electoratului român o alternativă onorabilă, viabilă şi salvatoare la viitoarele alegeri.

Intenţia noastră este să elaborăm o platformă de parteneriat la care să poată adera oricine doreşte şi este într-adevăr capabil să facă ceva pentru instaurarea şi apărarea principiilor democraţiei în România.

Ne adresăm Dumneavoastră spre a vă face cunoscută intenţia noastră de a înscrie la viitoarele alegeri o LISTĂ NAŢIONALĂ, alcătuită îndeosebi din persoane independente politic, a căror onestitate şi competenţă profesională să fie deasupra oricărei discuţii. Vă facem invitaţia de a participa la elaborarea şi susţinerea pe toate planurile a acestei LISTE.

Ne puteţi contacta pentru detalii la adresa listanationala@yahoo.com

Ion Coja

Buletinul AdSumus, februarie 2008

comunicare de Ion Coja

 

www.ioncoja.ro

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni. Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias de cives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor! Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici… Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?

Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau (2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa. Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme. E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…

Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei. Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite. Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune. Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.

Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.

Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus. E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!… În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.

Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire. Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.

Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit… Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc. Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin. Toate limbile romanice au corectat această aberaţie, româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinării imparisilabice. Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.

Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ. Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt. O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.

Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.

Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulată.

Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, că sunt prea periferice, prea rar folosite ca să se fi păstrat prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.

Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!

Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.

Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi-mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a. Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni). Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.

După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjungia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot! Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…

În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârîţi ai acelei limbi!

Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.

Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin!

Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.

În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.

Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.

Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez: „Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una.

Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)

Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastră director tutelar.

Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi… Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele… E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă între ontogeneza românilor şi glotogeneză.

…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!

Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?!

 

Buletinul AdSumus, ianuarie 2008

un articol de Dan Anghelescu

Exceptând perioadele când Festivalul şi Concursul Internaţional ce-i poartă numele ne re-apropie de fabuloasele şi aeratele lui eşafodaje sonore, muzica lui Enescu rămâne totuşi o prezenţă încă discretă în viaţa artistică a României. Sporadic incluse în programele instituţiilor de concert sau ale posturilor de radio şi televiziune, înaltele piscuri ale creaţiei enesciene sunt cunoscute şi apreciate doar de un număr încă restrâns de specialişti şi melomani. Ceea ce induce concluzia că, în sfera decidenţilor culturali a existat, privitor la Enescu, un interes numai formal; dacă nu chiar o tacită şi difuză ostilitate.Ceea ce nu înseamnă că – atunci când a fost convenabil pentru anumite tipuri de interese – nu s-a uzat copios de acest nume. Şi chiar cu tot cinismul din dotare, mai ales atunci când se miza pe un profit de imagine. O aritmetică simplă arată faţa reală a lucrurilor: într-o jumătate de secol s-au desfăşurat doar 18 ediţii (!?) ale Festivalului …Apoi, să ne reamintim, premiera din 1958 a operei Oedipe, când, cu brutalitate şi grobianism proletar, Gheorghiu-Dej mutila spectacolul eliminând un întreg tablou. Incredibil, ceva similar s-a petrecut şi acum, în ediţia 2007, când Oedipe-ul enescian, fără explicaţii, nici nu a mai fost inclus în programul acestei ediţii a Festivalului. Ostilitatea despre care am vorbit a fost cât se poate de vizibilă şi în 2oo4 când, într-un aşa-numit Mare Festival al artelor desfăşurat –închipuiţi-vă - chiar în România (şi pentru români !?!), muzica lui Enescu era cu totul şi cu totul ignorată. Deconcertantul inventar (al ostilităţii) include şi tratamentul aplicat compozitorilor şi muzicologilor români care au facut tot ce era omeneşte posibil pentru a aduce într-o reală lumină valoarea tezaurului enescian. Şi azi, quasi necunoscută (din cauza tirajelor meschine şi fără reveniri, ca şi din cauza lipsei traducerilor în limbi de largă circulaţie) inestimabila lor investiţie de inteligenţă şi creativitate continuă să rămână fără efecte în ceea ce priveşte promovarea şi percepţia creaţiei enesciene dincolo de hotarele ţării. Şi – în continuare - iată previzibilele consecinţe:

Editura bucureşteană „Lider” publica volumul intitulat Vieţile marilor compozitori. Autorul, Harold C. Schonberg, critic muzical al ziarului „New York Times”, făcea o trecere în revista a marilor compozitori (şi a creţiei muzicale) de la Monteverdi la Berlioz, de la Wagner la Messiaen şi de la Bartok la Stravinski, John Cage şi minimalişti. Despre Enescu lucrarea nu conţine nici măcar un singur rând. Situaţie similară în volumul intitulat 100 de personalităţi ale secolului XX . Compozitorii, editura ALL. În Le Robert (Dictionaire d’aujour’hui), Enescu apare, totuşi, însă doar în calitatea de… „Grand professeur de violon, maître de Yehudi Menuhin”(sic!). Exemplele mai pot continua.

George Enescu reprezintă una dintre cele mai valoroase şi proeminente personalităţi ale muzicii veacului XX. Aprecierea aceasta a aparţinut – întâi de toate – unor mari maeştri ai timpului, notorii pentru severitatea opiniilor lor. Între aceştia îi amintim pe André Gedalge, Camille Saint-Saens, Charles Koechlin, Antoine Goléa, Arthur Honegger, …şi lista ar putea să fi prelungită considerabil. Dar evidenţele nu trebuie susţinute nici cu martori nici cu demonstraţii.

În aceaşi timp s-a spus, pe bună dreptate, că prin el, atât ca interpret şi personalitate exemplară – dar şi prin valoarea copleşitoare a operei sale - reprezintă una dintre înaltele instanţe tutelare ale spiritualităţii româneşti? Desigur, în ultima jumătate de veac (ca şi în ultimele două decenii de după loviluţie, mersi Luca Piţu!), am auzit numeroase voci – şi de nenumărate ori – clamând cu o inutilă grandilocvenţă afirmaţii similare. Exceptându-i pe muzicieni – care chiar ştiau despre ce vorbesc – vidul pustiitor (a propos de ce arată realitatea) din respectivele alocuţiuni a devenit cel puţin greţos. Şi vom vedea imediat din ce motiv.

Timp de peste o jumătate de veac de la dispariţia lui Enescu nu s-a luat, nici măcar în discuţie, înfiinţarea unui for naţional, capabil să promoveze şi să cultive atât muzica, cât şi fascinanta personalitate a lui Enescu (violonist, pianist, compozitor genial, profesor). Am sperat, în zadar, că anul 2005 (care rotunjea o jumătate de veac de la trecerea lui în nefiinţă) va deveni Anul Enescu. Cu toate că în toată această vreme decidenţii (culturnicii) de ieri şi de azi, n-au s-au învrednicit să obţină nici măcar dreptul de tipărire (!?!) al partiturilor enesciene. (Numeroşi muzicienii străini care au concertat, s-au interesat, ori doar au vizitat ţara în care s-a născut Enescu nu au putut să-şi procure partiturile lucrărilor lui, deci n-au avut cum să-i cunoască, ori să-i cânte opera!). O discografie alcătuită corespunzător cu ceea ce (nu încetăm, adesea zgomotos, să) spunem că reprezintă Enescu şi creaţia sa, de asemenea nu există. Ori – din moment ce valoroasele studii focalizate asupra creaţiei acestui Orfeu Moldav (cum a fost numit), au rămas necunoscute, din moment ce partiturile celor mai importante lucrări ale sale sunt de-ne-găsit, era firesc ca asupra lui şi a muzicii sale să se aştearnă nedreptul văl al uitării.

…. Iată prin urmare (doar câteva) dintre cauzele ce au întârziat (nepermis de mult) reconsiderarea locului pe care-l ocupă Enescu între valorile muzicii universale. Distinsul estetician Antoine Goléa (Estetique de la musique contemporaine) nu a ezitat să-l considere drept cel mai nedreptăţit compozitor al veacului XX. Dar – să nu ne facem că uităm! – la această cumplită nedreptate suntem co-părtaşi.

Cazul Enescu pare croit după acel trist adagiu al lui J.P.Sartre „…pe măsură ce moartea devine reală, gloria se reduce la o mistificare”. La numai câţiva ani de la dispariţie, în Enciclopedia Muzicală Fasquelle, Pierre Boulez acredita ideea că emblematici – pentru muzica primei jumătăţi de veac – rămâneau doar Schönberg, Alban Berg, Webern, Stravinski şi Bartok. Asemenea păreri exprimate (din raţiuni pe care nu le vom discuta aici), în principiu, nu dăunează nimănui dacă ele sunt combătute la vreme şi nu lăsate să plutească indefinit. In plus, o serie de circumstaţe aveau să continue defavorabil pentru receptarea corectă a creaţiei enesciene.

În veacul XX faptul de artă, sub influienţele pozitivismului profesat de Auguste Compte şi ale gândirii matematice a lui Poincaré, se reconsidera într-o ontologie inundată de meta-implicaţii din sfera ştiinţelor exacte, vădind un exagerat apetit epistemologic. Mallarmé declanşa o goană obsesivă după perfecţiune, iar antiromanticul Valéry considera actul creator doar ca arhitectură şi ordine. În arta sunetelor dodecafonismul (Schönberg, Alban Berg, Webern), odată cu disoluţia tonalităţii, determina şi o criză de legitimitate structurală. Sub semnul unei profeţii formulate cândva de Schelling (înnoptarea temeiului metafizic al sensului), arta, în genere, se abandona în derizoriul fabricaţiilor atât de proprii pentru civilizaţia de consum, iar actul creaţiei se despuia de orice taină şi aureolă supraumană (Martin Heidegger).

Era contextul în care Enescu alesese cu totul alt drum, inoculând discursului sonor o „enormă densitate a afectului” (Pascal Bentoiu). Poetica lui părea o alchimie misterioasă, unde forme adietoare din trecut insinuau cu eleganţă o noutate discretă, esenţe şi densităţi necunoscute altor muzici şi o indelebilă amprentă care îl determina pe Charles Koechlin să elogieze „l’extraordinaire don d’assimilation d’un Georges Enesco’’. Înţelegându-i valoarea şi originalitatea Antoine Goléa va încerca, în repetate rânduri, să impună reconsiderarea locului ocupat de Enescu în contextul universal al artei sunetelor, subliniind o serie de elemente ce-l anticipau cu două decenii pe Messiaen, ca şi priorităţile pe care limbajul enescian le deţine vis-a-vis de creaţia unor Bartok, Schönberg sau Anton Webern.

România resimte azi, mai mult ca oricând, o imperioasă nevoie de imagine. Faptul că Enescu e încă insuficient cunoscut în propria ţară şi prea puţin peste hotare explică şi el, până la un punct, acel mare deficit de imagine cu care nu vom înceta prea curând să ne confruntăm. Într-o epocă ce conturează o mega-civilizaţie dominată de efectele – dizolvante – ale globalizării, prin muzica lui ne-am putea regăsi - şi păstra - cu unicitatea şi inefabilul propriei noastre fiinţe spirituale, respirând către lume dimensiunea sublimă a propriei noastre imagini, azi, din nefericire, absentă sau distrusă. In această absenţă noi înşine suntem cei care am şi început să ne pierdem. În 1931 George Breazu scria oferindu-ne – încă de pe atunci – o lecţie (ce păcat că nu o mai ştim!) despre cum ar trebui înţeles Enescu: ”într-o înaltă misiune a umanităţii şi românităţii noastre. Ceea ce putem descoperi, contemplându-l este conştiinţa acestei misiuni şi răspunderea ei.”

ASTĂZI 15 IANUARIE 2008 ÎN CEL DE AL 158-LEA AN DE LA NAŞTEREA POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU (1850-1889) PENTRU MAI DREAPTA ŞI PERENA SA CINSTIRE PROPUNEM ÎNFIINŢAREA „FRĂŢIEI EMINESCU” PENTRU CA ACEASTĂ ZI / DAR ŞI ZIUA DE 15 IUNIE A FIECĂRUI AN ZIUA TRECERII MARELUI POET ÎN ETERNITATE / SĂ NE ADUNE PE TOŢI CEI DE AZI ŞI PE CEI DE MÂINE ÎN JURUL NUMELUI MIHAI EMINESCU CE SE ÎNCEARCĂ MAI MEREU A FI PĂTAT ŞI AVARIAT. NU SUNTEM O FRĂŢIE POLITICĂ. SUNTEM O FRĂŢIE DE SPIRIT LA CARE SUNT INVITAŢI SĂ SE ÎNSCRIE ŞI SĂ IA PARTE TOŢI BINEVOITORII ŞI TOŢI IUBITORII DE EMINESCU. SUNTEM ÎN ACELAŞI TIMP O ASOCIERE DE TREZIRE A TUTUROR SPIRITELOR ROMÂNEŞTI ŞI A PATRIOTISMULUI ÎN LITERĂ ŞI SPIRIT EMINESCIENE. ACEST EDICT SE DĂ PENTRU ISCĂLIRE ONLINE TUTUROR FRAŢILOR CARE SE BUCURĂ DE EMINESCU PLÂNG ŞI SE ÎNALŢĂ ODATĂ CU EL ŞI ÎN FIECARE ZI A POPORULUI NOSTRU ROMÂNESC DE PRETUTINDENI ŞI DINTOTDEAUNA.

Comitetul de iniţiativă:

1. ION MURGEANU

2. GHEORGHE ISTRATE

3. ION LAZU

Secretar general:

101. OCTAVIAN BLAGA

Nota bene: Iscălirile se pot face în dedesuptul acestui EDICT, pe site-ul Societăţii cultural-ştiinţifice AdSumus http://adsumus.wordpress.com
(comments) sau pe adresa de e-mail a societăţii: ad.sumus@laposte.net. Adeziunile fraţilor noştri trebuie să conţină numele complet, adresa de domiciliu şi un număr de telefon sau o adresă de email. După a 101-a adeziune la prezenta iniţiativă, vom trece la alcătuirea STATUTULUI FRĂŢIEI EMINESCU şi declararea ei ca ONG. Vom solicita parlamentului, preşedinţiei, guvernului şi altor instituţii ale statului să se implice alături de noi în cinstirea activă şi la toate nivelurile a Numelui şi Operei POETULUI NAŢIONAL.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

1. Legiunea I Adiutrix[DIVR,369];

2. Legiunea VII Claudia[DIVR,369];

3. Legiunea XI Claudia[DIVR,369];

4. Legiunea IV Flavia Felix [DIVR,369];

5. Legiunea X Gemina [DIVR,369]

6. Legiunea XIII Gemina [DIVR,369];

7. Legiunea II Herculea [DIVR,369];

8. Legiunea I Iovia [DIVR,369];

9. Legiunea I Italica [DIVR,369];

10.Legiunea V Macedonica [DIVR,369].

Pentru cucerirea unui teritoriu de 125.400 kmp, cât cuprindea Dacia romanã, a fost nevoie de o mobilizare excepţionalã la care a participat o treime din totalul armatei romane. Marele habitat tricontinental roman de peste 3.300.000 kmp, cu fruntariile sale de aproape 10.000 km lungime au rãmas în paza a numai 120.000 de soldaţi, respectiv 12 soldaţi pe km de frontierã, ceea ce corespunde unui sector de peste 80 m pentru un ostaş.

Datã fiind iminenţa rãzboiului şi necunoscându-se intenţiile vrãjmaşului, presu-punem cã regele Decebal a fost nevoit sã-şi plaseze forţele armate, în special, de-a lun-gul Dunãrii. Având în vedere lungimea fluviului care forma graniţa între Dacia carpati-cã şi Imperiul roman, de cca 1.000 km, trebuie sã recunoaştem cã armata sa era insu-ficientã pentru o apãrare de asemenea anvergurã. În medie ar reveni un numãr de 2.000 de soldaţi pentru punctele strategice inclusiv zonele adiacente mai importante, care de-veniserã sub ocupaţia romanã castre permanente. Cum numãrul acestor castre trecea de 100, rezultã cã aproximativ 40% din efectivele totale erau încartiruite în aceste garni-zoane, şi numai cealaltã parte a armatei era masatã în lungul fluviului, în proporţie de cca 250 de oameni pe km de frontierã, precum şi ca forţã de şoc şi regimente de gardã.

Dacã ţinem cont de faptul cã o mare parte dintre aceste trupe era formatã din auxiliari ne dãm seama cã proporţiile scad foarte mult.

Cum invadatorul trebuie sã fi folosit elementul surprizã, de el depinzând, în liberul sãu arbitru, ora, locul atacului, raportul de forţe etc., trupele dacice nu aveau altceva de fãcut decât sã urmãreascã în permanenţã, mişcãrile duşmanului şi sã se regrupeze în funcţie de necesitate, de rapiditatea deplasãrilor sale atârnând, de cele mai multe ori, soarta luptei sau a bãtãliei pentru apãrarea unui punct fortificat. În aceste condiţii, iniţiativa nu putea sã o aibã decât împãratul roman, aşa cum, de altfel, s’a şi întâmplat atât în timpul primului rãzboi, cât şi în cursul celui de-al doilea.

În cazul primului rãzboi, Traian “a împãrţit armata în douã corpuri şi o coloanã, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunãrea pe un pod de vase, la Lederata, îndreptându-se spre Tibiscum, lângã Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aixis. Cea de a doua coloanã a pãtruns în Dacia pe la Dierna tot pe un pod de vase…” [DrãganNT,I,300].

“Se pare cã, în cel de-al doilea rãzboi dacic, împãratul dispunea de forţe mai numeroase decât în primul, ceea ce îngãduie sã se emitã ipoteza unui atac pe mai multe direcţii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obişnuitul drum al Banatului. În acelaşi timp, o coloanã trecea în Transilvania, prin pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric romanilor, nu putea sã facã faţã cu succes atâtor atacuri convergente”, aratã Iosif Constantin Drãgan, în” Noi, tracii “[DrãganNT,I,307], ipotezã la care subscriem şi noi.

La aceste elemente care au condus, în final, la înfrângerea armatei lui Decebal, trebuie sã mai adãugãm, şi nu în ultimul rând, dezvãluirile furnizate de prizonieri, care puteau fi de o importanţã deosebitã pentru mersul operaţiunilor militare, aşa cum s’a întâmplat la asediul capitalei Sarmizegetusa.

Sprijinul aliaţilor nu a fost nici el la nivelul scontat. Decebal - ne informeazã Dio Cassius - “chema în ajutor pe vecini. Spunea cã dacã-l vor pãrãsi pe dânsul şi ei vor fi în primejdie; cã mai uşor şi mai sigur îşi vor pãstra libertatea ajutându-l în luptã, îna-inte ca el sã fi suferit vreo nenorocire. Însã privind nepãsãtori cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmã vor ajunge ei înşişi robi cãci vor rãmâne fãrã aliaţi” [DIO,LXVIII,11.1].

Dupã mãrturia lui Pliniu cel Tânãr, guvernatorul Bitiniei, din scrisoarea adresatã în anul 112 d.Hr. împãratului Traian, rezultã cã regele dac Decebal a cerut ajutor militar şi regelui part Pacorus, prin intermediul lui Callidromus, trimis în acest scop la Ctesifon, cale de peste 3000 km, cum afirmã Dr. Florin Constantiniu, în articolul “De la Sarmizegetusa la Ctesiphon: Din activitatea militarã şi diplomaticã a regelui Decebal “ [LIP,1/84,92-93].

“Peste mai bine de un mileniu, ªtefan cel Mare se va afla în legãturi cu Uzun Hasan, hanul statului Ak Koinlu, a cãrui capitalã era în 1468 la Tabriz (în nordul Iranului de azi), în vederea luptei împotriva Imperiului otoman” [LIP,1/84,93].

Regele dac Decebal cãuta însã alianţa militarã la regele part Pacorus ca la o rudã de sânge, dinastia Arsacizilor fiind de origine dacicã, aşa cum afirmã H.J.Klaproth în “Tableaux Historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’a nos jours”: “Deşi prima origine a Arsacizilor trebuie cãutatã în Asia, când au supus aceastã parte a lumii, veneau din Europa şi fãceau parte dintr’o puternicã naţiune, dispersatã de pe malurile Dunãrii pânã în ţinuturile cele mai îndepãrtate ale Asiei de sus; aceste popoare erau dacii - nume naţional al Arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre Ungaria şi Bactriana purtau acelaşi nume - Dacia…” [AI,1/84,141].

“ Monarhia Arsacidã era centrul unui vast sistem politic, care, spre vest, era în legãturã cu romanii, în timp ce spre est era în contact cu imperiul chinez. Astfel, pe de o parte, îi vedem cãutând duşmani din Italia pânã pe malurile Dunãrii, şi, pe de altã parte, monarhii chinezi intervenind ca mediatori în sângeroasele lupte dintre prinţii arsacizi. Aceastã puternicã monarhie se compunea din patru regate principale, posedate de aceeaşi familie:

- ramura celui dintâi nãscut ocupa Persia şi şeful ei, împodobit cu titlul de rege al regilor, avea suveranitate deplinã asupra tuturor prinţilor din neamul sãu;

- regii Armeniei erau de rangul doi;

- regii Bactrianei (numitã şi Dacia) care stãpâneau de pe malurile Indului, nordul Indiei şi în rãsãritul Persiei;

- regii masageţilor, care posedau toatã Rusia meridionalã, de pe malurile Volgãi şi Tanaisului (Don) [AI,1/84,141].

Regii din dinastia dacã a Arsacizilor parţi au domnit neîntrerupt între anii 250 î.Hr. şi 227 d.Hr. [MEIU,648-649], vreme de aproape o jumãtate de mileniu, iar în Armenia, între anii 52 şi 415 d.Hr. [MEIU,434], timp de aproape 400 de ani.

În acest context istoric era normal ca regele Decebal al DACIEI carpatice sã solicite ajutor regelui Pacorus al DACIEI bactriene [AI,1/84,140] sau altor regi daci din ţãrile învecinate, ţinând cont de faptul cã masaGEŢII stãpâneau pânã pe malurile Donului, iar originea acestora e înscrisã chiar în etnonimul lor.

În acest sens, credem cã trebuie abordatã şi relatarea din cãrţile chinezeşti despre Pan (desigur Ban “prinţ”) Tchao care proiecta sã atace Imperiul roman, în timpul rãzboa-ielor acestuia cu Decebal, dar perşii l-ar fi fãcut sã renunţe la acest plan [AI,2/84,140].

Despre aceste fapte vorbesc şi “ Tacit, Ammianus, Hieronymus, care lasã sã se înţeleagã cã ar fi existat o încercare din partea lui Decebal de a realiza o coaliţie vastã împotriva romanilor, printre aliaţii sãi numãrându-se şi parţii” [MID,91].

Nu insistãm asupra amãnuntelor legate de purtarea rãzboaielor conduse de Traian, care primeşte, dupã prima conflagraţie, numele triumfal de DACICUS, fiind primul împãrat care-l poartã [ILD,53], ci ne vom strãdui sã estimãm pierderile care au putut fi suferite de daci, ţinând cont de afirmaţia fãcutã de Herodot cã “geţii sunt cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci” [DER,II,1]. Considerãm cã pierderile armatelor dacice nu puteau fi mai mari decât dublul efectivelor romane angajate în lupte, respectiv de 120.000 de persoane (morţi şi dispãruţi), cifrã, oricum, exagerat de mare. De aici rezultã cã, dupã terminarea celui de al doilea rãzboi, armata dacilor a rãmas cu aproximativ 380.000 de militari în viaţã, care, în mod normal, nu puteau cãdea în întregime în mâna învingãtorului. În primul rând credem cã au rãmas fãrã pierderi garnizoanele situate la mari depãrtãri care nu au intrat în luptã, unde am estimat în jur de 200.000 de ostaşi.

Criton aratã cã romanii au luat 500.000 de prizonieri (Ioannes Lydos, De magistratibus [DIVR,196]) din Dacia. Aceastã cifrã este deosebit de importantã, prin valoarea ei intrinsecã, care confirmã ipoteza noastrã privitoare la totalul trupelor dacice angajate în lupte, implicit la numãrul de locuitori ai regatului.

Dacã totalul efectivelor dacice ar fi fost doar de 500.000 de soldaţi, din care au pierit cca 120.000, iar alte 200.000 erau încartiruiţi în garnizoane îndepãrtate care nu au participat la luptele din noua provincie romanã, rezultã cã doar 180.000 de ostaşi daci puteau fi fãcuţi prizonieri. Prin urmare, adãugând celor 500.000 de prizonieri numãrul morţilor şi al dispãruţilor (120.000), precum şi al celor aflaţi în alte zone ale regatului dacic (200.000) rezultã cã regele Decebal avea sub arme peste 820.000 de militari, cifrã care ridicã potenţialul demografic al ţãrii la peste 8.200.000 de locuitori.

Pentru teritoriul actual al României, din stânga Dunãrii, fãrã Basarabia, Bucovina de nord şi alte regiuni înstrãinate de marile puteri europene, populaţia de 5.000.000 de persoane rãmâne acoperitoare pentru studiul nostru, aşa cum am menţionat mai sus. Aşadar, pierderile estimate ale dacilor în rãzboaiele purtate împotriva agresorilor romani la începutul secolului al II-lea d.Hr. se ridicã la 620.000 de morţi, dispãruţi, prizonieri, la care trebuie adãugate victimele din rândul femeilor, copiilor, bãtrânilor, care au avut de suferit de pe urma evenimentelor militare, dar şi din cauza epidemiilor care au bântuit în urma conflagraţiilor îndelungate, pierderi care la un loc au putut sã ajungã la cca 380.000 de persoane.

Pe ansamblu, pierderile dacilor s’ar cifra la aproximativ 1.000.000 de oameni, în care sunt incluse şi cele suferite ca urmare a scãderii sporului natural al populaţiei, rezultând, cã în aceşti ani de rãzboaie cumplite, situaţia demograficã a stagnat.

Calculele noastre au în vedere cele mai dezavantajoase situaţii pentru daci şi nu ţin seama de compensãrile produse, în acest domeniu, de colonizãrile cu elemente romanice sau romanizate, provenind “ex toto orbe Romano”, care, oricum, nu puteau ajunge la 20% cât reprezintã pierderile estimate de noi, deşi erau foarte importante. Apoi, acest “ex toto orbe Romano”, include, în mod intrinsec, şi populaţiile dacice din provinciile romane ale epocii, care nu erau deloc puţine atât în Peninsula Balcanicã, cât şi în Pannonia, în Asia Micã etc., populaţia dacicã având în Imperiul roman o pondere foarte importantã. Prin urmare, pasajul lui Eutropius: “Traian, dupã cucerirea Daciei, adusese aici din toate pãrţile imperiului o mulţime nenumãratã de colonişti spre a cultiva câmpurile şi a locui oraşele, depopulate de lungile rãzboaie ale lui Decebal” [IR,VIII,120], trebuie interpretat şi sub acest raport demografic al colonizãrii Daciei şi cu elemente dacice sau tracice.

Cucerirea romanã din Dacia nu a afectat întregul teritoriu situat în stânga Dunãrii, întrucât cea mai mare parte a provinciilor istorice: Crişana, Moldova, Muntenia, precum şi totalitatea Bucovinei, Maramureşului etc. au rãmas, pe mai departe, în componenţa Daciei libere. Victoriile romane asupra dacilor carpatici au fost eternizate prin monumente triumfale ridicate la Tropaeum Traiani, în anul 109 şi la Roma, Columna lui Traian, inauguratã la 12 mai 113 d.Hr., opera vestitului arhitect Apollodor din Damasc [ILD,53-54].

Pax Romana care a urmat dupã marile confruntãri militare a fost tulburatã deseori de autohtonii daci care nu se puteau împãca cu ideea subjugãrii lor de cãtre o putere strãinã. În acest sens amintim câteva din rãscoalele care au avut loc în Dacia romanã, precum şi unele atacuri ale dacilor liberi îndreptate împotriva stãpânirii romane:

- rãscoala dacilor supuşi, conjugatã cu atacurile iazigilor şi roxolanilor din anul 118 d.Hr., în timpul cãreia guvernatorul provinciei C.Iulius Quadratus Bassus cade în luptã [ILD,54];

- în aceeaşi perioadã are loc incendierea suprastructurii lemnoase a podului construit de Apollodor la Drobeta [ILD,54];

- atacul dacilor liberi dintre anii 156-157 [ILD,54];

- dacii liberi din Carpaţii nordici (costobocii) atacã Dacia romanã, invadând, apoi, Macedonia şi Grecia, în anul 167 d.Hr., concomitent cu ofensiva iazigilor de pe cursul mijlociu al Dunãrii şi a bastarnilor pe coastele Pontului Euxin [ILD,54];

- în anul 170 d.Hr. are loc un nou raid al costobocilor pânã în provinciile balcanice ale imperiului roman [ILD,54] etc.

În aceastã ultimã parte a secolului al II-lea au loc şi cele douã rãzboaie marcomanice, primul între anii 166-175, iar al doilea între 178-180 d.Hr., la care, desigur, au participat şi dacii liberi din zonele de interes [ILD,54].

În vederea mãririi gradului de siguranţã a statului, Dacia este împãrţitã, iniţial, în anul 119, în douã provincii:

1 - Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum, şi

2 - Dacia Inferior.

În anul 124 d.Hr., în urma noii vizite a împãratului Hadrian, ţara este împãrţitã în trei:

1 - Dacia Superior;

2 - Dacia Inferior;

3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].

Nici aceastã împãrţire nu a fost de lungã duratã, cãci între anii 167-169 d.Hr. are loc reorganizarea celor trei Dacii, care devin astfel:

1 - Dacia Apulensis, guvernatã de un legatus Augusti de rang consular, cu reşedinţa în oraşul Apulum, superior în grad guvernatorilor celorlalte douã provincii;

2 - Dacia Malvensis;

3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].

Înflorirea oraşelor Daciei romane care a avut loc în acest secol, rezultã şi din ridicarea unora dintre ele la rang de municipiu, între care: Drobeta, Napoca, Romula (în anul 124 d.Hr.), Tropaeum Traiani (în anul 170 d.Hr.), Porolissum (dupã anul 193 d.Hr.) [ILD,54]. Ulterior, alãturi de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, şi municipiile Apulum şi Napoca sunt ridicate, în anul 192 d.Hr., la rangul de colonie, ca, dupã anul 193 d.Hr. şi Dierna, Drobeta, Potaissa sã mai primeascã acest rang [ILD,54].

Inscripţia onorificã pusã în cinstea împãratului Septimius Severus, în anul 200 d.Hr., atestã la aceastã datã rangul de municipiu al oraşului Ampelum, reşedinţa procuratorului care organiza activitatea minelor aurifere din munţii Apuseni [ILD,54].

Interesul major al Imperiului roman pentru noua provincie cuceritã de împãratul Traian este dovedit de construcţia drumului Ulpia Traiana - Apulum - Potaissa - Napoca - Porolissum, între anii 107-109 d.Hr. [ILD,53], precum şi de vizitele întreprinse aici de cãtre împãraţii Traianus Dacicus, Hadrianus (de mai multe ori), Septimius Severus, în cursul secolului al II-lea d.Hr. [ILD,54].

÷

În urma pierderilor considerabile suferite de populaţia Daciei în timpul rãzboaielor cu romanii, luatã în ansamblul ei, aceasta a scãzut, deci, la 4.000.000 de persoane, revenind pe provinciile noastre istorice urmãtoarele proporţii:

Transilvania : 100.000 kmp × 18 = 1.800.000;

Muntenia : 76.000 kmp × 18 = 1.400.000;

Moldova : 46.000 kmp × 18 = 800.000;

Pentru a admite teza lui J.Beloch potrivit cãreia Dacia romanã avea în secolul al II-lea o densitate de 5 locuitori pe kmp [PS,I,39], ar însemna sã considerãm cã în acest secol dacii au pierdut peste 4.300.000 de oameni ! Un asemenea dezastru nu se putea produce în acea perioadã istoricã nici dacã armele romanilor ar fi fost cele din zilele noastre: chimice şi atomice, pentru cã relieful ţãrii nu permitea propagarea undei de şoc, rãspândirea cenuşii radioactive, a perdelei de gaze etc. cu atâta uşurinţã.

Pe teritoriul Daciei romane, mai exact al celor trei Dacii romane, pãstrând aceeaşi proporţie şi densitate, populaţia estimatã se ridicã la 1.800.000 de cetãţeni (100.000 × 18), în care nu sunt incluse efectivele legiunilor romane staţionate aici şi nici coloniştii aduşi “ex toto orbe Romano”.

Dintre locuitorii autohtoni, menţionaţi mai sus, pãrţii transilvane (inclusiv Banatul timişean) îi revin: 70.000 kmp × 18 = 1.260.000 de persoane, iar pãrţii muntene (şi oltene): 30.000 × 18 = 540.000 de oameni. Au rãmas în teritoriile dacilor liberi de atunci, aferenţi fruntariilor naţionale actuale, un numãr de peste 2.200.000 de locuitori, din care, în Transilvania 540.000, în Muntenia 960.000 şi în Moldova 700.00 (cifre rotunjite).

Numeroşi daci au mai rãmas în celelalte teritorii autohtone ale Daciei carpatice, între care în Basarabia şi Bucovina de nord peste 1.100.000, în Dobrogea peste 350.000, considerând cã în ultimele douã secole aici nu s’a înregistrat nici o creştere demograficã (vedi supra), precum şi în alte teritorii tracice extracarpatice şi pontice.

Putem conchide, deci, cã sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. a gãsit Dacia Liberã din Carpaţi cu peste 3.650.000 de locuitori daci, iar Daciile romane cu peste 1.800.000 de daci, respectiv un total de aproape 5.500.000 de daci.

(din volumul VIDUL DEMOGRAFIC ŞI MATEMATICA, apărut postum)

prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu (AdSumus, ianuarie 2001)

De câteva secole, legenda Dr-ului Faust se află în atenţia scriitorilor şi compozitorilor, cele mai cunoscute opere concepute pe această temă aparţinând în literatură lui Goethe, în muzică lui Gounod, amândouă fiind încă actuale. Suc-cesul universal al temei se datorează faptului că ea face să vibreze în noi o coardă comună, tentaţia către o împlinire supremă, pe care o căutăm în parametri omeneşti (când ea, de fapt, este de ordine divină). Când Faust caută să spună clipei tre-cătoare “mai stai, eşti atât de frumoasă”, el aspiră la o împlinire supremă către care aspirăm toţi. Chiar dacă, pentru moment, avem impresia că am atins stadiul numit îndeobşte fericire, în momentele următoare ne dăm seama că n-am trăit decât o iluzie - şi ne cuprinde senzaţia contrară, de altfel, complet justificată, amărăciunea, deziluzia. Aşa s-a întâmplat şi cu legendarul Dr Faust, omul care a plătit scump iluzia fericirii. Încercase pe tot parcursul vieţii sale, atât în tinereţe, cât şi la epoca maturităţii, şi pe toate căile posibile, să obţină un succes care să-l facă fericit. La bătrâneţe, profund dezamăgit, cedează ademenirii lui Mefisto. Acesta îi promite fericirea, dar îi cere, în schimb, sufletul. Faust acceptă târgul şi, spre nenorocirea sa finală, îşi pierde sufletul pentru un strop de iluzie trecătoare!

Acest tip de tocmeală cu Diavolul constituie ceea ce unii literaţi numesc “sindromul faustic”, în patologia căruia omul a căzut mereu, de pildă când a optat pentru industrializare, sacrificând o viaţă mai apropiată de natură, sau când ucide, închipuindu-şi că, prin omor, pune capăt unei dispute. Sub lozinca amăgitoare a “eliberării femeii”, multe din semenele noastre devin curve, îşi uită rolul sfânt de mamă a familiei şi de apărătoare a copiilor când bărbatul se află la muncă. Ţara în care trăiesc azi cunoaşte un exemplu ilustru în materie, cazul unui evreu american, Dennis Levine, care şi-a folosit inteligenţa şi aptitudinile financiare pentru a-şi însuşi ilegal peste 11 milioane de dolari. Arestat, judecat şi condamnat, a ieşit din închisoare complet schimbat, ajungând să denunţe public, prin conferinţe şi reuniuni sociale repetate, practicile financiare oneroase care l-au tentat în aşa măsură încât şi-a pierdut cinstea, îmbogăţindu-se în detrimentul altora. Evanghelistul Matei (4: relatează cum Diavolul l-a dus pe Iisus pe un munte, de unde i-a arătat lumea, gloria şi bogăţiile ei nenumărate. “Toate sunt ale Tale”, i-a spus Diavolul, “dacă mi te închini mie”, iar Iisus i-a răspuns prin celebrul “Retro Satana”, “înapoi, Satană”, refuzând atât oferta, cât şi imensa tentaţie. Este, fără îndoială, cel mai cunoscut exemplu de respingere a pactului cu Diavolul, căruia atât de mulţi îi cădem pradă sub o formă sau alta. În 1978, Alexandru Soljeniţîn a rostit la Harvard University, în USA, un discurs atât de actual încât şi azi este citat pentru vehemenţa cu care a divulgat simulacrul de fericire materială (oferit de societatea occidentală de consum) în mrejele căruia cad nenumăraţi semeni ai noştri, americani sau altfel. Prestigiul Premiului Nobel care-i fusese decernat lui Soljeniţîn cu câţiva ani înainte, aureola de profet al generaţiei sale şi de cel mai ilustru dizident sovietic, au asigurat discursului o receptivitate neobişnuită. Mai multe au fost elementele care au contribuit la succes.

Mai întâi, în cursul prezentării ce i s-a făcut, s-a spus că Soljeniţîn a fost victima unui holocaust puţin cunoscut în USA, cel ce a urmat Revoluţiei din octombrie 1917, soldat cu moartea, pe parcurs de câteva decenii, a cca 60 de milioane de oameni - asupra căruia mass-media americană păstrează o tăcere explicabilă poate doar prin preeminenţa acordată holocaustului evreiesc (6 milioane de oameni). S-a arătat că Soljeniţîn a fost, timp de 8 ani, pensionar al Arhipelagului Gulag, după care a stat 3 ani în exil în propria sa ţară, într-un oraş de graniţă, şi că a fost expulzat în cele din urmă în 1974, după ce primise Premiul Nobel în 1970. În 1976, a mai spus prezentatorul, Soljeniţîn s-a stabilit în statul american Vermont împreună cu a doua sa soţie. Fac aici o paranteză, ca să arăt că am fost în contact cu Soljeniţîn în vremea când a locuit la Vermont. I-am publicat un articol, prin 1982, în revista pe care o scoteam pe atunci, NEW YORK SPECTATOR, articol în care comenta una din ideile dezvoltate în celebrul discurs rostit la Harvard, în 1978. Cum menţionam mai sus, scriitorul denunţase la Harvard racilele societăţii occidentale de consum, rezultat firesc al oricărei forme de “pact cu Diavolul”, de vânzare a conştiinţei, şi rostise denunţul în aceeaşi manieră sinceră, dar usturătoare pentru unii, în care, cu ani înainte, denunţase racilele din propria sa patrie. A rostit atunci multe adevăruri neplăcute pentru urechile occidentale, atât de neplăcute încât unii nepricepuţi l-au acuzat de criptocomunism, afirmând că venise în SUA anume ca să introducă şi acolo comunismul. Unii compatrioţi ai subsemnatului, tot atât de pricepuţi în alte culturii, m-au acuzat şi pe mine de criptocomunism, pentru că publicasem articolul lui Soljeniţîn şi, în subsidiar, pentru că promovam idei asemănătoare, denunţând racilele exilului românesc, racile care rezultau din acelaşi tip de abandon moral, de vânzare a conştiinţelor româneşti unor interese străine. Azi, după atâţia ani, se vede clar câtă dreptate avusese scriitorul la Harvard. Nu pronunţase termenul de “sindrom faustic”, dar se referise la exact aceeaşi patologie morală. Redau câteva idei din partea în care denuţase exploatarea conştiinţelor:

“… dar lupta pentru dominaţia planetei noastre, fie fizic sau spiritual, luptă de proporţii cosmice, nu este doar o problemă vagă de viitor. Forţele răului au declanşat ofensiva lor decisivă; toţi îi simţiţi presiunea; dar ecranele şi publicaţiile voastre nu transmit decât zâmbete. Vă întreb direct: PENTRU CE ZÂMBIŢI? PENTRU CE?… Reprezentanţi ai societăţii voastre, ca George Kennan, spun că nu putem folosi criterii morale în politică. Urmarea este că am ajuns să amestecăm ceea ce e bun cu ceea ce e rău şi să facem loc în lume răului absolut când ar trebui, din contră, să ne bazăm numai pe criterii morale.”

A mai vorbit despre doctrina care domină în America modernă, umanismul secular, o doctrină care susţine că nu există păcat, nici deosebire între rău şi bine, şi că scopul suprem al existenţei noastre este bunăstarea materială, bazată pe succese personale. Cultivarea acestor idei, a spus Soljeniţîn, îl absolvă pe om de orice responsabilitate faţă de Creator; omul ajunge să se bazeze din ce în ce mai mult pe cuceririle sale tehnice, pe mecanică, electronică, fisiune atomică şi rachete spaţiale, realizări admirabile fără îndoială, dar care creează un tip de om trufaş şi indiferent faţă de Creatorul său, ba chiar contestatar al Divinităţii şi adversar al Bisericii. Oricât de coruptă e America de azi, aceste observaţii n-au fost trecute cu vederea, nu s-au uitat, iar lucrurile nu s-au oprit acolo.

Nu mult după conferinţa de la Harvard, Soljeniţîn a dat publicităţii un articol care a provocat stupoare; a scris că Revoluţia din octombrie din Rusia, fiind condusă de Trotzky şi alţi evrei, n-a folosit poporului rus. Dacă paralela anterioară între holocaustul rus şi cel evreiesc a fost ignorată, de astă dată, mass-media a luat poziţie: Soljeniţîn este antisemit! Revistele literare americane nu l-au mai pomenit decât ca să-i critice opera. N-a mai fost primit la Casa Albă, nici chiar când a cerut-o expres. Cât a mai stat în Vermont, nu i s-a mai acordat atenţie. S-a înapoiat în 1992 în Rusia, dar se pare că nici acolo nu şi-a recâştigat prestigiul de odinioară.

Sindromul faustic suscită, aşadar, reacţii variate. Cu toate denunţările severe, efectele acestui sindrom n-au fost nici singularizate, nici repudiate de societatea modernă. Nici nu aveau cum să fie repudiate, ele constituind fundamentul evoluţiei societăţilor actuale. Din contră, au fost adaptate la curente sociale de mare anvergură, solid susţinute financiar, ca NEW AGE, umanismul secular, contracultura, ale căror principii au fost preluate în România de formaţiuni ca Fundaţia Sörös pentru o societate deschisă, Grupul pentru dialog social, grupul de literaţi din jurul revistei DILEMA, et al. Cum principiile sunt asemănătoare, diferind numai în detaliile de aplicabilitate, voi lua călăuză în discuţia de faţă numai mişcarea NEW AGE. Amalgam de diferite religii şi curente de gândire laică, NEW AGE şi-a câştigat la începutul activităţii sale numeroşi simpatizanţi cărora păgânismul vechiului Babilon în versiune modernă, bine susţinut financiar, li se părea o formulă de conduită interesantă. Mişcarea promova la început idei benefice, pacifismul şi antimilitarismul, recomandând adepţilor o alimentaţie sănătoasă, fără conserve, şi întărirea trupului prin exerciţii fizice. În paralel, cultiva un liberalism excesiv, libertinismul, devenind, cu timpul, mişcarea cea mai bine organizată (mai bine decât contracultura şi umanismul secular) în vederea creării noului tip de cetăţean zis al lumii, cel ce se va încadra foarte uşor în NOUA ORDINE MONDIALĂ, omul deschis la toate ideile şi neavând nici una proprie, fiind, aşadar, cel mai uşor de diriguit. După cum amestecul de rase dă naştere celui mai detestabil caracter, corcitura, la fel NEW AGE, prin amestecul celor mai diferite teze, dă naştere corciturii de gândire. Spre deosebire de mişcările surori care se declară atee sau agnostice, NEW AGE acceptă ideea de Dumnezeu, dar o cultivă în paralel cu antipodul ei, satanismul; acceptă morala, dar în paralel cu pornografia; îmbrăţişează ocultismul, divinaţia, astrolgia (nu astronomia), hipnoza, yoga, şamanismul, mitologia greacă şi romană, panteismul, vrăjitoria, spiritismul, meditaţia transcendentă, libertinismul, magia neagră etc., fiecare din aceste practici aducând, în viziunea promotorilor NEW AGE, satisfacţie personală şi succes, fiecăruia după cum îi place, fericirea corciturii. NEW AGE nu explică de ce astfel de practici ar fi mai eficiente decât respectarea comandamentelor religioase tradiţionale (ca ţinerea posturilor pentru dezintoxicarea corpului, evitarea păcatelor pentru sănătatea spirituală, iertarea duşmanilor pentru armonia socială etc.). Unele teze NEW AGE frizează escrocheria, cele ce pretind că prin sugestie şi hipnoză omul poate atinge orice scop (de pildă, poate deveni bogat sau inteligent), sau că prin repetarea constantă a anumitor versete biblice se pot declanşa “forţele primare” latente în fiecare om, instinctuale, inconştiente sau iraţionale (necesare, de pildă, pentru a cuceri o femeie sau un bărbat). Pentru cei dezamăgiţi de viaţă, NEW AGE recomandă pactul cu Satana, ca în Faust, şi practica metodelor antropozofice ale lui Rudolf Steiner; pentru cei anemici sau care obosesc repede, educaţia holistică (de la “whole”, întreg, gimnastica trupului şi a tuturor membrelor); pentru cei nemulţumiţi de poluarea naturii, aderarea la partidele ecologice; iubitorii de pisici şi căţei sunt atraşi prin societăţile de protecţia animalelor; pentru angajaţii în industrie şi comerţ, NEW AGE organizează cursuri de management; celor revoltaţi de foametea din Africa li se propune intrarea în societăţi de binefacere; creştinilor li se spune că NEW AGE este pentru Christos; islamicilor că NEW AGE este pentru Mahomed; evreilor li se vorbeşte călduros despre Mamoa; şi aşa mai departe, fiecăruia după gust şi orientare, cu simpla condiţie să devină membri şi să-şi trimită obolul la centrală. Copiii şi adolescenţii sunt atraşi prin mulţimea de jocuri video la ordinea zilei. Aici este lovitura magistrală a reţelei NEW AGE, tinerii fiind cei mai receptivi la cibernetică şi la senzaţionalism electronic, domenii în care relaţiile cu Divinitatea sunt excluse. Într-o campanie NEW AGE din Canada, axată pe free-thinking (liber-gândirism) se arată laudativ că nici un film şi nici o carte NEW AGE pentru tineret şi copii nu conţin relatări din viaţa lui Iisus Christos. Ideea era că morala creştină trebuie exclusă din preocupările tineretului, deşi e menţinută la cei în vârstă. Cine vizionează filme TV americane pentru copii şi tineret, multe fiind difuzate şi în România, poate uşor verifica adevărul afirmaţiei de mai sus. Muzica rock este şi ea un mijloc supereficient de a scoate morala creştină din gândurile tineretului. Sunetele speciale ale acestei muzici, asemănătoare zgomotelor, favorizează declanşarea instinctelor, a “forţelor primare” şi a pornirilor necontrolate (cum este coitul la comandă sau în grup). Minţile tinere, insuficient educate, sunt cele mai deschise oricărei aberaţii cu apartenenţă artistică - de aceea, muzica rock se adresează cu precădere tineretului. În tânăra democraţie românească, mentalitatea rock a şi fost însuşită de o parte a tineretului (cea fără educaţie). De pildă, în DICŢIONARUL DE ARGOU AL LIMBII ROMÂNE definiţia muzicii simfonice e dată astfel: “muzică sifilitică de compozitori nebuni”, ceea ce sugerează că muzica rock e compusă de oameni cu scaun la cap, că Beethoven şi Bach ar fi fost nebuni. În manualele şcolare zise alternative sunt persiflate sau negate cele mai multe valori tradiţionale ale culturii, istoriei şi literaturii, de pildă, se contestă rolul lui Mihai Viteazul în prima unire a Principatelor, Eminescu trece mult în urma lui Ştefan Roll, se exprimă îndoiala asupra originii latine a românilor, iar reviste ca DILEMA şi 22 (în paginile cărora se cultivă contracultura) sunt prezentate ca publicaţii de mare calitate. Magnitudinea detractării culturale la care s-a ajuns în România fostului regim (Emil Constantinescu) apare în fapte la ordinea zilei, de pildă când un cunoscut critic, Nicolae Manolescu, profesor la Litere şi asociat Grupului pentru Dialog Social, face elogiul poeziei pornografice a unui aşa-zis poet, Marius Ianuş, o poezie presărată cu obsenităţi adresate României, de pildă, “îţi bag penisul meu lung şi negru în gură, România”. Profesorul Manolescu îşi închipuie că astfel de expresii constituie poezie şi proclamă astfel de aberaţii chiar la Facultatea de Litere din Bucureşti! Pe aceeaşi linie degradantă se situează un H.-R. Patapievici, ale cărui injurii la adresa patriei sale sunt bine cunoscute (el contestă românului orice vrednicie trecută şi orice şansă de viitor, deoarece românul “are inima ca un cur”). În piesa “Evangheliştii”, Alina Mungiu îşi bate crunt joc de religia creştină a înaintaşilor ei, prezentând pe apostoli ca fiind nişte beţivi, curvari şi lunatici ordinari din ale căror creiere bolnave au ieşit principiile călăuzitoare ale creştinismului. Nenorocirea pentru România constă în faptul că sub regimul trecut (al lui Emil Constantinescu), multe persoane ca cele de mai sus, care îşi batjocoresc public propria ţară, nu-şi manifestă ideile nocive numai prin scrieri relativ izolate, de care tineretul, viitorul activ al ţării, să poată fi oarecum ferit; din contră, ele se bucură de un suport financiar excelent, pe care oamenii de cultură nu-l au, ceea ce permite detractorilor să se plaseze pe treptele sociale cele mai înalte, să dea în domeniu decizii inatacabile, în timp ce oamenii de cultură sunt denigraţi, scoşi din posturile ce li se cuvin de drept, marginalizaţi, persiflaţi sau chiar ignoraţi.”Pactul cu Diavolul” apare astfel în toată goliciunea lui înfiorătoare, iar “sindromul faustic” se transformă în România, prin pacienţi ca cei de mai sus, într-o mentalitate de bordel tipică, pacienţii vânzându-şi serviciile oricui, mai ales celor ce dau mai mult.

Una din tezele NEW AGE cele mai răspândite este că păcatul şi virtuţile nu există ca atare, că răul şi binele sunt unul şi acelaşi lucru, că omul este deci liber să facă absolut orice vrea. Mai sunt şi alte teze, tot atât de absurde. Spre deosebire de creştini, care cred că lumea a fost creată de Dumnezeu (teoria creaţiei), adeptul NEW AGE susţine ca şi umaniştii seculari că lumea actuală a evoluat (teoria evoluţiei) dintr-un nucleu iniţial inanimat (ceea ce este o absurditate flagrantă, viaţa neputând lua naştere decât din ceva viu, materia moartă neputând da naştere vieţii). Tot spre deosebire de creştini, pentru care căsătoria este o instituţie respectabilă, adeptul NEW AGE consideră că activitatea sexuală este un act obişnuit al vieţii diurne, ca spălatul pe mâini (de unde convingerea că te poţi spăla pe mâini la orice robinet). El e departe de a realiza că activitatea sexuală necontrolată este un fel de drog, căruia practicantul îi devine sclav, ajungând în stare ca orice împătimit, ca orice drogat, să comită crime pentru a-şi satisface nevoile. Din cele expuse mai sus se poate conchide că mentalitatea NEW AGE operează în cultură aidoma fraudei în economie şi finanţe publice, efectul ei fiind destabilizarea societăţii. Aşa cum furtul de capital social provoacă falimentul unei bănci, la fel furtul sau distrugerea identităţii naţionale duce la desfiinţarea neamului, la prăbuşirea culturii şi civilizaţiei acestuia. Toate civilizaţiile antice s-au prăbuşit din aceeaşi cauză, mentalitatea de bordel a timpului. Aşa s-a întâmplat cu Roma imperială, cu Egiptul faraonic, cu strălucita civilizaţie a Babilonului. Roma imperială a căzut când senatul şi patricienii şi-au dat puterea pe mâna zarafilor, care, până la urmă, au scos la licitaţie chiar tronul imperial, oferind pentru el milioane de sesterţi. Egiptul antic a căzut când austeritatea faraonilor a fost înlocuită cu sofismele grecilor invadatori. La fel, Babilonul a căzut când nesăbuiţii vremii au înălţat turnul pe care să se suie la cer şi să-i ia locul lui Dumnezeu. În domeniul cultural, agentul care produce dauna este crima morală, blasfemia, hula de orice natură, păcatul în duh. Spre deosebire de crima obişnuită, crima morală nu e prevăzută de codul penal. Ca atare, trece neobservată, nu cade sub incidenţa legii, iar abilii ei autori activează nesupăraţi la adăpostul “libertăţii de expresie”. Caz notoriu (petrecut şi el sub autoritatea regimului Constantinescu) a fost al Procuraturii din Braşov, care, sesizată de pub