Circulă zvonul că pe lista candidaţilor la fotoliul prezidenţial va fi să mai adăugăm un nume, al profesorului ION COJA. O veste surprinzătoare, cel puţin la prima „strigare”, de aceea ne-am grăbit ca mai înainte de a face vreun comentariu pe marginea acestei informaţii, să o verificăm. Aşadar:
Domnule profesor, e adevărat că veţi candida la alegerile prezidenţiale din toamnă?
Da, dar voi candida numai dacă nu se iveşte între timp un candidat valabil sau mai valabil, pe care să-l sprijin şi să-l votez şi eu din tot sufletul.
Cu alte cuvinte, sunteţi dezamăgit de oferta electorală din momentul acesta?
Arătaţi-mi românul întreg la minte care este mulţumit de candidaţii care s-au anunţat! Repet, dacă ar exista un candidat care să corespundă standardului minim, nu m-aş mai aventura să risc!
Care este riscul?
Riscul este că aş putea câştiga alegerile din toamnă, ceea ce ar însemna ca următorii cinci ani să nu-mi mai aparţină şi cinci ani de zile, ca preşedinte al României, să fiu obligat să fac multe lucruri neplăcute mie! Funcţia de preşedinte este o funcţie de sacrificiu!
Ce nu vă place la postura de preşedinte?
Timpul pierdut! Nu aş putea suporta ineficienţa mea! Nu aş putea să mă suport să nu fac mai nimic, aidoma preşedinţilor de până acum! Care au dat vina pe Constituţie sau pe sistem ca să-şi justifice ineficienţa, lipsa rezultatelor. De aceea, dacă se va ivi un candidat mai bun decât mine, îi voi mulţumi lui Dumnezeu şi mă voi retrage din competiţie, iar pe acel candidat îl voi susţine cu toate puterile mele. Mi-ar conveni mult mai mult.
În felul acesta ar fi să procedaţi ca Sfîntul Ioan Botezătorul!
Să nu spunem vorbe mari!… De ani de zile aşteptăm cu toţii un candidat ca lumea!
Iar dacă acest candidat nu se iveşte înseamnă că vă consideraţi singura sau cea mai potrivită persoană pentru funcţia de preşedinte al României?
Nici vorbă! În România sunt câteva mii de români mai potriviţi pentru această funcţie decât candidaţii care s-au anunţat sau care au mai candidat la alegerile trecute. Numai eu cunosc vreo sută de persoane, dintre care vreo zece, cinşpe, îmi sunt buni prieteni!
E interesant ce spuneţi! Vreau detalii! Vreau argumente!
Atunci o luăm mai de departe… Domnule, unui candidat îi trebuie anumite calităţi (1) ca să câştige o luptă electorală, cea pentru preşidenţie, în cazul nostru, iar (2) ca să fii un bun preşedinte îţi trebuie cu totul alte însuşiri! În primul caz, ca să câştigi alegerile, îţi trebuie abilităţi de negustor, de PR cum ziceţi voi, care ştie să vrăjească lumea, s-o îmbrobodească, s-o mintă chiar. Pe scurt, care ştie să facă „reclama produsului”, ştie să ambaleze frumos marfa, indiferent de calitatea acesteia, şi s-o vândă la suprapreţ. În al doilea caz, în exerciţiul efectiv al funcţiei de preşedinte, îţi trebuie cu totul altceva: să fii un bun gospodar, cu o viziune inspirată asupra viitorului, să fii om de cuvînt, dar să fii omul faptei, iar nu al vorbelor goale! Şi altele! Ei bine, eu cunosc mulţi români care ar putea onora cu brio funcţia de preşedinte. Fireşte, mai sunt alţii, foarte mulţi, pe care eu nu-i cunosc!… La ei mă gândesc cu sentimentul şi speranţa că mă număr şi eu printre ei! Repet, aceşti români sunt foarte mulţi! Oricare dintre ei pus la Cotroceni ar face treabă foarte bună, mai bună decât un Băsescu sau Constantinescu!… Din păcate, sau, mai bine zis, spre onoarea lor, aceşti oameni de ispravă nu au nici una dintre însuşirile cerute în lupta electorală! Traian Băsescu este un bun exemplu: a avut calităţile necesare în lupta electorală cu adversarii, a ştiut „să păcălească” electoratul, dar o dată ajuns preşedinte nu a ştiut ce să facă cu funcţia de preşedinte! S-a plictisit de moarte la Cotroceni!
Să înţeleg că dumneavoastră aveţi atât calităţile necesare unui bun preşedinte, cât şi pe cele ale unui luptător în arena politică? Că vă pricepeţi să „vrăjiţi” lumea?
Eu ştiu ce este de făcut pentru binele românilor, al Ţării şi al Neamului! Eu ştiu cu cine să mă sfătuiesc în acest scop! Mulţi dintre posibilii mei consilieri sunt oameni foarte tineri, dar cu un instinct naţional foarte viu! Ştiu cu ce oameni să mă înconjor ca să am în permanenţă o percepţie corectă a realităţii sociale şi politice. Deci mi-e clar ce ar avea de făcut preşedintele de care avem azi atâta nevoie. Cât priveşte lupta electorală, mă va ajuta un defect care mi-a adus multe necazuri de-a lungul timpului: nu pot să tac atunci când ştiu sau mi se pare că am dreptate. Nu pot să trec cu vederea nimănui, nici mie, în primul rând. Iată, dacă eu i-aş fi refuzat pe cei care au venit la mine să mă îndemne să candidez, apoi până la sfârşitul zilelor mele mi-aş fi reproşat că am refuzat din comoditate, din laşitate, de frică etc. Or, acest „defect”, defectul de a nu şti să-mi ţin gura, m-a făcut încă dinainte de 1990 să ies în faţă ca să spun adevărul şi, atât cât se putea, să le dau peste nas mincinoşilor şi impostorilor. Ca profesor, ca sindicalist, ca membru PCR sau ca scriitor, rareori am tăcut înainte de 1990, de regulă am spus-o pe a dreaptă. Nu mi-am ascuns gândurile sau poziţia naţionalistă! M-am bătut pentru adevăr cum puţini alţii au făcut-o! Am aşadar o experienţă a „ieşirii în public”, care mă poate ajuta să fiu convingător, să trezesc interesul celor care mă ascultă. Catedra de la care am predat peste patruzeci de ani mă ajută şi ea. Dar ştiu bine un lucru: voi încerca să fiu convingător numai şi numai în limitele adevărului! Nu voi minţi! Numai fără voia şi fără ca eu să-mi dau seama s-ar putea să spun vreun ne-adevăr! Negreşit că voi greşi de multe ori! Greşeala şi păcatul nu ocoleşte nicio fiinţă omenească! Dar dacă cineva mă va trage de mânecă, sunt gata să-mi fac mea culpa şi să retractez! Să dau înapoi tot ce am obţinut prin acel ne-adevăr!
Promisiunile neonorate sunt tot minciuni?
Bună întrebare. Toţi candidaţii fac promisiuni. Voi face şi eu promisiuni. Sper să pot însă demonstra că promisiunile mele sunt realiste, că va sta în puterea cuiva, a mea dacă voi fi ales, ca acele promisiuni să fie onorate, realizate. Pentru mine problema cea mai greu de depăşit este blocajul mediatic. Presa şi mai ales televiziunile îl vor ascunde, îl vor trece sub tăcere! Ca şi până acum!
Prin ce vă deosebiţi de preşedinţii de după 1990?
Prin voinţa de a face ce trebuie făcut! Voi promite că voi face multe lucruri pe care ceilalţi preşedinţi nu le-au făcut nu atât pentru că domniile lor nu au fost în stare, cât pentru că le-a lipsit voinţa de a le face! Căci înainte de a putea, trebuie să vrei! Să vrei cu tot dinadinsul, cu toate puterile tale sufleteşti! Voinţa este motorul istoriei! Voinţa aduce putinţa! Politicienilor noştri le lipseşte voinţa de a acţiona întru binele comunitar, naţional. Toată viaţa lor au trăit numai pentru interesul lor, de persoană sau de partid. A trăi şi a acţiona pentru binele altora, al „celorlalţi”, este o atitudine pe care dacă nu ai dovedit-o până la 30 de ani prin gesturi publice, inechivoce, care pot fi constatate sau demonstrate, nu ai ce căuta în politică. Eu sper că presa se va pricepe să-l chestioneze pe fiecare candidat pe acest subiect: „bă, musiu, ce anume ai făcut până acum pentru „celălalt”, pentru binele comunitar, naţional?” Iar cel mai convingător va fi candidatul care va putea demonstra că a făcut aşa ceva şi a mai şi plătit, relativ scump, pentru gestul său, căci atunci când chiar faci ceva spre binele comunităţii, al Neamului, deranjezi şi superi multe persoane sau grupuri!
Să înţeleg că Dumneavoastră puteţi demonstra că aţi acţionat vreodată sau de mai multe ori spre binele comunitar, naţional?
Dacă mă înscriu în competiţia electorală, nu am încotro şi sunt obligat, faţă de electorat, să le dau oamenilor toate informaţiile despre mine. Sunt deci obligat să renunţ la modestia care, cred eu, mă caracterizează, şi să nu las deoparte informaţiile care i-ar putea determina pe alegători să mă voteze. Aşadar, când mi se va pune această întrebare: ce am făcut până acum din spirit de solidaritate cu ceilalţi?, slavă Domnului, am ce răspunde!
Pot să vă pun eu această întrebare? Ce aţi făcut până acum pentru români, domnule Coja?
Poţi să întrebi, bineînţeles, dar nu acum. Răspunsul este prea lung!
Mi-aţi dat un răspuns plin de modestie!
Tocmai asta este partea neplăcută pentru mine a luptei electorale: va trebui „să mă laud”. Dar n-am încotro, sunt dator şi obligat să mă laud pentru ca electoratul să fie corect informat. Însă repet: o să mă laud numai „în limitele adevărului”. Iar vestea bună este că am cu ce să mă laud!
Asta rămâne de văzut. Spuneţi-mi, ce partid vă susţine?
Candidez independent! Dacă reuşesc să ajung la Cotroceni, nu vreau să am vreo obligaţie faţă de vreun partid sau altul, faţă de clientela acestora. Pentru lichidarea sau măcar diminuarea clientelismului politic este nevoie de un preşedinte independent politic, care să nu lucreze în solda unui partid, ci numai şi numai în beneficiul Ţării, al tuturor românilor. S-ar putea să mă susţină câteva partide neparlamentare. Nu le voi refuza sprijinul, căci m-ar onora. Dar nu voi accepta să facem vreun târg electoral. În niciun caz vreun protocol secret! Dar sunt convins că dacă partidele parlamentare vor avea candidaţi cu puternică susţinere financiară şi logistică, dar fără niciun merit personal deosebit, mulţi dintre membrii acestor partide vor vota totuşi cu mine, nu vor vota cu candidatul partidului nedemn de funcţia prezidenţială! Căci oamenii cinstiţi şi responsabili n-au dispărut din ţara asta. Cei mai mulţi nu sunt în niciun partid. Dar există şi printre membrii partidelor parlamentare oameni normali, incapabili să-şi dea votul fără să cumpănească bine ce fac!
Aveţi 66 de ani. Nu sunteţi prea în vârstă pentru lupta politică? Pentru exigenţele funcţiei supreme în stat?
Vârsta nu se măsoară în ani! Mai sunt şi alte criterii. Eu aş măsura-o în zile. Câte zile ai petrecut în spital sau prin sanatorii? Am 66 de ani şi nici măcar o zi de spitalizare! Bat în lemn… Iar analizele medicale sunt de cosmonaut!
Întrebarea întrebărilor: Ce veţi putea face mai mult decât au făcut ceilalţi trei preşedinţi în condiţiile în care Constituţia limitează atât de mult puterea preşedintelui de a decide în marile probleme ale Ţării?
Constituţia este un text. Ca orice text, Constituţia se pretează la mai multe interpretări. Bunăoară, una din propoziţiile cheie ale Constituţiei României este următoarea: „Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.” În temeiul acestei propoziţii din articolul 80 al Constituţiei voi cere în mod imperativ „să veghez” la tot ce face guvernul şi celelalte autorităţi publice, inclusiv Parlamentul. Îi voi trimite pe domnii parlamentari la Dicţionarul limbii române să vadă ce înseamnă a veghea, şi voi acţiona în consecinţă. Ca să vegheze la buna funcţionare a autorităţilor publice preşedintele trebuie să aibe el însuşi putere de natură executivă, legislativă şi juridică. Veţi vedea că pot fi suficient de mari aceste puteri conferite de Constituţie pentru ca preşedintele Ţării să fie elementul cel mai dinamic, decisiv chiar, în primenirea societăţii româneşti, a vieţii nostre. E ştiut că toată suflarea românească aşteaptă un preşedinte autoritar. Or, Constituţia, citită atent şi interpretată în folosul Neamului românesc, al societăţii româneşti, nu-l împiedică pe preşedintele ales să fie un preşedinte autoritar. Pe preşedinţii de până acum numai propriul partid i-a împiedicat să-şi impună autoritatea. Partidul politic este un sprijin important pentru un candidat. Dar pentru un preşedinte care vrea să fie al tuturor românilor, care vrea să facă treabă pentru Ţară, partidul politic care l-a susţinut devine o povară, o piedică imposibil de depăşit. E timpul ca România să aibă un preşedinte independent!
Nu ar fi mai simplu să purcedeţi la modificarea Constituţiei, toată lumea îi găseşte Constituţiei o mulţime de defecte.
Modificarea Constituţiei este imperios necesară, dar în cel mai bun caz acest proces ar dura vreo doi ani. Asta nu înseamnă că vreme de doi ani preşedintele ales la toamnă trebuie să se complacă în a fi mai departe la fel de ineficient ca şi predecesorii săi. Dacă la toamnă va fi să fie desemnat altcineva preşedinte, eu voi insista pe lângă acesta să dea articolului 80 şi altor prevederi constituţionale interpretarea pe care aş da-o eu! E singura soluţie pentru cine vrea să fie într-adevăr un „preşedinte jucător”, iar nu o piesă de mobilier viu la Palatul Cotroceni.
Aşadar vă oferiţi serviciile de consultant gratuit, voluntar, pentru viitorul preşedinte?
O puteţi lua şi aşa! Dar numai dacă acesta va vrea să fie preşedintele autoritar de care Ţara are nevoie ca de aer! Repet: voinţa politică este hotărîtoare!
Spuneţi-mi la ce modificare a Constituţiei ţineţi cel mai mult?
Este imperios necesar să se introducă funcţia de vicepreşedinte al României, cu atribuţii exclusive în domeniul relaţiilor statului român cu românii extranei, din jurul României şi din diasporă. Avem mult de recuperat, aceşti români au fost sistematic neglijaţi după 1944, iar acum, în condiţiile globalizării, este vital pentru noi toţi ca pe aceşti români să-i integrăm, pe deasupra graniţelor, în societatea românească. Să-i păstrăm la sînul Patriei. Iar unirea cu Basarabia trebuie şi ea înscrisă în Constituţie, la fel cum în Constituţia RFGermaniei era înscris obiectivul unificării cu RDG.
Aceste idei nu sunt cumva momeli electorale, ad hoc imaginate?
Vedeţi cum mă obligaţi să mă laud?… Eu am scris un proiect de constituţie, intitulat Constituţia Organică a României, publicat în 2003. Îl găsiţi pe site-ul meu, www.ioncoja.ro, unde puteţi găsi şi alte texte lămuritoare cu privire la ideile pentru care am militat până azi. Parte din ele cred că ar merita să devină realitate. Citiţi aceste texte şi veţi înţelege că nu candidez doar aşa, ca să mă aflu întreabă! Mă împing de la spate o serie de proiecte la care am lucrat o viaţă întreagă. Cei cinci ani de mandat prezidenţial nu-mi ajung pentru câte sunt de făcut. Dar măcar începutul şi stabilirea direcţiei bune vă garantez că sunt capabil să le înfăptuiesc. Mă simt pregătit pentru asta!
Cu banii cum staţi?
Deocamdată mizez pe banii din buzunar şi ce-or să-mi mai dea fraţii mei. Sper că vor apărea şi ceva donaţii, sponsori. Am bani daţi cu împrumut, o să-i iau inapoi, mai vând vreun tablou, nişte cărţi… Convingerea mea este că o campanie costă scump pentru că în partidul care susţine o campanie electorală cei mai mulţi bani sunt furaţi de echipa care se ocupă de alegeri. Eu mă bazez foarte mult pe voluntari, pe tineretul naţionalist, care la asemenea ocazii nu întreabă cu cât va fi plătit, ci întreabă „noi ce avem de făcut?” Tineretul nostru este capabil de minuni. Dacă voi reuşi, reuşita va fi a lor în primul rând!
O ultimă întrebare: ce şanse vă acordaţi?
Dumneavoastră ce şanse îmi acordaţi?
Nicio şansă!
Aveţi dreptate. N-am nicio şansă dacă alegerile s-ar ţine mâine. Dar până-n noiembrie…
Da, până-n noiembrie e timp pentru toată lumea să se dumirească cine este, ce vrea şi ce poate Ion Coja, candidat independent la funcţia de preşedinte al României! Succes!
Doamne, ajută!
A consemnat NICHITA VANCEA
Post scriptum: pentru corespondenţă cu dl Ion Coja puteţi folosi adresele următoare:
- Ion Coja, Oficiul Postal 41, c.p.30, Bucuresti
- Ion Coja, Bd.Nicolae Titulescu, 95-103, bloc 8, ap.147, sector 1 Bucureşti
- E-mail: ionzcoja@yahoo.com
Citiţi şi pe www.ioncoja.ro materiale de prezentare a candidaturii şi alte informaţii pe acest subiect.
La adresele de mai sus vă puteţi înscrie să activaţi în campania electorală pentru alegerea dlui ION COJA.
Johnny Răducanu s-a născut la 1 decembrie 1931 în Brăila şi se trage dintr-o familie de muzicieni a cărei tradiţie ajunge până-n secolul al XVII-lea. La vârsta de 19 ani urmează cursuri la Conservatorul din Bucureşti şi începe să cânte la contrabas. Trece mai apoi la pian, acesta fiind instrumentul pe care se profilează în cariera sa internaţională de compozitor şi interpret de muzică jazz. În 1977 este declarat de Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti ca fiind cel mai important promotor al jazz-ului românesc în America. Cu toate că în condiţiile politice din Romania de atunci nu se putea vorbi de libertate, Johnny Răducanu reuşeşte să facă o serie de turnee internaţionale, întreţinând relaţii cu personalităţi ale jazzului internaţional, cum este trompetistul american Art Farmer sau trombonistul Slide Hampton. O deosebită relaţie muzicală a avut-o cu pianistul austriac Friedrich Gulda şi cu pianistul italian Guido Manusardi, reuşind să se etableze pe scena internaţională a muzicii de Jazz sub titlul “Mr. Jazz of Romania”.
THEODOR DOMOCOŞ Domnule Răducanu, dumneavoastră aveţi o relaţie deosebită nu numai cu muzica de jazz, ci şi cu oraşul Viena, unde purtăm acest dialog. Povestiţi-ne, vă rog, cum s-a dezvoltat această relaţie.
Johnny Răducanu Relaţia mea cu acest oraş este aceea a unui om care, în pelerinajul său de-o viaţă, nu simplă, a avut ocazia să ajungă şi pe la Viena. Prima dată în 1948, fiind în trecere, mergând la Fes-tivalul internaţional de tineret de la Berlin, care avea loc atunci printre ruine. Era primul festival al tineretului mondial, cu o politică – imediat după razboi, de înfrăţire a tine-retului de pretutindeni, care a ţinut până ce a început războiul rece, după aia s-a răcit şi înfrăţirea. Şi atunci am trecut prima data pe la Viena. Îmi amintesc că pe atunci puteai să mănânci cu 5 şilingi (circa 0,36 euro-cenţi), un “şniţel vienez”, care ajungea pen-tru trei personae, aşa era de mare, preparat după reţete culinare tradiţionale, şi, apoi, berea la fel. Aceasta a fost prima impresie ce mi-o făcusem la acea vârstă despre Viena, cred că aveam 17 ani. După aceea, m-am întors periodic la Viena.
THEODOR DOMOCOŞ După câte ştiu aţi făcut pe lângă muzică, şi teatru…
Johnny Răducanu Fusesem într-adevăr o perioadă angajat la teatrul popular din Viena, “Volks Theater”, unde am scris muzica la nişte spectacole de teatru, asta prin anii 70-80, nu mai ştiu exact. Apoi, în-drăznisem să scriu şi-un vals şi asta aflân-du-mă chiar în inima capitalei valsului. Era o perioadă în care eu mi-am măsurat “măsu-rile”, dacă pot să spun aşa, şi nu numai cele de muzician.
THEODOR DOMOCOŞ Cât timp a du-rat cariera dumneavoastră la teatrul popular din Viena?
Johnny Răducanu Contractul a fost de 6 luni, după care m-am reîntors la muzica Jazz, pe care de fapt n-o părăsisem. La Viena mi se pusese la dispoziţie un mic apartament în care se găsea şi un pian, aşa că putusem să-mi continui activitatea de compozitor şi interpret de muzică Jazz. Între timp avusesem eu şi cateva concerte. Viena a fost o perioadă cu o experienţă deosebită în viaţa mea.
THEODOR DOMOCOŞ Care a fost relaţia Dumneavoastra cu scena de Jazz aus-triacă de pe acea vreme?
Johnny Răducanu Pe atunci nu exista o scenă austriacă de jazz. În afară de Friedrich Gulda, care oscila între muzica clasică a lui Mozart pe care-o stăpânea la perfecţie şi aranjamente de jazz, sau un Joe Zawinul, care apoi a plecat în Statele Unite, nu era o scenă de jazz bine definită cum era la New York sau la Paris. Durerea este că muzicienii autohtoni nu erau pe măsura oraşului, când ne gândim că Viena era numită capitala muzicii europene. Oraşul era plin de muzicieni veniţi de pretutindeni şi care aveau success mare la Viena.
THEODOR DOMOCOŞ Ce trăiri inte-resante aţi avut la Viena, mă refer la muzi-cienii pe care i-aţi cunoscut atunci, sau care v-au influenţat mai târziu în viaţa Dumnea-voastră?
Johnny Răducanu Păi dacă mă întrebi aşa, cea mai mare fericire care-am trăit-o la Viena a fost când am vizitat mor-mântul lui Beethoven. M-am dus la cimitir şi am văzut că-i ţinea de cald la picioare Franz Schubert, un alt favorit al meu. Dar, pentru mine, Beethoven este cel mai im-portant muzician, era din zodia săgetator, ca şi mine. Doamne iartă-mă, nu cumva să crezi că doresc să mă compar cu Beetho-ven! Ştii cum este, Dumnezeu are o armată de muzicanţi în orchestra lui, şi Beethoven este conducătorul ei, iar eu sunt un instru-mentist acolo în orchestra aia… înţelegi?
THEODOR DOMOCOŞ Tatăl dumnea-voastră a trecut şi el, tot aşa, pe la Viena, unde a şi rămas pentru o perioadă scurtă, şi anume în cartierul Grinzing.
Johnny Răducanu Da, străbunicii mei erau toţi cântăreţi din Brăila, care mer-geau pe vremuri până la St. Petersburg şi cântau pe cocoşei. Tatăl, care mai târziu a devenit şi el lăutar – avea trei ţitere cu care a ajuns până în Grinzing, un cartier, pe atunci marginal, al Vienei şi unde a fost apreciat ca fiind cel mai bun ţiterist. Da, mă trag dintr-o familie cu tradiţie mare în ale muzicii, din familia vestitului Petrea Creţu Solcanu, care-a fost lăutar la Stambul acum trei secole. Iar eu m-am născut pe numele Răducanu Creţu şi sunt urmaş al acestuia.
THEODOR DOMOCOŞ Aţi fost vreo-dată ispitit de gândul de a rămâne pentru totdeauna la Viena?
Johnny Răducanu Nu, pentru că acasă m-am simţit totdeauna la Bucureşti.
THEODOR DOMOCOŞ Cum era Bu-cureştiul pe vremea aceea şi ce se întampla acolo pe scena jazzului?
Johnny Răducanu Păi şi la Bucu-reşti s-a întamplat aşa cum s-a întâmplat şi la Viena, la Praga sau la Budapesta, erau oraşe care atunci nu erau aşa de poluate de consum. Bucureştiul pe care l-am apucat eu era un oraş francofon, numit de către cei care-l vizitau micul Paris. Erau 38 de cluburi în care cântau o grămadă de muzicieni muzică jazz şi swing. Pe acea vreme aveau toţi muzicanţii de lucru, că lumea petrecea, nu glumă. Asta cred că m-a făcut pe mine să rămân la Bucureşti. Astăzi nu se mai face muzică, ci comerţ, muzica a devenit o afacere, ea nu mai izvorăşte din tradiţie, din cultură, ci este o chestie de modă. Avem un talent deosebit să ne distrugem cultura.
THEODOR DOMOCOŞ Din ce etnie vă trageţi? Dumneavoastră declaraţi că faceţi parte din etnia ţigănească. De ce?
Johnny Răducanu Pentru că am în sânge muzica lăutărească pe care o strecor printre clapele pianului meu, când cânt jazz, fie că o fac aici sau oriunde altundeva în lume. Şi asta numai aşa se explică, că rădăcinile mele din neam de ţigani lăutari se trag. Poate or mai fi şi alte ames-tecuri acolo, un pic turceşti şi-un pic evre-ieşti, ştiu eu?!
THEODOR DOMOCOŞ Dar să reve-nim la relaţia dumneavoastră cu Richard Oschanitzky, care a fost o personalitate foarte importantă în jazzul românesc, fiind totuşi neînţeles de generaţia sa şi care a şi murit oarecum nefericit. Cum l-aţi cunoscut dumneavoastră?
Johnny Răducanu Am să-ţi spun o povestioară pe care n-o ştie multă lume. Era un violonist român, care a studiat vioara cu Jack Tibor, se chema Jan Ionescu, care a murit mai târziu în Elveţia, şi care dirija pe atunci un concert de George Gershwin, la Filarmonia din Reşita. Mi-aduc aminte că era cam prin anii cincizeci şi ceva, eu cântam în orchestra filarmonicii la contra-bas. Interpretul la pian era Jancy Korossy care era din Cluj şi care n-a venit la concert. Aşa se face că eu îi povestisem lui Jan Ionescu că la Timişoara se găseşte un tânăr pianist pe nume Richard Oschanitzky – “tobă de carte”, care, la vârsta de10 ani, a fost declarat un geniu la pian, şi că tânărul ăsta l-ar putea înlocui pe Korossy. Jan Ionescu a dat câteva telefoane, după care la sfârşit l-a chemat pe Rici să cânte Rhapsody in Blue de George Gershwin, ca şi solist la pian al Filarmonicii din Reşita. Într-o zi, când a venit Rici Oschanitzky la repetiţie, înainte de a începe, îl întreabă pe Jan Ionescu, care era dirijorul, “de la măsura 435 până la măsura 486 vrei să fie în ritm tandro sau în ritm crescendo?”. Jan Ionescu, care cunoştea partitura pe dina-fară, a rămas gură-cască văzând că puştanul ăsta de vreo 16 ani – cam atât putea să aibă Rici pe acea vreme -, putea să reproducă partitura pe dinafară, fără să o intoneze la pian. Aşa era Rici, un geniu.
THEODOR DOMOCOŞ O altă perso-nalitate remarcabilă pe care aţi întâlnit-o a fost Duke Ellington. Cum l-aţi cunoscut?
Johnny Răducanu El a venit la Bucureşti împreună cu orchestra sa, unde a dat nişte concerte, după care am fost invitaţi toţi la un dineu la Ambasada Americană, era şi Oschanitzky împreună cu mine, şi acolo l-am cunoscut. Atunci am avut ocazia să interpretez la pian câteva din compoziţiile sale, el fiind impresionat de aranjamentul meu. Atunci am primit şi un fel de certificat în care era oficial recu-noscută munca mea de promovare a jazz-ului românesc în Statele Unite ale Americii. După aia am mai cunoscut eu şi alţii, pe Tommy Flanagan, de exemplu, pianist favo-rit al meu.
THEODOR DOMOCOŞ Care este părerea dumneavoastră despre jazzul zilelor noastre?
Johnny Răducanu Muzica de jazz de astăzi şi-a cam pierdut direcţia, se ames-tecă cu multe alte stiluri. Eu cred că aici profită o gramadă de nechemaţi de muzica jazz, acestea fiind influenţe pasagere. Eu sunt într-adevăr un puritan al jazzului clasic, pentru că nu se poate să cânţi jazz şi să nu ai baze muzicale şi cunoştinţe din muzica clasică. Nu se poate, faci doar muzică de “băşcălie”.
THEODOR DOMOCOŞ Ce vă carac-terizează pe dumneavoastră în mod personal în muzica pe care-o faceţi?
Johnny Răducanu Nu-mi place nimic din ce fac, ştiu todeauna că ar trebui să fac şi mai bine ceea ce fac.
THEODOR DOMOCOŞ Sunteţi un perfecţionist?
Johnny Răducanu Da, dar nu notoriu. Sunt perfecţionist doar cateodată, mai degrabă am capacitatea de a fi spontan.
THEODOR DOMOCOŞ Sunteţi auto-critic?
Johnny Răducanu Da, sunt şi autocritic, dar sunt şi duşmanul tuturor celor care n-au simţul măsurii.
THEODOR DOMOCOŞ Aflându-vă din nou în trecere pe la Viena, aţi cântat aseară un duet la pian împreună cu Harry Tavitian în cadrul concertului organizat de Institutul Cultural Român de la Viena. Cum vi s-a părut publicul sau v-aţi simţit ca acasă?
Johnny Răducanu Concertul de aseară a fost bun. Publicul, fiind în mare parte, din diaspora română de aici, a făcut într-adevăr să mă simt ca acasă. De fapt, eu cânt pentru românii de pretutindeni, deş-tepţi şi buni la suflet, şi care înţeleg mesajul muzicii de jazz.
THEODOR DOMOCOŞ De-a lungul carierei dumneavoastră, care depăşeşte o jumătate de veac, aţi rămas până astăzi “Mr. Jazz of Romania”, aşa cum v-a numit criticul american de jazz Leonard Fether; vă mai identificaţi cu acest titlu?
Johnny Răducanu Asta contează mai puţin. Ceea ce este important este că mi-am dedicat viaţa acestui stil de muzică. Şi dacă ar trebui s-o iau de la capăt, tot aşa aş face. Soarta mea a fost hotărîtă dinainte, a fost un plan făcut de Dumnezeu.
Un scandal cât casa a (re)izbucnit şi s-a stins la Bucureşti cu ceva vreme în urmă (dar biata noastră ţară trăieşte de foarte mulţi ani numai între scandaluri, şi putem zice că i s-au strepezit şi dinţii de atâtea scan-daluri, altfel ar mai avea cu ce muşca!) pe tema “expoziţiilor de artă” recomandate de Institutul Cultural Român (preşedinte: H.-R. Patapievici) să ne reprezinte, la Zilele culturii româneşti, în bazinul Ruhrului, la Bochum în Germania. Evenimentul de “artă” a avut loc într-o hală industrială de-zafectată, cu aspect deplorabil atât în interior cât mai ales în exterior, mânjiri de pereţi, geamuri sparte, alte semne ale derizoriului, urme a unor violenţe minore. Clienţii aleşi de ICR să ne reprezinte ţara la Bochum (nici la Berlin, deci nici la Bonn) sunt, altfel, nişte jalnici scandalagii, artişti neimportanţi, în ierarhia valorică, cumpăraţi poate de cineva şi ei, “să spargă geamuri”. De data asta, pe banii Institutului Cultural Român, care ar fi investit în acţiune nu mai puţin de 50.000 euro. Dl. Patapievici a luat apărarea acţiunii, care nu este “toată” a ICR, şi a susţinut-o “estetic”, la rând cu toată istoria pornografiei de artă europene: de la marchizul de Sade şi până la Apollinaire şi Dali, care, pictând anusul d-nei Dali, l-a făcut, implicit, în posteritate, obiect de patrimoniu al Spaniei!
H.-R. Patapievici a fost la început un personaj simpatic, cu oarecare carismă, deci am fi dorit să-l putem admira în continuare pe “artistul” Patapievici, care, e drept, s-a făcut remarcat public, înainte de a-şi publica cele două promiţătoare cărţi de debut: Zbor în bătaia săgeţii şi Cerul văzut prin lentilĂ, printr-un scandal de scară de bloc, ca să zicem aşa. În fierbinţeala ani-lor 90, imediat după revoluţie, un tânăr vanitos (se vedea de departe), dar nu prost, se arăta la faţă cu scandalul aşa zisului “că-pitan Soare” - mâna lungă a fostei Securi-tăţi, de umbra căreia nu scăpa, prin acest căpitan fantomă, nici după “eliberare”. Mai târziu, dl. Patapievici, încurajat de succesul operaţiunii “căpitanul Soare”, şi-a organizat şi regizat scandalurile proprii, de tentă şi conţinut (sic!) intelectuale. Şi-a înjurat ţara, terra materna, sub orice normă morală; bie-tul ei popor, ieşit în stradă după aproape 50 de ani de închisoare politică, i se părea monstruos, “23 de milioane de omuleţi pati-bulari”. Nu mai reluăm textele bine cunos-cute din gândirea lui Patapievici contra Pata-pievici, această minte tristă, care, uitând de hula paternă, ar fi putut fi de folos limbii materne, în schimb: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim pentru înjurături.”
Se ivise moda aceasta, sau era un curent nou, al desacralizării ideii de patrie şi a neamului ei, deoarece despre “demitizare”, sau chiar despre “de-tabu-izare”, mai auzi-sem câte ceva şi până atunci. Acum însă era un program, finanţat din afară, de Fun-daţia Soros pentru o societate deschisă. La Editura Humanitas apărea, în seria Istorie, coordonată de un fost turnător, cum s-a dovedit mai pe urmă, lucrarea lui Lucian Boia: Istorie Şi mit în conŞtiinţa românească. Era anul de greaţă 1997. Mulţi şi-au rupt gâtul, şi după aceea, şi-l mai rup şi azi, şi-l vor mai rupe şi mâine, “în conştiinţa românească”, luându-şi, astfel, adio!, pentru vecie, de la posteritatea ei luminoasă, şi spurcând-o pe-a lor per-sonală, de bună voie şi nesiliţi de nimeni; sau vânzând-o, cum spuneau tovarăşii de anţărţ, “pe un pumn de linte”; căci mulţi se năpustiră să “reeduce” poporul român (după Fenomenul Piteşti, al lui Paul Goma, chiar era cazul!), învăţându-l, din nou şi iarăşi, că nu a fost mare lucru de capul şi de istoria lui. Voievozii?! Nişte feudali sadici, cruzi şi analfabeţi, istoria noastră toată – o făcătură, un corpus de “tradiţii inventate” şi de “falsuri patriotice”, de la primele ei pagini şi până la “protocro-nism şi aventurile lui postcomuniste”.
Se cerea nici mai mult, dar nici mai puţin, decât “modernizarea identităţii noas-tre colective”, încât tânărul Patapievici ieşi în faţă, croindu-şi drumul spre soclu, ca principal apostol al “modernizării identităţii noastre colective”, demolându-l întâi de toate, şi înaintea altora, pe Eminescu însuşi, la rând totuşi, cu dilematicii fumurii şi fumegoşi, de la Dilema fondatorului Andrei Pleşu. Găsind şi metafora potrivită “spec-trului”: “Eminescu – cadavrul din debara”.
“Ucenice HRP, va veni şi vremea ta!” Vă amintiţi de profeţia poetului Eugen Jebeleanu, din “anii negri” ai ilegalităţii co-muniste: ”Ucenice Ceauşescu, va veni şi vremea ta!” Când a scris necro-filipica de pomină, nu s-a gândit, că, de la o zi la alta, urma să devină preşedintele Institutului Cultural Român, în locul lui Buzura, alungat pe făraş cu târnul la schimbarea preşedin-ţilor României! Sigur, că-n regula bunului simţ, şi-n respectul valorilor româneşti, pe care era chemat să le promoveze în lume, institutul a cărei preşedinţie o deţine azi “filosoful” HRP, ar trebui să poarte chiar numele lui Mihai Eminescu, cum “Goethe Institut” la nemţi şi “Petofi Sandor” la maghiari. Dar poate n-a sosit, nu s-a copt, cum se zice, vremea. Tânărul furios, deve-nind el însuşi un yesman, al protectorului său politic, sau chiar direct un agent elec-toral al preşedintelui Traian Băsescu, ce l-a numit în funcţie personal, începea să se de-şire sub ochii noştri; în locul “daciadei” de până ieri, o “balcaniadă” pe cinste, prim-planul fiind o “nouă elită”, cu Pleşu, Pata-pievici şi Liiceanu în frunte; basta de pe toate laturile gălăgiosul poet Mircea Di-nescu. Toţi au trecut “în noua ordine” pe la CNSAS ca membri în consiliul respectivului organism nou creat de deconspirare a do-sarelor fostei Securităţi. Primii doi n-au de-conspirat nimic – se zice că ar fi şters câteva dosare de praf, punând şi ceva deoparte pentru vremea când, vorba maestrului Cara-giale: “Pac la Războiul!”. Mircea Dinescu a rămas pe loc, la datorie, urmând să-şi li-chideze pe rând inamicii, inclusiv pe cei literari şi mult mai valoroşi ca el: cazul poetului Cezar Ivănescu! Cât ne-am amăgit admirând noua echipă “elitistă”, de pe lângă noul preşedinte, aşteptând de la ea tot ce “oamenii lui Iliescu” în loc să ne dea, ne luaseră mai vârtos! Dovadă că ne-am amă-git, scandalurile, tot mai dese, ce apar, legate de sigla ICR, dar şi de numele, îndrăgit de fetele cititoare, probabil, al “filosofului” Horia Roman Patapievici! Care, filosof sau nefilosof, nu-şi poate stăpâni pornirea “anti-românească”, din străfunduri, şi fireşte, psihanalizabilă, deşi, din scrierile sale, deducem că omul e român născut dintr-o olteancă de-a noastră de pe plai! Nu despre asta vorbim aici! Cum ar putea însă un fin intelectual de talia d-lui Patapievici să dea astfel de răspunsuri, mai întâi după scan-dalul cu expoziţia de “artă” de la New York, a “poneiului roz”, Freedom for Lazy People, când la reproşurile ce s-au făcut întâmplării, preşedintele Institutului Cultural Român a răspuns excedat, şi de sus: “Păi cum, ro-mânilor dacă nu le spui Blaga nu înţeleg nimic, dacă nu le dai mănăstirile din Nordul Moldovei, la fel”. Sau cam aşa ceva: am citat din memorie. Acum, în faţa noului “in-cident” cu expoziţiile din bazinului Rurhului, înţelegem mai bine (deşi nu clar de tot încă) modul de a “gândi”, dar mai ales de a acţi-ona, al preşedintelui ICR de la Bucureşti: a pune în locul gândirii şi a poeziei lui Lucian Blaga, atât de clare şi atât de specifice româ-neşti, şi a monumentelor de artă medievală, admirate de o lume întreagă, de la mănăstirile din Nordul Moldovei, pornografie şi imbe-cilitate. “Opera unor frustraţi sexuali şi in-culţi religioşi” – cum, foarte exact carac-terizează expoziţiile de “artă contemporană” (HRP dixit!) de la Bochum, un specialist de artă, dl. Răzvan Theodorescu, indiferent dacă suntem sau nu de acord şi cu politica pe care savantul o face, sau cu faptul de-a face politică! Însă actanţii de azi, preferaţi de ICR să ne reprezinte la Zilele culturii româneşti din bazinul Rurhului, au state vechi, într-un program a la longue, i-am zice, de denigrare sau chiar de spurcare a României.
După aceeaşi regulă, sau poate poruncă, după care, la vremea “inocenţei” sale, Horia Roman Patapievici a făcut-o în paginile cărţii sale Politice şi în articolele anti-Eminescu, etcaetera! Cei doi artişti de la Bochum sunt Alexandru Rădvan şi Sorin Tara, ambii cu un trecut de “tineri furioşi”, în manifestările lor, mai mult sau mai puţin “artistice”, din ţară. Titlul expoziţiei “Hul-dingung das Judas & der Kranzfahrer” (Omagiu lui Iuda şi Cruciaţii) a lui Ale-xandru Rădvan ar spune “totul” despre ceva indecent şi imbecil şi la modă, într-o cam-panie anticreştină, începută cu romanul lui Dan Brown Codul lui Da Vinci şi con-tinuată cu “descoperirea” mormântului lui Iisus de la Ierusalim, dacă un tablou cel puţin, din expoziţie, “Iuda erect, ejaculând pe capul lui Dumnezeu”, l-a intitulat cineva, provizoriu, nu ar produce oroare şi nu ar pune pe fugă, scârbit, orice vizitator bine intenţionat. Cât despre celălalt client, Sorin Tara, semnând “ca artist” Tara von Neu-dorf, cu a sa “nouă” expoziţie, anume creată s-ar zice, pentru evenimentul de la Bochum, şi înscrisă pe genericul “The Last Temp-tation” cu subtitlul “Into the Night of Low-liness” n-am avea nimic, am trece pe-ală-turi, de n-ar veni cu acelaşi gen de tâmpenii poate şi “realizate” artistic unele (cine ştie!), dar pe un suport, “teoretic” tare şi ostentativ încă de la începutul carierei lui scandaloase, anticreştine, augmentate totuşi de influxuri comuniscoide, dar şi neonaziste şi direct sataniste: “CRUCEA – crucea e un simbol vechi de când lumea, folosit cu nesimţire în ultimii 2000 de ani de către o haită de conducători ai creştinătăţii ca să domine cu brutalitate marea majoritate a populaţiei… Se poate aprecia, în ultimă instanţă, că, de fapt crucea, cel puţin în ultimele secole, a fost folosită mai mult ca un simbol al Satanei decât al bunului Dumnezeu”. Etc., etc. (TARA, Referat, 5 mai, 2005). Marx şi Engels, inclusiv Lenin şi Stalin, ar fi mândri de discipolul lor, implicit ucenicul Satanei, care trece pe urmă la explicarea zvasticii ca semn solar (fireşte) şi se miră că Hitler nu şi-a dat seama ce şi cum, drept care, el fiind Sorin şi derivând direct de la Soarele de pe cer, îşi aplică zvastica direct în sem-nătura sa de artist… Teribilisme de puţoi incult şi rău sfătuit. Notă: Hitler ştiuse prea bine de unde venea zvastica şi de ce şi-o “însuşise”. Cu lucruri din astea ieftine, dar “infernale”, hălădui o vreme “haiducul” Sorin prin Transilvania natală, pe care şi el o “umilea” numind-o “târfă”, “gagică”, făcând şi dregând “cu ea” tot ce voia, în “viziunile” lui grafice imbecile (căci era moda), ca de altfel şi “curvei România”; vorba profesorului Răzvan Theodorescu: “artistul e liber să facă onanie în atelierul său”… La Bucureşti, 18 Decembrie 2004, artistul cu zvastică-n iscălitură, porni o campanie publică anti-Ştefan cel Mare: de ce Ştefan cel Mare?! Comanditarii ştiu de ce! “Ştefan cel Mare a fost un ratat”, “piticul criminal Ştefan cel Mare” – participând şi la o expoziţie colectivă năroadă de “demitizare” a marelui Domn al Moldovei medievale! Ceva pare a se lega cu programele “societăţii deschise”, cu acţiunea de “modernizare a mentalităţii noastre colective” la care însuşi filosoful HRP lucrase, denigrându-l pe Eminescu: după el, sau în acelaşi timp, numitul Tara îl punea pe lista neagră pe Ştefan cel Mare, scuipându-l public şi dându-i “foc” de paie în “operă, în bătaie de joc, ca ultimul dintre golanii analfabeţi ai galeriei “postmo-derniste”! Tara von Neudorf de atunci fiind acelaşi cu omul lui Patapievici de acum de la Bochum care ne “reprezintă” la “Zilele culturii româneşti din bazinul Rurhului”, cu micile lui găinării plastice: obsesii sexuale rău temperate, scene de groază, sex şi vio-lenţă… în fine: “artă contemporană”, cum ne explică pe micul ecran preşedintele ICR de la Bucureşti, ori cum, încolţit, se scuză, acuzându-se şi mai tare: “Nu, eu aşa ceva la ICR pe pereţi nu aş pune!” De unde de-ducem că aşa tratament şi batjocură numai numelui României i se cuvine şi numai la… export! Pentru cei mai mulţi dintre noi numele România fiind numele de altar al naşterii şi botezului şi al morţii noastre, la rând cu bunicii şi părinţii noştri, pregătind locul din cerul patriei copiilor noştri, cum tuturor creştinilor în cerul lui Dumnezeu Iisus cel din Evanghelii. Batjocura coman-dată pe banii unei Românii sărăcite de nişte cinici ignari, şi ai poporului ei “patibular”, trimişi din exil şi din exod acasă, spre a spori guvernanţii creşterea economică-n cifre, ori, şi mai exact, să aibă de unde suge aceşti indivizi fără morală, dar şi fără viitor până la urmă. Opriţi infamia! Mihai Emi-nescu: “ALUNGAŢI TURMA ACESTOR NEMERNICI!”.
Ion Murgeanu
A fost de la început un abuz grosolan sa numesti un stat, cu numele unui teritoriu matcă din ţara vecină. Cazul Republicii Moldova. Cel puţin Stalin, care se spune că avea ceva cap, deşi a fost un criminal, o numise iniţial, adjectival, Republica moldovenească. Dar ţinutul în sine, parte a Moldovei feudale a voievozilor români, de la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, s-a numit Basarabia, după numele lui Basarab I, primul care-şi întinsese moşia până la Marea cea Mare şi puţin mai încolo. Gloria, apogeul Basarabiei, căreia numele i s-a păstrat românesc, a fost atinsă în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, care întări pe Nistru cetăţi: Hotinul, Soroca, Orheiul, Tighina, Cetatea Albă, Chilia. Românii au iubit acest pământ cu ardoare şi l-au transformat într-o grădină roditoare, de vii şi livezi. Expansiunea rusească în scopuri strategice militare n-a afectat mult timp populaţia autohtonă, care s-a mândrit în continuare că “noi suntem români”. Dovadă declaraţia naivă, dar şi plină de culoare, a mamei marelui patriot basarabean Ilie Ilaşcu, în faţa camerei de luat vederi. “Dar dvs. ce sunteţi de fapt?” întreabă reporterul. “Români, maică, români cu ucaz de la ţarul Alexandru I.” Batjocura pe care neamul românesc din Basarabia o îndură şi azi, au adus-o comuniştii, amestec de teroare şi dizlocare, în scopul pierderii identităţii. Şi tot nu au reuşit mare lucru. Limba noastră cea română a rodit şi s-a răspândit, dăinuind peste vicisitudinile terorii. Încât s-a dovedit cu asupra de măsură că organul cel mai viu al unui popor este limba, transmisă din generaţie în generaţie, de la satrămoşi la nepoţi şi în continuare. Limba şi un anume fel de a fi, tradiţia, dorul, statornicia şi omnenia. Ceeea ce se întâmplă azi, în aşa zisa Republica Moldova, pare un lucru straniu: refuzul a tot ce e românesc şi încurajarea înstrăinării, mancurtizarea unei “elite” impuse în scopul marginalizării unui popor adus la sapă de lemn sunt strategie rusească, de model sovietic, pe dictonul latin divide et impoera; aşa s-au creat enclavele “independente” numite Transnistria şi Găgăuzia, şi nu în ultimul rând “Moldova lui Voronin”, un jalnic trădător de neam, cu creierul spălat de comunismul sovietic, care din neaoşul nume, mai mult sau mai puţin românesc, Sârbu, a devenit Voronin ( cioroi), fiind pus să menţină prăsila comunismului, într-un fel de “muzeu roşu” la marginea fostului imperiu. Ciudat. În cabinetul său Voronin ţine un impozant portret al domnitorului Ştefan cel Mare. In iluzia, pasămite, a refacerii Moldovei lui Stefan cel Mare, ignorând procesul şi progresele istoriei moderne, a unităţii românilor într-un singur stat, suveran şi independent din vrenea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, rămasă în legendă drept “mama răniţilor” şi nu numai: o fină diplomată în timpul păcii de la Paris din urma primului război mondial. Cel puţin aşa transpare din unele declaraţii ale mancurţilor de pe celălalt mal al Prutului, care-n litera şi-n spiritul staliniste au alcătuit (d)ficţionare româno-moldoveneşti şi “tratate de istorie” pe care nu le cred nici cucii. De altfel, la ultimul congres al Sovietului Suprem al PCUS ne amintim că Mihail Gorbaciov a mai apucat să denunţe Pactul Ribbentrop- Molotov, de la care se trage ultima cedare a Basarabiei ruşilor, prin înţelegerea ruşinoasă, dar fără scrupule, a lui Stalin cu Hitler. Mareşalul Antonescu şi-a motivat intrareea în război alături de Germania hitleristă, pentru redobândirea teritoriilor cedate sub presiunea “diplomatică” a vremurilor: Basarabia şi Ardealul de Nord. După impunerea comunismului în România de ruşi, liderii comunişti români, în solda sovieticilor, au tăcut mâlc în privinţa Basarabiei, mulţumiţi nevoie mare că redobândiseră Ardealul de Nord. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Orice întrvedere la masa verde de a aduce în discuţie numele Basarabia devenise tabu;: se zice că Ceauşescu ar fi încercat, dar e greu de crezut, mai mult decât ca zvon al aplaudacilor şi nostalgicilor de după revoluţia din decembrie 1989. Noii conducători ai României, în sfârşit libere şi europene, stau prost cu diplomaţia, politica externă, dar mai ales curajul. Ion Iliescu, bolşevicul bătrân, cu studii în fosta Uniune, s-a abţinut să pună problema, şi s-a purtat lamentabil, mimând chiar un tratat “de amiciţie” cu fosta US, din care lipsea obiectul sau “clauza Basarabiei româneşti”, când se mai putea încă; Emil Constantinescu, dintr-un condeiu, a şters de pe harta noastră Insula şerpilor, cedând-o, generos, Ucrainei. Traian Băsescu, gălăgios, “curajos” mai ales în campanie, nu a afişat un porogram naţional ferm, fiind înconjurat de elitele laşe şi în general antiromâneşti, cosmopolite numai pe Vest şi cu America. Concluzia este că nu ştim clar şi hotărât ce vrem, de aceea nici nu găsim soluţii pentru repararea trecutului nostru istoric din perioada lui de glorie. Închinând acest număr al suplimentului cultural tineretului basarabean, curajului şi clarviziunii lui, speranţei că ei sunt cei aşteptaţi să rezolve, prin luptă, în fine, “problema Basarabiei”, în termenii cei mai favorabili României şi lor, care, pe bună dreptate se mândresc a fi români, studiind atât istoria cât şi literatura şi artele româneşti. Punându-se la punct, cu alte cuvinte, cu MEMORIA ROMÂNEASCĂ. Numai că-n ciuda mobilizării lor, ei nu au putut transforma revolta lor măcar într-o nouă PIATA UNIVERSITĂŢII, varianta Chişinău; mancurţii de la putere infiltrând printre ei indivizi violenţi, adevăraţii “terorişti”, despre care s-a vorbit şi la noi, într-o variantă mai radicală şi calificată. Ala Mânidicanu, renumita pacifistă, cea numită “o Mahatma Gandhi feminină”, afându-se şi ea în Canada, departe de ţară, şi neriscând să fie întoarsă de la graniţă de Voronin, cum s-a întâmplat cu atâţia alţii, români sau basarabeni unionişti, după ce, cu un tact diabolic, înaintea sinistrelor alegeri trucate, reuşiseră şi înlăturarea din peisaj (cum necum) a incomodului mare poet Grigore Vieru. S-a dat vina pe români, dar Uniunea Europeană, în urma atentelor cercetări făcute la faţa locului, de delegaţii şi comisiile de resort, au scos din cauză ţara-mamă, deci lupta continuă la nivel diplomatic, sperăm, până la victoria finală. (ION MURGEANU)
Comentariu de Ion Murgeanu
Chiar dacă nu mă regăsesc în “lista lui Manolescu” (ne făcând parte şi eu din “canon”- şi de ce?!) întotdeauna m-a inte-resat evoluţia celui mai “talentat critic” al generaţiei noastre, în fond, generaţia 60, şi l-am urmărit punctual, rareori sărind peste cronica lui literară, pe care, să o tot fi ţinut mai bine de două decenii, întâi la “Contem-poranul” şi pe urmă la “România literară”, ocrotit, căci “inventat” de G. Ivaşcu, însă format, indiscutabil, pe “modelul Căli-nescu”. Dar nu atât de marcat de “indife-renţa criticului”, cum insinua un Sancho al său, despre un altul, încât să-mi regizez “accidente”. Talentul său fluid, de la tine-reţe, curajul de a impune şi da verdicte, indiscutabile, vin direct de la Călinescu. Îi lipsesc “ talentul epic călinescian” şi “arta citatului” imbatabile la “Divinul”! Aproape tot ce a citat Călinescu în Istoria lui se reţine şi se reia: Manolescu însuşi scrie în umbra lui Călinescu, folosind nu de puţine ori judecăţile sau verdictele lui. Chiar titlul de “istorie critică” de la G. Călinescu vine: “În realitate, critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg. Este cu putinţă să faci critică fără proiecţie istorică, cu toate că adevărata critică de valoare con-ţine o determinare istorică, dar nu e cu pu-tinţă să faci istorie literară fără examen critic”. “Ideea lui Călinescu este că istoria literară este o “istorie de valori”, asemănând-o cu o monedă cu cele două feţe ale ei şi că, prin urmare, în pofida tendinţei naturale de a cădea fie cap, fie pajură, adevărata cri-tică este în acelaşi timp istorie literară, iar adevărata istorie literară este şi critică”. Asemănarea “cu o monedă cu cele două feţe ale ei” N. Manolescu o tranşează, meta-foric, încă din prefaţa: “Istoria literaturii la două mâini” descoperind, pe parcursul travaliului său, oricum, după apariţia în 1990 a primului volum din Istoria critică a lite-raturii române, litografia lui M. C. Escher , pe o carte poştală, cu “Mâini care dese-nează”, o litografie din 1948. “I-am intuit pe loc, scrie criticul, potenţialul pentru istoria literaturii la care lucram. Am desco-perit în cele două mâini care îşi încheie în aceeaşi clipă desenul cu manşeta celeilalte o foarte nimerită imagine pentru o istorie care, din păcate, se scrisese din totdeauna, de la naşterea genului, la o singură mână”. Nu şi cu aceeaşi voce şi dintr-un elan neîn-trerupt, ca în cazul Istoriei lui G.Călinescu, la care “geniul epic”, evident, şi ampla res-piraţie “lirică” par neîntrerupte. Dar Căli-nescu şi-a scris capodopera la 40 de ani, fie şi într-o epocă de criză istorică (când am fost noi scutiţi, în istoria noastră, de “crize”?!). N. Manolescu a fost şi el mani-pulat de “crize” dar într-un alt context, al unei crize permanente şi “rele”, pus să taie şi să ajusteze, poate trece: “Primul volum al istoriei a fost gata destul de repede, în primăvara lui 1989. (Criticul avea atunci 5o de ani!, n.n.) El cuprindea literatura medievală, neoclasicismul şi epoca roman-tică şi postromantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor, le-am eliminat, dar am lăsat titlurile cărţilor lor de care mă folo-sisem şi din care reprodusesem anumite pasaje. Cenzura a închis ochii. Dar, cum nu ştiai niciodată ce se putea întâmpla, până în ultima clipă, apoi chiar după tipărire, m-am înţeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariţia cărţii. Situaţia politică era tot mai critică. Regimurile comuniste din Euro-pa se prăbuşeau după o lege a dominoului care ne dădea şi nouă, românilor, anumite speranţe. Întârzierea era aşadar vitală, dacă nu doream mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de după 1948 nici nu în-drăzneam să mă gândesc.” Şi cu toate aces-tea comunismul căzu, cum căzu, şi la noi, dar marele critic găsi pentru următorul deceniu din viaţa sa alte priorităţi. Urgenţa Istoriei o lăsă la urmă, “inventând” tot felul de scuze. Tipări, bineînţeles, primul volum, din care s-au tras, mi se pare, chiar două ediţii. Toţi eram curioşi ce face Manolescu cu Istoria lui. Mi s-a oferit prilejul să-l întreb direct şi personal. Răspunsul a fost că “s-a blocat la Eminescu” pe care trebuia să-l recitească şi nu găsea timp. Un prieten, Radu Cosaşu, a îndrăznit să-l înfrunte, amintindu-i cum de găsea timp să facă un partid şi să candideze la preşedinţia Româ-niei, iar de terminarea capodoperei lui, nu? Pentru că înainte de a ieşi ce a ieşit, toţi am visat la o capodoperă, comparabilă, fireşte, cu modelul maestrului său G. Călinescu. Azi cu masivul obiect pe masă (1526 pagini, pe format înalt, cca 4 kg. de cărămidă tipografică) nu mai suntem siguri dacă avem capodopera visată. E oricum o operă de excepţie, în care regăsim, într-o riguroasă structură, cam toate calităţile criticului de excepţie, sau chiar şi de performanţă, N. Manolescu. Are ambiţia chiar (îndreptăţită) de a-şi subintitula opera “5 secole de lite-ratură”. Şi peste tot umbra modelului imba-tabil G. Călinescu, ce beneficiază şi de unul din cele mai ample şi bine articulate capitole, în cadrul celei de “a doua bătălie canonică” la capitolul MARI SCRIITORI, împreună cu Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hor-tensia Papadat Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Călinescu, Anton Holban, M. Blecher. Premizele acestei “a doua bătălie canonică” sunt: Noi forme de lirism. Poezia pură; Romanul doric, ionic şi corintic, dar sensul şi “ideologia” critică sunt legate de numele lui Eugen Lovinescu. Dl. Manolescu nu-şi rezervă sieşi un capitol, precum G. Călinescu în Istoria sa; găseşte în schimb o metodă mai ingenioasă şi mai sigură de a îşi fixa locul; în postfaţa intitulată “Nostalgia esteticului”, citându-l pe Sorin Alexandrescu “la care ne-am referit în capitolul pe care i l-am consacrat, de abandonare a canonului estetic. E vorba de fapt de un text al lui Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, din 1999, din care cităm împreună cu autorul noii Istorii, mai spre final, într-un fel de “concluzii generale”. “O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recu-noaşterea faptului evident că “ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovi-nescu (1899-1943), Călinescu (1899-1965) şi Manolescu (n. 1939)… Însemnătatea celor patru este enormă. Ceva demiurgic, astăzi încă fascinant, însoţeşte gesturile lor. Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genurilor şi atitudinilor literare, Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui contururile primelor oraşe şi conferă mo-dernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură; Călinescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă a lite-raturii române; iar Manolescu salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat. Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenţă, im-plică totodată indignarea (sic!) apelor, res-pingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este Marele Defensor: Maio-rescu ne apără de demagogie, Lovinescu de păşunism, Călinescu de naţionalism anti-semitism, iar Manolescu respinge asalturile staliniste şi maoiste.” Locul lui Eugen Lovi-nescu va fi totuşi gândit a fi unul de mare excepţie: el definind în literatura română definiţia pură a criticului făuritor al cano-nului modernist. Călinescu a învăţat de la el, dar a avut şansa unui cult care în final a şi dezamăgit pe mulţi cu sau fără îndrep-tăţire. Dl Manolescu, de altfel, în amplul articol ce i-l dedică, porneşte destul de ne-inspirat, în opinia noastră, de la analiza publicisticii, ajungând iute la concluzia opor-tunismului călinescian. Călinescu ca gazetar a fost oportunist, din totdeauna, de unde probabil şi inspiraţia tinerilor săi discipoli, între care cel mai strălucit a fost Dl Mano-lescu. Motivele oportunismului între maes-tru şi discipol nu se împart egal. Am fost dintre cei pe care divinul critic i-a luat ca pildă de “schimbarea în bine a condiţiilor economice, pătrunderea culturii de formă umanistică în popor” şi cu toate acestea, poeziile citate într-una din Cronicile opti-miste (două în întregime!) nu ating nici pe departe ridicolul demonstraţiei “pe fază”.
mai târziu Călinescu muşcă “nada”, ajunge deputat în MAN şi un fel de apropiat al lui Dej; “Cronicile optimismului” din “Contem-poranul” erau totuşi o lectură, printre foarte puţinele din epocă, agreabilă, cel puţin prin limbajul, care amintea şi de o altă “norma-litate”; ori că se putea scrie şi “altfel”; ca dovadă că tânărul Manolescu prinse metoda din zbor şi o fructifică…Primul Manolescu s-a format “pe mâna lui Călinescu”. Chiar şi “cedările” începutului par învăţate de la Călinescu. În prefaţa la volumul de debut al Anei Blandiana citim negru pe alb: “Poeziile Anei Blandiana exprimă dem-nitatea, mândria unei generaţii care se simte protejată de socialism: “Însă fericirea-i apa gravă,/ Şi în albia mea copilărească -/ Epoleţii generaţiei mele/ Cine ar putea să îi jignească?” Întreg ciclul al doilea al volu-mului e închinat tinerilor care înfăptuiesc pe şantiere sau în mine idealurile pentru care şi-au vărsat sângele părinţii lor.” Am deveni de-a dreptul cinici dacă am sugera cel puţin drama familială a Anei Blandiana din “legenda” pierderii tatălui după ani de detenţie comunistă. În articolul din Istorie dedicat Blandianei criticul încearcă o “ex-plicaţie” şi o “scuză” globală pentru întrea-ga generaţie a Anei Blandiana, din care au mai făcut parte şi “Marin Sorescu, Ion Alexandru şi George Bălăiţă. E foarte probabil (sublinierea ne aparţine) ca titlul plachetei de debut din 1964 – Persoana întâi plural, n.n. – să fi urmărit iniţial (la sugestia poate a editurii) să indice “identificarea eului poetic cu destinul colectiv”, cum apreciază E.Simion după 25 de ani. Titlul are astăzi un înţeles întrucâtva diferit: persoana întâi plural o simţim ca fiind aceea a poeţilor tineri din deceniul şapte, cu biografia, cu imaginile, cu scriitură lor, în atâtea privinţe, asemănătoare. Diferenţierea literaturii, care abia începuse, plătea încă preţul unor locuri comune, care dau poeziei şi prozei din acei ani un izbitor aer de familie, în pofida personalităţilor inconfundabile reunite în tablou.” Este ideea care se putea găsi într-un comentariu mai amplu, curajos şi plin de demnitate, folosind ca pretext poate biografia lui Labiş, acel liant, pe care criticul îl trece aproape, ca pe un accident, la traversarea prăpăstiei proletcultiste, integrând poetul “Luptei cu inerţia” la capitolul “Literatura “nouă”. Generaţia 40”. Viziunea criticului de succes se consolidează din mers, revizuindu-se drastic, în litera unui alt “canon”, înlăturând judecăţi conjecturale, ori “îndreptându-le”, în norma (firească) altei etici “când s-a putut”. Urmă “Contradicţia lui Maiorescu” şi adoraţia de Lovinescu. In Istoria de faţă este citat la un moment dat portretul “pre călinescian” făcut de Lovinescu lui Maiorescu: “Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac, şi, din nefericire, încă pentru multă vreme. În materie de cultură , evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mâna pe ţărm, un val te smulge departe în larg, pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marmura cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel cu acelaşi al lui Maiorescu: birui-va gândul, cum spunea înţelepciunea cronicarului şi inscripţia criticului deasupra uşii bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi?”
Prima bătălie canonică dusă de Titu Maiorescu (15 februarie 1840-18 iunie 1917) soldată cu fondarea Junimii şi a Convorbirilor literare a impus apariţia şi consolidarea în conştiinţa publică a celor mai MARI SCRIITORI români din toate timpurile: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ion Slavici. În mod paradoxal “cazul Eminescu”, despre care Dl. Manolescu a repetat ori de câte ori a găsit ocazia, că “l-a blocat”, negăsind prea lesne un unghi nou de lectură, sfârşi onorabil. Primul în seria de MARI SCRIITORI a “primei bătălii canonice” Eminescu departe de a fi aruncat în deriziune sau recitit superficial; noul critic găseşte calea cea dreaptă, pe aceea “bătută” a ediţiei Maiorescu, respingând “noutatea” Poeziei lui Eminescu din 1960 a lui Ion Negoiţescu. Este o cale pe care noi o privim circumspecţi, dovadă că însoţim însemnările noastre de textul din noua Istorie , cu pricina, până în punctul unde cititorul poate aprecia singur. Dl Manolescu mărturiseşte că în elaborarea capitolului său despre Eminescu ar fi făcut iniţial lecturi alternative: Arghezi şi pe urmă Eminescu, şi viceversa, dar tot nu înţelegem de ce! Eminescu din Istoria critică e acelaşi “curat şi luminat”, trecut şi prin exegeza călinesciană, care “l-a lucrat” pe Eminescu cum marii actori îşi încearcă puterile cu Hamlet de Shakespeare. Pe urmă noul critic nu are naivitatea să facă jocul “detractorilor” de la Dilema, dar nici nu încurajează jenantele aberaţii ce s-au abătut în contra replică. E chiar momentul când noul critic primeşte mâna întinsă de maestrul său G. Călinescu: “A venit credem vremea, scrie G:C., să cercetăm pe Eminescu în spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze în caricatură”. MIHAI EMINESCU al lui N. Manolescu răspunde exact şi corect acestui deziderat chiar şi atunci când exprimă rezerve asupra prozei literare a poetului, dar mai ales a prozei jurnalistice, citită corect şi cu o înţelegere istorică dreaptă. Rămâne la capodopera Luceafărul din Odă (în metru antic) deducând un text prozaic şi apoetic în contradicţie cu gustul unei întregi generaţii crescute şi educată în cultul Odei. Al doilea lucru notabil in extenso privind pe Călinescu, în lectura dlui Manolescu, e mai general şi într-un registru, să-i zicem aşa, encomiastic; ca de la discipol la maestru: “Numărul împrejurărilor în care Călinescu a reparat străvechi nedreptăţi, fixând în ochii noştri cota scriitorului, este cu mult mai mare decât se bănuieşte. Printre “reparaţii” sunt unele spectaculoase: Conachi, Slavici, Macedonski, Camil Petrescu. În fine, Călinescu a structurat epocile, deceniile şi veacurile literaturii române conform unui scenariu de o mare frumuseţe, de care ne dăm seama fie şi numai parcurgând sumarul cărţii lui, cu titluri şi subtitluri memorabile, căzute în vocabularul comun: Descoperirea Occidentului; Mesianicii pozitivi, Romanticii macabri şi exotici, Micul romantism provincial şi rustic, Poetul naţional şi altele.”
Reţinusem încă din primele rânduri ale Introducerii ceva care la Manolescu întoarce metoda pe dos, s-ar putea zice: “În imensa Istorie a lui Călinescu nu există o trimitere la un nume de critic, în afara capitolelor consacrate unor critici, şi acelea parcimonioase, cu cel mult menţiuni de felul “Cineva susţine că “ , menite a marca, de obicei nu preluarea, ci contestarea ideii sau judecăţii din ele. A doua consecinţă a didacticismului originar este confuzia ne demascată vreodată între istoria literaturii şi dicţionarele de autori”. Masiva Istorie manolesciană, critică prin definiţie, citează abundent şi uneori îşi sprijină portretizările preluând fraze critice din adversari dovediţi, ca bunăoară, la Adrian Păuneascu, unde de dragul zicerii colorate preia din Eugen Barbu: “Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui”. Articolul despre Arghezi datorează mult citatelor din Călinescu şi…Nicolae Balotă; Blaga este “desfiinţat” iniţial cu citate din Călinescu. De la Şerban Cioculescu până la Dan Cristea aproape nu este critic necitat în masivul tom manolescian. Cu cele mai bune şi fireşti intenţii. Se face recurs, şi nu o singură dată la Istoria literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa, însă pe bune, nu pejorativ sau cel puţin insinuant sau ironic. Nicolae Manolescu, în opera sa e prea serios, şi nu ştiu unde au văzut unii accentele “ludice”; o minte populată de toate numele şi operele critice ale epocii sale ştiind când trebuie să le scoată la bătaie.
În fine, teama de “anul 1948” pe care o anticipă, a fost firească, căci “noua literatură” îi va aduce multe antipatii sau chiar duşmănii. Nu ştim cum ar fi primit Marin Preda capitolul dedicat lui dar ne închipuim ce fel l-a citit N. Breban pe acela despre sine. Nu cine ştie ce inspirată e structurarea noii literaturi: “Literatura “nouă”. Generaţia 40”. (Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Ion Gheorghe, Nicolae Labiş – dintre poeţi; Zaharia Stancu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Titus Popovici – prozatori; Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu – dramaturgi; şi, dintre critici, Paul Georgescu şi Ov. S. Crohmălniceanu. Am sugerat mai sus că Labiş trebuia, la capitolul poeţi, să unească cele două literaturi “Noi”. Termenul de “generaţie” fiind un compromis de metodă, probabil. O “găselniţă”; încă o găselniţă; “Noua literatură. Generaţia 60.” De fapt în acest “remake modernist” Dl. Manolescu condensează, dacă nu cumva “îndeasă” câteva generaţii succesive de poeţi, pe care nu-i leagă decât “produsul finit” şi “valoarea ideală” în nici un caz biografiile şi evoluţia. De la A.E. Baconsky, Ion Horea şi Gheorghe Tomozei, la Cezar Ivănescu, Angela Marinescu şi Daniel Turcea, trecând prin Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Marin Sorescu, la Mihai Ursachi şi Ion/ Ioan Alexandru, până la Adrian Popescu, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran, câtă “îngrămădeală” fără de fapt un criteriu axiologic sau chiar o firavă logică cât de cât.
Cu prozatorii şi criticii aceluiaşi “val” lucrurile pot să se aşeze mai bine. Pe urmă “Generaţia 80: Postmodernismul” opera putem spune sub mentoratul profesorului de la “Cenaclul de luni” a Facultăţii de Filologie. “Unii morţi, alţii plugari”! Unii “iertaţi” pentru vini scuzabile, alţii blamaţi inutil. Mircea Cărtărescu nu mai este cel anunţat de toţi ditirambii profesorului la unele lansări de pe la târguri de carte. Liviu Ioan Stoiciu “vinovat pro Goma” în contumacie. Nu detaliem. Nu căutăm noduri în papură. Ar fi să ne referim la “Generaţia 27. Ideologi, eseişti şi romancieri” unde apar Mircea Eliade, cu toate bubele lui “istorice” şi Emil Cioran, mai mult biografie şi opera prea puţin şi schiţată din vârful peniţii. Mihai Sebastian, dar şi Eugen Ionescu “românul” cu un regim, în fine, “literar. Într-un fel s-ar crede că masiva Istorie se opreşte la 1989. Greşit. Sunt autori întorşi din exil sau evadaţi din “exilul interior”, sau mă rog, “ imaginar”: cazul Patapievici, care se bucură de-o atenţie, dar şi binevenite rezerve, de care “dilatata” generaţie 60 – nu prea s-a bucurat cum trebuie. Cei doi mari poeţi, Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu ni se par “expediaţi”, cu citate din care se vede clar că Manolescu nu deţine “arta citatului” de la Călinescu.
În fond, ce este această demonstraţie de forţă? O carte masivă, un volum impresionant, primit la lansare ca un best-seller. Jumătate din scriitorii români cu operă (şi unii şi cu demnitate) lipsesc din ea. Găselniţa cu “Autori de dicţionar” pune sare pe rană. Şi e inutilă. Dacă-i iei la cernut pe cei cu articole consistente şi-i pui alături de unii “Autori de dicţionar” poate ieşi prost. Pe urmă această mult aşteptată “capodoperă” nu propune şi ea un “Eminescu” al ei; fluenţa stilului de la tinereţe, fluiditatea epicii critice, de altă dată, pe alocuri se poticneşte sau pur şi simplu “bălteşte”. Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu este victoria unei ambiţii; a unui septuagenar care n-a vrut să se lase “învins”. E într-un fel şi o “victorie a la Pirus” dar poate fi şi una de tipul victoriilor napoleonene dinainte de faliment. Dacă i s-ar fi oferit răgazul unui exil pe o Insula Elena (şi prilejul nu a lipsit în ultimele două decenii) în mod sigur altfel ar fi ieşit “cărămida tipografică”, azi atât de fierbinte; răcită de lecturile succesive, ea îşi va arăta, cu timpul, adevărata faţă şi consistenţă. Dar precis şi limitele…
Comentariu de Ion Coja
Cartea Neagră, scrisă de evreul Matatis Carp şi publicată în anii 1947-48, are trei volume, dedicate, în ordine, momentelor de grea cumpănă prin care au trecut evreii din România: guvernarea legionară, pogromul de la Iaşi şi deportarea în Transnistria. Cartea Neagră se citeşte în mare grabă. Mai exact spus, se frunzăreşte. Este o car-te… jenantă. Nu cred că s-a găsit cineva s-o citească atent cap-coadă. Eu, ca român şi ca om, citind la această carte, am fost mereu încercat de două sentimente contra-dictorii, iar fiecare dintre aceste sentimente mă zorea să las mai repede cartea din mână: (1) sentimentul ruşinii că au putut fi săvârşite crimele descrise şi inventariate, şi (2) senti-mentul ruşinii că autorul inventează aceste crime sau măcar le exagerează numai, cu bună ştiinţă, că adică minte!
Zilele trecute mi-am propus să mai ci-tesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l “lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) în ce fel autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei “noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi “po-gromul de la Bucureşti” sunt de fapt mate-rializarea unei diversiuni la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, pre-cum şi o parte dintre “victime”, şi-au dat concursul. Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu maximă atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot ade-vărul, dar nu ni l-a servit “mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm co-rect mesajul său! Iată acest mesaj:
Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci auto-rităţile. Textul este inechivoc, la pagina 73: “De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Anto-nescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Aşadar, Ion Antonescu “a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa”! Spus cât se poate de clar! Deci nu legionarii au provocat rebe-liunea! Deci sintagma “rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut con-trolul “rebeliunii”, devreme ce nu ei au or-ganizat-o şi declanşat-o!
Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi, se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatis Carp separă desfăşurarea rebeliunii “în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum “s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune “că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă: “Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2 p.m. până spre noapte.” Care au fost “centrele de rezistenţă legionară”? “Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str.Roma, Sediul Corpului Munci-toresc Legionar din str.Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatis Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, “împle-ticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? “Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu “câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă (sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (…)” care astfel “au marcat sfârşitul “erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”
În continuare, la pagina 75 textul des-crie jaful şi prăpădul la care este supusă “cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămă-dească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (…) Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oa-meni a fost lăsată pradă bestiilor dez-lănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai lectureze (horibile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei “bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a local-nicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureş-teni să-şi urmeze genotipul…
Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt po-meniţi “cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că “sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care au neglijat, “din indolenţă sau cu dinadinsul”, “să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar “din indolenţă sau cu dinadinsul” “totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest “totuşi” se înţelege limpede că “cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, “să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatis Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile. Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele desco-perite şi publicate de Vladimir Alexe, ar rezulta că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Victime pe care planificatorii nu s-au învrednicit să le prevadă şi să le evite. Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru citi-torii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatis Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comu-nităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproş adresat unor colegi din fruntea evreimii româneşti, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, dar alţii “au făcut totul ca rebe-liunea să izbucnească”. Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă! …Cam aces-ta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatis Carp.
Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebe-liunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formu-late: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci “de bandele ucigă-toare şi jefuitoare” revărsate din periferie. Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afa-cerii…
Să recitim şi descrierea “pogromului”: “Cartierele evreieşti au fost invadate de ban-dele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu pri-mele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distru-gerea, incendierea, furtul şi asasinatul.
Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor. (…) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.) Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să denote altceva decât faptul că legionarii nu aveau nici o legătură cu “bandele ucigătoare şi jefui-toare”?! Iar informaţia că acele bande acţionau “sub scutul celei mai sigure impu-nităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea (“câteva mii”), mai puteau pro-teja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi, spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?…
Un alt moment de sinceritate al autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace în acele împre-jurări: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: “Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această pră-buşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). (…) Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reci-proc în scris ameninţări cu falimentul regi-mului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor ea trebuia pro-vocată (s.n.), pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.” Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de “o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, “trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat “conducerea evreiască” în planificarea, or-ganizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebe-liunii, a “convulsiei”?!
“Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatis Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împo-triva legionarilor cu care conducerea evre-iască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului “calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare… La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatis Carp, “s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.
…Să ne amintim puţin în ce condiţii tra-gice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum aflăm cine a fost artizanul acestui dezastru naţional românesc: condu-cerea evreiască, din care făcea parte şi Matatis Carp!… Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care de-a lungul istoriei românii au avut parte din partea evreilor! (…Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri!) Rebeliunea legionară a fost aşadar opera “conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legio-narii le-au făptuit.
Rămâne deci cum a spus Ţuţea: Legio-narii nu au omorît niciun evreu!
Cartea Neagră ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93:
“5 octombrie 1940.
Un nou comunicat semnat de condu-cătorul statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele:
“Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde (…) merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capi-tală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”.
Informaţia că unii derbedei îmbrăcau “clandestin” cămaşa verde ne pune pe gân-duri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 10.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comu-nist Constantin David din URSS, au fost îmbrăcate de “bandele ucigătoare şi jefu-itoare”, recurgându-se astfel la un truc di-versionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o! Cel mai plauzibil este ca acele “elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată şi de docu-mente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octom-brie 1945, “care se referă la populaţia evre-iască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 “s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Aşadar stratagema, sigur de nişte evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau în octombrie 1940?!… Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia “conducerii evreieşti”.
Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub condu-cerea unuia Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a com-promite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîn-credere faţă de germani şi pentru a împie-dica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală… Truc clasic, dar nicio-dată folosit de români.
Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat, Vasile Luca spune: “Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor (…) Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari (…) nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (…) Apărem noi (adică comuniştii – n.n.) şi punem toate organele de conducere, şi în fruntea admi-nistraţiei – elemente evreieşti. (…) Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (…) Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. (…) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.” Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document pu-blicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa provenea din evreii deportaţi peste Nistru… Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame infernul trans-nistrean.
În concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei “noastre”: conducerea evre-iască din România a fost implicată ca prin-cipal actor şi beneficiar al “rebeliunii legio-nare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatis Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al “conducerii evreieşti”. Aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protec-ţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român!… Aşa-dar, în ianuarie 1941, cu ocazia “pogro-mului” de la Bucureşti, nu evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost vic-timele “conducerii evrieşti”!
Un cuvînt şi despre cuvîntul pogrom, folosit atât de des cu referinţă la eveni-mentele din ianuarie 1941: după datele oficiale, au murit 120 de evrei, dar şi un număr ceva mai mare de români, majo-ritatea legionari! Au fost şi evrei răniţi, într-un număr însă mult mai mic decît al româ-nilor răniţi. Cum să se numească pogrom o confruntare în urma căreia agresorii ies cu mai multe victime decât cei agresaţi?! Numai această confruntare a cifrelor este suficientă pentru a deduce cât de nepotrivită şi de abuzivă este folosirea cuvîntului pogrom. E timpul să renunţăm deopotrivă la termenii rebeliune legionară şi pogrom. Ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1941 a fost cu totul altceva: a fost o diversiune anti-legionară, anti-românească, “provocată de duşmanii neamului”. Îl citez astfel pe Horia Sima, care a făcut această apreciere – “evenimente pe care eu le consider provocate de duşmanii neamului”, în scri-soarea adresată generalului Ion Antonescu în 22 ianuarie 1941. Acelaşi înţeles îl dă şi “manifestul Trifa”, chiar din primul moment al “rebeliunii” care a debutat, precum se ştie, prin asasinarea unui maior german, “ucis mişeleşte din ordinul Angliei printr-un agent al Inteligence Service-ului, pe stră-zile Capitalei”. Singurul amestec legionar în acest asasinat a fost că tot ei au plătit şi pentru această diversiune…
Mai e de adăugat că scoaterea de la gu-vernare a legionarilor s-a făcut cu acordul lui Hitler. Ca şi asasinarea Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aşadar, într-o chestiune foarte importană: soarta legio-narilor, a celor ce organizaseră mişcarea cea mai naţionalistă din Europa, constatăm un acord total de vederi între Hitler şi con-ducerea evreiască din România. După “rebeliune”, o bună parte din conducerea legionară s-a refugiat în Germania, unde Hitler nu a pregetat să-i interneze pe legionari în lagărele de concentrare de la Dakau, Buckenwald etc., alături de deţinuţi politici evrei. Cu menţiunea că regimul de detenţie pentru legionari a fost cel mai aspru, mai ales în comparaţie cu al evreilor… Această observaţie ne scoate însă prea departe de capacitatea noastră de a controla ipotezele.
Mircea Stan (n. 1943), de origine român, trăieşte de la începutul anilor 70 la Helsinki, unde a devenit parte integrantă a scenei finlandeze de jazz, etalând un complex de compoziţii şi aranjamente muzicale ce au primit definiţia de modern Hard Bop, o combinaţie între free Jazz şi Bebop-ul clasic. În 1992, Mircea Stan se angajează ca şi co-organizator al primului festival de jazz de la Bucureşti, experienţă care-l face să abordeze aspecte ale muzicii tradiţionale ale ţării sale de origine. Crează astfel o serie de aranjamente şi compoziţii inspirate din cunoscute melodii folclorice româneşti, pe care le prezintă într-o formă jazzistică inedită.
Mircea Stan, care impresionează nu numai prin calităţile muzicale, ci şi prin modestia personalităţii sale, mi-a oferit, după un concert la Viena, câteva momente preţioase, pe care le-am parcurs împreună într-o discuţie, din care transcriu câteva secvenţe.
Theodor Domocoş: Maestre Mircea Stan, cum vă simţiţi la Viena şi cu ce impresie aţi rămas în urma concertului susţinut pe scena clubului de jazz Porgy & Bess?
Mircea Stan: Ei… foarte bine, deşi am avut o călătorie lungă şi stresantă, mă simt însă foarte bine la Viena, deşi este prima dată când mă găsesc aici. Din auzite, ştiam că acest club este unul dintre cele mai apreciate cluburi de muzică Jazz din Europa, iar reacţia publicului, fiind formidabil de pozitivă, a făcut să mi se certifice cele auzite şi să facă să am o seară foarte placută.
Theodor Domocoş: Aţi reuşit să impresio-naţi publicul cu melodii din folclorul românesc, aranjate într-o formă de Bebop mai rar auzit. Care este secretul muzicii dumneavoastră?
Mircea Stan: Este o întrebare foarte intere-santă, eu fiind discipolul Bebop-ului, am plecat de la J.J. Johnson, Charlie Parker, Dizzi Gillesbie şi asta mi-a rămas în sânge, aşa că tot ceea ce fac se reflectă în acest stil. Totuşi muzica popu-lară românească nu este uşor s-o transmiţi în genul Jazz-istic. Din impresiile pozitive ale publicului şi a opiniei critice ale altor muzicieni, se pare c-am reuşit acest lucru destul de bine. Cred că este şi o formă de responsabilitate pe care o am ca şi român. Doresc să fac ceea ce pot, şi la rândul meu să contribui în a scoate în evidenţa bogăţia folclorului românesc.
Theodor Domocoş: Totuşi, acest folclor românesc nu l-aţi oferit publicului ca folclor, ci sub formă de jazz, care nu sună ca un etno-jazz românesc, ci are puritatea muzicală a stilului de muzică pe care-l abordaţi. Cum reuşiţi această transpunere?
Mircea Stan: Asta probabil vine dintr-o calitate muzicală personală, aşa simt eu s-o fac. Chiar dacă la bază stau cunoştinţe de aranjament muzical, pe care le-am studiat de-a lungul anilor, muzica mea este şi rămâne o vizi-une personală. Aşa o văd şi aşa o aud eu, alt-ceva nu pot să spun mai mult. Nu există vreun secret pe care numai eu l-aş şti.
Theodor Domocoş: Dumneavoastră locu-iţi de mai bine de 35 de ani în Finlanda, o ţară cu propriile caracteristici în comportamentul muzical, diferit de cel al Dumneavoastră, care este mai de la Sud. Cum este acceptat Jazz-ul pe care-l faceţi şi care este reacţia colegilor din Finlanda faţă de acest stil?
Mircea Stan: Este adevărat că tempera-mentul muzical finlandez este total diferit de cel românesc. Muzica pe care o fac eu, această combinaţie folcloristică pe stil Jazz, este foarte bine apreciată în Finlanda, deşi de multe ori am impresia că aceasta pentru ei sună destul de curios. Cum să vă spun, tot ceea ce este exotic este interesant. Modul cum sunt pre-zentate aceste aspecte ale temperamentului muzical românesc, chiar şi în jazz, a impresionat întotdeauna, iar colegii mei au reacţionat la rândul lor formidabil de pozitiv. Aşa se face c-am avut programe muzicale la radio şi la tele-viziunea finlandeză, unde am fost premiaţi. Mie-mi place să cânt standarduri şi jazz pur, dar, totodată, vreau să scot în evidenţă, prin muzica mea, şi ţara de unde am plecat.
Theodor Domocoş: Aveţi colegi de origine română cu care împărtăşiţi aceste afinităţi muzicale în Finlanda?
Mircea Stan: Da, bineînţeles, în sextetul meu cântă doi fraţi, Marian Petrescu la pian şi Mihai Petrescu la contrabas. Din păcate, Marian s-a îmbolnăvit cu două zile înainte de acest concert, dar el a fost înlocuit cu succes de un pianist finlandez. Împreună, lucrăm de mult timp alături de ceilalţi membri ai sextetului: Tero Saarti la trompetă, Jartsa Karvonen la tobe şi bineînţeles, prietenul şi partenerul meu de duet, Pentti Lahti la saxofon şi clarinet bass. Aceştia din urmă sunt muzicieni de origine finlandeză şi le face plăcere să interpreteze alături de mine aranjamentele mele muzicale, inspirate din folclorul românesc.
Theodor Domocoş: Sunteţi în contact cu alţi muzicieni din comunitatea românească de jazz, de exemplu cu cei care trăiesc în străină-tate, cum ar fi violonistul Alexandru Bălănescu de la Londra sau saxofonistul Nicolas Simion din Köln, sau poate cu alţi muzicieni din România?
Mircea Stan: Pe Nicolas Simion nu l-am cunoscut direct, dar am discutat de câteva ori cu el la telefon, amândoi suntem interesaţi pe viitor să facem ceva împreună, dacă se va ivi prilejul. Când am revenit prima dată în Ro-mânia, în urmă cu mai bine de 15 ani, cu un program al lui Count Basie, care a avut un succes formidabil, i-am cunoscut pe Mircea Tiberian şi pe Marius Pop. Pe Harry Tavitian l-am văzut la Televiziunea Română, dar nu l-am cunoscut personal. Din păcate, nu am cunoştinţe foarte amănunţite despre jazz-ul românesc, pentru că suntem prea departe şi avem prea puţin contact, noi românii, unii cu alţii. Pe lângă asta, ultima dată când am cântat eu în Romania a trebuit să mă ocup eu de tot: transport, hotel şi aşa mai departe, pentru mine şi restul muzicienilor. A fost deci cam dificil să lucrez cu organizatorii români. Sper ca între timp să se mai fi schimbat lucrurile şi în ţară.
Theodor Domocoş: Aş dori să ne îndreptăm spre începutul drumului muzical al lui Mircea Stan. De ce trombonul?
Mircea Stan: A fost pur şi simplu o întâm-plare. Prin anii 60, când am dat examene la şcoala de muzică, nu exista atunci decât una singură, la Bucureşti, am fost pus întâmplător la trombon, spunându-mi-se că am ureche muzicală foarte bună. La început n-am fost deloc entuziasmat de acest instrument, eu aş fi dorit să studiez clarinet. Mai târziu, desco-perind secretele acestui instrument, m-am în-drăgostit de trombon. Atunci când poţi expri-ma ceva prin instrumentul cu care cânţi, se dezvoltă un aşa-zis partnership. Ca şi muzician parcurgi o oarecare metamorfoză, în care in-strumentul devine parte integrantă a perso-nalităţii tale, aşa s-a întamplat şi cu mine.
Theodor Domocoş: Maturitatea muzicală pe care o prezentaţi astăzi este o evoluţie. Care au fost fazele prin care aţi trecut, respectiv curentele care v-au influenţat în a atinge o astfel de maturitate muzicală?
Mircea Stan: Ei bine, dragostea mea a fost stilul Bebop, şi aşa cum am mai spus, J.J. Johnson a fost trombonistul meu preferat şi cel care m-a influenţat cel mai mult. Însă eu am plecat de la muzica clasică, pe care am studiat-o la Bucureşti, între anii 1958 şi 1969. Pe par-curs, bineînţeles că nu rămâi numai la un sin-gur stil, asculţi tot timpul ce se petrece în jurul tău şi eşti influenţat şi de diferitele curente. Aşa s-a întâmplat şi cu mine când am des-coperit curentul free Jazz care este ceva foarte deosebit. Am fost foarte impresionat când l-am cunoscut pe Anthony Braxton, cu care am cântat într-un concert în duet. Mai apoi, l-am întâlnit pe Pentti Lahti, care stăpâneşte atât clarinetul bass, cât şi toate tipurile de saxofon şi cu care cânt în duet free jazz încă de prin anii 80. Dar, după atâta timp şi experienţă muzicală în atâtea direcţii, pot spune că sunt deschis pentru orice stil de muzică jazz, sau combinaţii cu folclorul românesc.
Theodor Domocoş: Povestiţi-ne un moment marcant din viaţa dumneavoastră de jazz-ist.
Mircea Stan: Sunt foarte multe momente preţioase în viaţa mea muzicală, nici nu ştiu pe care să-l aleg. Însă cel de care-mi amintesc cu deosebită plăcere, este momentul când l-am întâlnit prima data pe J.J. Johnson, la festivalul de jazz “Pori”, în 1983, în Finlanda. De ase-menea, cu Dizzi Gillesbie am avut momente formidabile, stând cu el dimineaţa la micul dejun şi discutând despre Charly Parcer şi prin tot ce a trecut el până a ajuns să inventeze stilul său de Bebop. Astfel de momente în viaţa unui jazzist sunt comori rare, şi eu le păstrez adânc în sufletul meu.
- Nu sunteţi istoric de formaţie…
- Nu, sunt un ucenic. Ucenic al adevărului. Şi un scormonitor.
- Cu toate acestea, aţi scris mai multe studii de istorie veche şi, iată, acum, chiar o istorie a românilor, care se opreşte la secolul al XII-lea. De ce?
- Pentru că de la descălecători, cum a spus Iorga, încep datele mai legate. Din secolul al XII-lea, istoria românilor este pusă, de mulţi istorici, în tiparele adevărului. Dar este posibil ca istoria românilor să în-ceapă cu descălecătorii? Cu secolele XII-XIII? Ce a fost înainte? Înainte de descă-lecători a fost haos? Nu, nu se poate. Există un început. Şi acest început l-am situat eu, după o legendă ucraineană pe care am tradus-o şi discutat-o, chiar în anul 18 când încă Isus trăia. Legăturilor geto-dacilor cu Ierusalimul erau legături directe. Şi acolo au fost şi doi episcopi, doi bătrâni, episcopi în sensul de bătrâni. Auzind Cuvântul acestui copil de 18 ani în templul de la Ieru-salim, au plecat în ţarile lor de baştină, şi unul s-a dus în Galiţia, şi altul s-a dus în Moldova. Acel episcop venit în Moldova, eu i-am urmărit drumul, este iniţiatorul creştinismului în Dacia. Şi primul creştin din păgânul geto-dac care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus a fost primul român. Eu purced de la această idee, că primul dac păgân care şi-a însuşit credinţa în Isus este primul român. Aşa cum primul roman păgân care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus este primul italian. După acest episcop, bătrân, care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus chiar în templul din Ierusalim, a venit în Dacia apostolul Andrei. Lui Andrei i-a căzut la sorţi Sciţia. Eu urmăresc în lu-crarea mea şi călătoria Sfântului Andrei până acolo unde i s-a identificat peştera în care el cu ucenicii săi s-au adăpostit şi de unde a pornit să propovăduiască, la Dervent. Deci, începutul istoriei românilor se situează în aceste vremi în care primii daci care au îmbrăţişat învăţătura lui Isus au devenit primii români. Primul martir creştin din ţara românească a fost în Dobrogea. Acesta a fost, de fapt, întemeietorul primei formaţiuni statale româneşti şi logica îmi spune că toţi martirii cunoscuţi din Dobrogea au fost căpetenii ale formaţiunilor respective, pre-statale. Deci, în martir eu văd un conducător. Şi nu e de mirare că prima episcopie, prima mitropolie a fost la Tomis, la locul de margine pe unde se intra în ţară, şi pri-mele formaţiuni prestatale româneşti au fost în Dobrogea, acele Romanii populare, de formă creştină, creştinătate dovedită printr-o serie de acte, urmată de o salbă de comunităţi, de episcopii, de la Tomis până dincolo de Banat, de-o parte şi de alta a Dunării. Acestea le dezbat în prima parte, Ţara şi părinţii, iar acum i-am adus lui Octavian Blaga şi partea a doua, Românii în veacurile I-III, despre primele formaţiuni prestatale şi răspândirea lor. Forţa care le-a unit pe acestea a fost credinţa creştină. În mod general, spun un lucru care nu a fost luat în seamă, prima minune s-a petrecut undeva în zonă dacică, în Panonia: un soldat necunoscut s-a rugat, într-o vreme de sece-tă, în care armata romană era aproape de pieire, s-a rugat să plouă. Şi a plouat. Aces-ta a fost un soldat. Numele lui e necunos-cut. A doua minune a fost făcută undeva lângă Antiohia, de un ofiţer, numele lui se cunoaşte, a devenit martir, a fost ucis pentru aceasta. A treia minune, definitivă, a fost făcută de un împărat. Ei, asta spune destul. Un necunoscut soldat, un cunoscut ofiţer, un împărat care şi-a lăsat numele, Constan-tin cel Mare. Iar păgânul şi-a găsit moartea înecat în Tibru. Dar să revin la firul ideii. În secolele la care mă refer, unii istorici vorbesc despre romanizarea daco-geţilor. Eu nu cred, împreună cu atâţia alţii, nu cred că aşa ceva a existat, nu se poate să fi existat. Dovezi aduc şi în studiul meu, lângă alte dovezi deja circulate. Numele de Dacicus, de exemplu, în secolul al doilea, la 160, la romani, aşadar, existau un Dacicus, un Carpicus, care îi învingea pe carpi, un Dacicus Maximus, Restitutor patriae. Cum se poate romanizare, când dacii s-au revoltat imediat după moartea lui Traian, la 117? Bineînţeles, forţa legionarilor a fost mult mai mare decât a răsculaţilor. Dar semnul este: potrivnicie. Clară potrivnicie. Şi câte alte răscoale au mai urmat! Cum să nu fii ispitit, însă, să crezi că romanizarea ar fi fost po-sibilă, când un Iorga, un Xenopol sau un Sextil Puşcariu încearcă să dovedească că limba noastră s-a format din limba latină? Nu, nu, de multe ori nu. Eu dovedesc, şi aici, cum am dovedit şi în alte studii, că limba latină, a romanilor, este o limbă de origine tracă şi tracii s-au mutat în peninsula italică nu după războiul troian, nu, ci mult mai dinainte. Triburile trace care s-au deplasat în Italia au dat naştere limbii latine. A vorbi despre romanizare este, ne-a avertizat Alexandru Tzigara-Samurcaş încă de peste o jumătate de secol, a folosi un concept perimat. Am vrut să fim şi noi în Apus, supunându-ne Apusului. Dar nu se poate să dai crezare istoricului Constantin Giurăscu, care avea o autoritate pe vremea lui Iorga, că noi românii ne-am născut ca popor în secolul VI-VII ca urmaşi ai slavilor. Ei bine, nu suntem urmaşii slavilor.
- Una din contribuţiile dumneavoastră la cercetarea istorică este localizarea Insulei lui Ahile în Delta Dunării. Până la studiul dvs, se considera că Insula Şerpilor trebuie identificată cu Insula lui Ahile, Leuce. Care sunt argumentele dvs pentru localizarea Insulei Leuce, baza de antrenament, cum am spune azi, a eroului homeric Ahile, în Delta Dunării?
- Argumentele mele sunt de natură geo-grafică şi, desigur, istorică. Dunărea se vărsa, desigur, şi în acele timpuri, în Marea Neagră, dar asta este ştiut că delta înain-tează. Se vărsa prin câteva guri, dar nu pe locul acesta, de azi. Acesta e primul aspect. Al doilea aspect: Marea Neagră s-a numit înainte vreme Pontos Axenios, adică cel rău, neprielnic, şi pe urmă s-a numit Euxinos, cel bun. Călătoriile pe Marea Neagră se fă-ceau înainte pe malul mării, nu foarte de-parte de ţărm. Pe vremea aceea, gurile Du-nării erau cam la vreo 80 de kilometri de Insula Şerpilor actuală, foarte mult pentru acele vremi. Partea de contribuţie ştiinţifică porneşte de la Claudius Ptolemaios. El si-tuează Insula Leuce într-un anumit loc. Eu am dat de urma sistemului de coordonate al lui Claudiu Ptolemaios, există date certe, în stadii, în paşi, date de Strabon: între gura aceasta şi cealaltă sunt atâţia paşi. Am făcut socoteala acestor paşi – şi geograful român Brătescu, de mare valoare, a încercat, dar nu a izbutit -, cade exact pe harta făcută de Claudius Ptolemaios în coordonatele stabilite de mine. Iar acestea corespund la ceea ce se cheamă azi Grindul Letea. Exact, fără nici un semn de abatere. Este o realitate. În faţa acestui sistem de coordonate se găsea Insula Leuce a lui Ahile, la acei 40 de kilo-metri de care nu întâmplător se află astăzi Insula Şerpilor. Este o contribuţie care ar fi trebuit să fie, în primul rând, luată în vedere de către statul român şi dacă ni se dă o anumită încredere, să se facă nişte săpături. Cine va îndrăzni să le facă, va descoperi templul lui Ahile în Grindul Letea.
- Trăiţi în Germania de aproape patru decenii. Fiind editor, până în 2004, al Zodiilor în cumpănă, care apare într-o serie nouă la Oradea din 2007, înţeleg că aţi rămas conectat la ce se întâmplă în ţară. Cum se vede azi de departe România, evoluţia ultimilor ani?
- Atâta vreme cât Arcul de triumf a fost restaurat nu aşa cum a fost – acolo unde erau Regele Ferdinand şi Regina Maria, acolo unde era scrisul lui Iorga, au pus altceva! -, câtă vreme nu este refăcut aşa cum a fost după victoria războiului de în-tregire, în ţara noastră lucrurile nu par să se fi aşezat pe făgaşul cel bun. Am arătat unor persoane importante că sunt acolo nişte inadvertenţe, nişte crime împotriva istoriei, a adevărului. Da, aveţi dreptate, dar nu putem face nimic, mi s-a spus. Cum vine asta? Stau în faţa Facultăţii de Drept şi văd acolo că scrie “Universitatea”. Nu, domnule, asta era Facultatea de Drept. Multe schimbări care s-au făcut sunt de-a dreptul aiuritoare. Iar, dincolo de asta, când un institut cultural bugetat de stat este condus de un personaj care îşi permite să spună că “românul este o fecală cu şira spinării”, inconştienţa e mare la noi. Slabe nădejdi ca România să-şi revină degrabă, cât timp sunt promovaţi în funcţii foarte importante astfel de oameni.
- Ce vedeţi bine şi ce rău?
- Bine văd ajutorul pe care ni-l dau străinii să ne refacem, rău văd că românii cred că nu au încotro decât să urmeze aces-te legi ale străinilor, nu legile lor proprii. Nu am auzit pe nimeni dintre oamenii politici: aceasta nu o primesc, asta o fac singur. Noi nu putem să facem nimic în ţara noastră fără ajutor străin? Au vândut tot. În ţara aceasta sunt miliardari care nu fac altceva decât să-şi umple buzunarele. Sigur că pedeapsa va veni. Voltaire şi-a mâncat pe patul de moarte propriile sale excremente! Dar aici, pe pământ, câtă vreme conduc ţara nişte delatori, slabe speranţe. Împăraţii romani umblau pe lângă ei cu nişte delatori. Care era rostul lor? Să facă faţa istoriei după vederile împăratului. Unii au remarcat că istoria este falsă. Trebuie să remarce şi românii.
- Credeţi că poporul român va amenda cumva clasa politică la alegeri?
- Bietul român nu mai crede în nimic. Îmi vine în minte o istorioară. Un pustnic s-a retras 20 de ani în sihăstrie. Şi a gândit. Şi după 20 de ani a găsit soluţia la gândul lui. A ieşit printre oameni. Şi întâlneşte un ţăran pe drum. Bade, îi zice, uite ce. Eu am stat şi am gândit. Ce crezi dumneata că este viaţa? Eu mi-o închipui ca un fel de fântână adâncă, adâncă. Stă ţăranul, gândeşte şi zice: şi-aşa e bine. Acest “şi-aşa-i bine” a devenit un fel de liniştire, de săturare, la ţăranul român, şi dacă pentru moment are un pahar de vin, posibilitatea să joace o horă, să mănânce bine, nici nu se mai uită cui dă votul. A dispărut conştiinţa românului.
Dialog realizat de Eugenia Paşca
Comunicare de Ion Coja
De ce lipseşte Holocaustul
din literaratura realist socialistă?
Cu ani buni în urmă am publicat în revista “Regăsirea”, editată de inimosul tipograf Corneliu Urlan, un text intitulat 400000 de morţi şi nici o poezie?, prin care sem-nalam contradicţia dintre teza holocaustului din România, cu cele 400000 de victime binecunoscute, şi absenţa totală a unei literaturi a holocaustului “românesc”. După 1944 au zburdat pe ogorul literaturii române sute de scriitori şi critici literari care mai de care mai evrei, câţiva dintre ei ocupându-se, cu spirit director pentru toată suflarea literar-artistică, chiar cu identificarea şi inventarierea celor mai potrivite subiecte pentru literatura cea “nouă”, şi totuşi nici unul nu a făcut “caz”, adică nu a pomenit de ororile holocaustului “nostru”, nici că au fost şi nici că ar binemerita să fie şi ele evocate, transfigurate artistic etc. Au scris poeţii realismului socialist românesc bună-oară despre Lidice, satul ceh în care naziştii au ucis o mână de oameni nevinovaţi, dar n-au suflat alde Maria Banuş ori Veronica Porumbacu sau Nina Cassian un rând, dom-nule, măcar un vers, o epigramă, măcar o virgulă despre Vapniarka sau Moghilev ori Golta, localităţi din Transnistria, unde au murit, se zice, zeci, sute de mii de evrei, de evrei români, de-ai noştri… Ce să înţelegi din asta? Una din două: ori că (1) poeţii noştri, îndeosebi cei mai evrei, au dezertat de la datoria de a da glas suferinţei imense îndurate de semeni de-ai noştri la Vapniarca etc., ori (2) se impune de la sine teza-concluzie, negaţionistă, că ar fi scris drăguţii de ei, cu entuziasm şi dăruire, dar nu prea au avut despre care zeci de mii de victime să scrie poeţii noştri, fie ei şi evrei. Nici măcar acei poeţi evrei care au trecut prin deportarea din Transnistria nu au avut ceva interesant de povestit!… Printre aceştia din urmă numărându-se şi NORMAN MA-NEA, pe care iniţiaţii în subteranele vieţii literare îl dau ca sigur viitor nobeleat. De ce n-a scris Norman Manea nimic des-pre Transnistria?, întrebam eu ritos în urmă cu ceva ani buni. De ce nu intervine, ca martor ocular, în discuţiile bezmetice care s-au iscat după 1990 pe tema holocaus-tului din Transnistria? De ce se “abţine”?
Mărturisesc că mă încerca un gând, anume că Norman Manea, spre deosebire de majoritatea poeţilor şi poetaştrilor, evrei sau români, dar realişti socialişti până-n măduva oaselor, fiind el, Norman Manea, propriu zis un scriitor, scriitor scriitor, unul adevărat, autentic, nu poate să scrie la “comanda socială”, nu poate, pe scurt, să mintă! Au făcut-o atâţia alţii, scriind la comandă despre abolirea monarhiei, despre inexistenţii eroi ilegalişti, despre naţionali-zarea economiei, despre colectivizarea agri-culturii, despre colonialismul şi imperialis-mul anglo-american, despre Hiroşima, des-pre suferinţele copiilor din Coreea, Vietnam sau Biafra, despre martirii Lumumba şi Be-loiannis, despre 23 a VIII-a ’44 sau Marele Octombrie din 7 Noiembrie, despre 1 şi 2 Mai, despre 8 Martie, despre 1907, 1848, 1945, despre Griviţa Roşie şi măreţul Canal, despre Lazăr de la Rusca sau Silvester An-drei, despre orice, numai despre Transnis-tria, nu! Unde-i literatura la care aveau tot dreptul sutele de mii de martiri din Transnistria?!, mai întreb o dată!…
Un premiu Nobel pentru literatura
Holocaustului din România?
Aflu că această literatură, până mai ieri inexistentă, a început să se scrie, chiar de către viitorul premiu Nobel! Adică de către Norman Manea însuşi! Că în cartea Întoar-cerea huliganului, atât de lăudată de toţi recenzenţii, ar fi vorba şi despre aşa ceva, despre experienţa – numită de autor “iniţi-ere” – trăită de el, în Transnistria. Trăită împreună cu toată familia Domniei Sale. Mărturisesc, am luat deunăzi la citit cartea dlui Norman Manea numai cu gândul la problema Transnistriei, la disputa în care m-am băgat şi eu, aiurea-n tramvai, nu pentru că aş fi informat asupra subiectului, ci pentru că erau, mi se părea mie, prea evidente contradicţiile de tot felul din textele celor care încearcă după 1990 să ne convingă de realitatea celor 250000 de evrei ucişi de români. Mă va convinge oare marele Norman Manea – nu vreau să fiu ironic! – de greşeala în care persist de atâta amar de vreme? Sunt dispus, mi-am zis, să-mi fac mea culpa dacă mărturia mărtu-risire a lui Norman Manea mă va convinge. Am atâta experienţă a cititului şi a scrisului ca să recunosc sinceritatea, autenticitatea unei reconstituiri, a unei mărturisiri, a unei lamentaţii. A unui text! Tocmai pe seama acestei sincerităţi pusesem abţinerea lui Norman Manea de a atinge delicatul subiect. Trebuia să păstrez aceeaşi măsură şi să-i dau toată crezarea lui Norman Manea dacă va depune mărturie despre respectivii 250000 de evrei!
Aşadar, nu fac acum o recenzie literară a acestei cărţi deja celebră. Nu de opiniile mele are nevoie ca să rămână o carte bună, deosebită sub raport literar şi “artistic”. Nu am nimic de obiectat la aprecierile aduse de preopinenţi calităţilor literare ale textului. Aş avea de adăugat chiar, virtuţi literare pe care criticii profesionişti le-au trecut pe nedrept cu vederea. Ori nu s-au priceput să le vadă! Scopul meu este însă altul. Drept care nu fac o cronică literară, o re-cenzie, ci îmi voi permite să înşir numai motivele pentru care această carte, o spun de la bun început, citită cu multă atenţie, nu mă clinteşte cu nimic din convin-gerea că tot ce s-a întâmplat în Trans-nistria acelor ani, pe mâna şi din pricina ori datorită românilor, se poate numi oricum şi orice, numai holocaust sau genocid ori pogrom, nu! Nu!
Şi iată de ce:
Norman Manea amână subiectul?
Din carte lipseşte propriu zis mărturia mult aşteptată a lui Norman Manea. Frag-mentele dedicate Transnistriei, nu puţine, sunt lipsite mai întâi de… literaritate. Sic! Nu sunt literatură, nu cresc solidar, orga-nic, din trunchiul textului, ci sunt, în mod evident, lipite, iar de cele mai multe ori nici nu sunt scrise de Norman Manea, ci sunt citate din documente istorice, fără nici o legătură cu “trăirea” propriu zisă a expe-rienţei deportării şi a traiului zilnic, vreme de patru ani, în lagărele morţii din Trans-nistria. Despre moarte, despre moartea unor oameni, Norman Manea pomeneşte din au-zite. Şi aude despre aşa ceva abia ani buni după aceea. Reconstituie cu oarecare auten-ticitate momentul plecării, al ruperii de locu-rile dragi, petrecut cu violenţă de neuitat în gara de la Burdujeni. Dar de la îmbrâncelile şi ghionturile de pe peron până la cîteva sute de mii de morţi este o cale lungă, pe care cartea nu o străbate. Îmi vine să zic că Norman Manea are onestitatea să nu inventeze amintiri cu morţii din Transnis-tria… Ca alţii! Lipsesc aşadar cu totul amintirile propriu zise, ale copilaşului de 5-9 ani, despre cum şi-a petrecut acei ani, cei mai plini ai copilăriei. Nu aflăm ce datorează sau reproşează copilul Norman Manea Transnistriei! Cu ce spaime şi coş-maruri s-a ales din infernul transnistrean! În ce fel deportarea i-a mutilat sufletul, ră-nindu-l fără de leac! Sau fortificându-l!… Aproape nimic, într-o carte scrisă toată din jocul amintirilor definitorii. Nu se poate, îmi vine să proclam, nu este admisibil ca amin-tirile despre primirea cravatei roşii de pionier comunist să fie mai puternice şi mai pre-zente în carte şi mai consistente decât amin-tirile din Transnistria! Sinistra! Unde-i?
În locul amintirilor, documente! Iar do-cumentele citate, arhicunoscute şi mereu invocate de cei care neagă holocaustul din Transnistria, sunt incorect comentate, din păcate. Iată un citat: “Sunt pentru migraţiunea forţată!”, declară oficial Ion Antonescu. În niciun dicţionar al limbii ro-mâne migraţiune nu înseamnă exter-minare, cum le echivalează Norman Ma-nea. Aşadar, lectura corectă: soluţia pe ca-re a preconizat-o şi a urmat-o mareşalul Ion Antonescu nu era genocidul, ci, de fapt, era o soluţie perfect coincidentă cu soluţia imaginată de sionism: pleca-rea din România a evreilor, migrarea în Palestina, în Eretz Israel! Deportarea în Transnistria avea caracter temporar, pe durata războiului numai, iar selecţia depor-taţilor, a evreilor indezirabili care merg în Transnistria, s-a făcut după anumite criterii. Pe care Norman Manea nu avea cum să le afle la vremea aceea, dar mai târziu le-a aflat, cu siguranţă, şi avea datoria să le enumere şi să le comenteze! Întrunea cumva tatăl său, librarul Marcu Norman, acuzaţiile sub a căror povară (sau pretext!) au fost selecţionaţi evreii deportaţi de Antonescu în Transnistria?
Ca persoană cu un rol atât de important în amintirile autorului, Marcu Norman ridică unele probleme şi nedumeriri cititorului preocupat de reconstituirea Transnistriei în care evreii au suferit atât de mult. Căci lip-seşte chiar şi mărturia bătrânului Manea despre aceste suferinţe! Procedând aş zice americăneşte, N.M. i-a cerut tătâne-su să-şi scrie o auto-biografie cât mai amănunţită, din care apoi a inserat în cartea sa fragmen-tele mai interesante. Lipsesc însă, din nou, cele privindu-i pe evreii, cei peste 250000, victime în Transnistria ale cruzimii şi nepă-sării româneşti. Nu este clar de ce. Ne-am fi aşteptat ca, în locul copilului, măcar taică-su să conştientizeze dimensiunile hecatom-bei în care erau implicaţi atât de tragic şi să lase mărturia sa de victimă lucidă a holo-caustului. Dar, nu! Ori a omis tatăl, în textul scris pentru fiul său Norman, să producă aceste mărturii, ori fiul nu le-a considerat – de ce?, potrivite cu spiritul cărţii sale, cu teza sa. Care teză? A holocaustului! Dar de ce lipsesc din carte tocmai mărturiile directe ale familiei Manea?!
Tată bolşevic sau evreu prigonit?
Cartea, citită atent, cu gândul chitit bine asupra valorii sale ca document al sufe-rinţelor evreieşti din Transnistria, naşte în cititorul de teapa subsemnatului suspiciunea că familia lui Norman Manea a ajuns în Transnistria nu pentru că erau evrei, ci din pricina vederilor şi simpatiilor comu-niste de care au fost suspectaţi. Pe drept sau pe nedrept?, nu ştim. Oricum, în loc să-şi vadă cuminte de deportarea şi de exterminarea sa, Manea-tatăl fuge, fuge din lagărul românesc de exterminare, fuge toc-mai la ruşi… (Nici nu-mi vine să cred că am înţeles bine!) Da, fuge la ruşi… În privinţa aceasta, când e să relateze această fugă, autorul recurge, cu talent, la tehnica aburirii (sau a aburelii?). Cum o fi corect? Cred că abureală… A aburi, aburire pentru lentile sau geamurile casei ori ale maşinii, şi a aburi, abureală când e vorba de cititori! Ca mine, ca dumneavoastră… Ne cam abu-reşte aşadar dl Manea Norman când e să-şi amintească explicit (!) cum şi de ce a fugit tăticul său la ruşi! La ruşii cu care marele criminal Antonescu şi românii săi erau în război. În războiul numit Cruciada împo-triva Comunismului… Aşadar, alde Manea a(au) fugit la inamic? Cum se cheamă asta? Se cheamă trădare de Ţară!…
Da, filmul amintirilor se rupe brusc aici, iar din prea puţinul consemnărilor lăsate de fiu nu se înţelege nici dacă tatăl autorului fuge la ruşi cu toată familia, nici prin ce pericole au fost nevoiţi să treacă fugind din lagăr. Era chiar aşa de simplu? Şi, mai ales, întrebarea întrebărilor: cu ce s-a ocupat fa-milia Manea odată ajunsă de partea cealaltă a frontului? Trădând, care va să zică… Fiul, Norman, era de-acum băiat în toată firea, cu cei şapte ani de-acasă împliniţi. Avea deja vreo opt-nouă! Nu ar fi fost oare interesant, ba chiar obligatoriu să ne povestească amin-tirile sale de pe lumea cealaltă, a comunis-mului biruitor? Lipsesc din carte amintirile despre Holocaust cumva pentru că familia Marcu Manea a petrecut holocaustul din Transnistria la ruşi? Nu vreau să fiu ironic, dar aşa pare că s-au petrecut lucrurile! Iar capul familiei, tatăl lui Norman Manea, după ce fuge din Transnistria, se înrolează în Armata Roşie, ceea ce nu era prea cusher din partea sa, iar apoi mai fuge o dată, de data asta în sens invers, de la ruşi nazad la români, atunci când ruşii, în loc să-l pună la curăţat zăpada în Piaţa Roşie din Mos-cova, aşa cum făcuse Antonescu la Bucu-reşti, pe Calea Victoriei, cu evreii săi, îl trimit ruşii pe domnul Manea senior pe linia întâi a fontului, la un fel de moarte sigură! Evi-dent, postură inacceptabilă pentru un evreu atât de tipic ca tatăl marelui scriitor! Ceea ce Antonescu, din nou, nu a făcut cu nici un evreu, nici măcar cu tatăl autorului. Nu-mai pe români i-a trimis să moară în linia întâi! Cu toate acestea, Manea tatăl, “ris-când totul”, părăsise Transnistria dezgustat de români, căci, citez din nou, “la Demni-tate domnul Manea nu renunţa”. Evident, nici să mori în prima linie a frontului anti-hitlerist, mai ales după ce hitleriştii uciseseră câteva milioane bune de evrei nevinovaţi, nu avea nici o legătură cu demnitatea de om şi de evreu a suspomenitului. Care, dacă am înţeles bine, i-a trădat aşadar şi pe ro-mâni, şi pe ruşi! (Dacă cumva am înţeles greşit, aştept să mi se explice ce şi cum, nu voi ezita să-mi fac public mea culpa. Felix culpa…)
Aşadar, nu garantez că am înţeles prea bine ce s-a întâmplat. Prea ar fi de oaie, fie-mi iertat că vorbesc aşa, acest du-te vino între români şi sovietici! Dar şi autorul, Norman Manea, lasă prea multe lucruri rememorate derutant de vag!…
Tată dezertor din Armata Roşie?
Dar fiul?
Dar parcă ar sta în picioare şi lecţiunea potrivit căreia numai Marcu Manea a fugit la ruşi, soţia sa nedând prea multe parale metafizice pe demnitate, mulţumindu-se cu supravieţuirea la care avea mai multe şanse dacă rămânea în Transnistria. Dacă aşa stau lucrurile, nedumerirea sporeşte: înseamnă că familia, rămasă în Transnistria, nu risca nimic prin fuga la ruşi a capului familiei. Caz în care orice evreu normal se întreabă ce argumente îi mai rămân pentru a susţine mai departe că Transnistria a fost tărâmul morţii, al celor mai criminale abuzuri! Iată că nu! Deci, unor cititori ca mine de “nega-ţionişti”, Norman Manea le rămâne dator cu lămurirea împrejurărilor în care răpo-satul său părinte, fie-i ţărâna uşoară, a ajuns să fugă de la ruşi la români şi vice versa. Adică invers: mai întâi de la români la ruşi şi abia apoi vice versa! Să ne lămurească cum de nu a păţit nimic familia şi nici Marcu Manea pentru acest comportament lipsit de loialitate pentru ambele tabere, şi cum de fiul lui Marcu Manea, ajuns moralist în public, adică scriitor, nu găseşte nimic în neregulă la taică-su, ba dimpotrivă, îl face mereu victima “celorlalţi”.
Cert este că familia Manea a revenit în ţară, dar – nota bene – mult mai târziu decât ceilalţi evrei, iar Norman Manea, deşi ar fi trebuit să ne explice de ce această întârziere, nu o face, ceea ce, în contextul general al cărţii şi al epocii, ne obligă să ne punem alte întrebări, rămase şi acestea fără răs-puns. Ce fel de întrebări? Bunăoară nu cum-va Manea Marcu a mai rămas prin URSS pentru niscai instructaj KGBist? Altfel cum l-ar fi iertat sovieticii pentru dezertare?!…
Oricum, reveniţi în Ţara mamă, alde Manea încep o viaţă nouă: se lasă de librărie şi amândoi soţii intră plini de elan în comer-ţul socialist şi în partidul comunist. Feciorul, mereu premiant, este numit comandant de pionieri pe şcoală, merge în tabere inter-naţionale de pionieri, probabil şi la Artek, în Crimeia, angajat cu toate energiile în con-strucţia comunismului. Fotografia sa, în clipa atât de fastă şi de fastuoasă, de emo-ţionantă pentru fericiţii părinţi, când i se pune la gât cravata roşie de pionier, este cu grijă înrămată şi expusă pe masa din sufra-gerie, ca să se vadă şi să se înţeleagă ce e de înţeles din acest gest: ataşamentul total! Total şi dezgustător…
Dacă lipsesc amintirile din Transnistria, Norman Manea le înlocuieşte cu amintirile de la… Periprava, unde tatăl său ajunge ca deţinut de drept comun. “La stuf…” Pentru delapidare. Destin cu totul atipic pentru un activist de partid evreu şi cu trecut de lup-tător antihitlerist! Dar trecem peste asta, căci Norman Manea nu întârzie să-şi vizi-teze tatăl la vorbitor! Vizită scurtă, care se lasă cu un veritabil cutremur sufletesc! Sta-tistic vorbind, ca număr de pagini şi amin-tiri-trăiri personale, Periprava pare un topos mai important decât Transnistria în evoluţia “lirică” a autorului, în economia fantasmelor şi amintirilor de care este bântuit. În plus, din Periprava Manea tatăl nu mai poate fugi, aşa cum o făcuse din Transnistria. Şi nici nu poate primi şi găzdui musafiri la Peri-prava, aşa cum – atenţie!, fusese posibil în Transnistria, unde familia Manea era vizitată la domiciliu, iar musafirii veniţi din ţară cu sarsanaua plină puteau adăs-ta cu săptămânile fără ca autorităţile să se sesizeze, să obiecteze în vreun fel. Puteau fi găzduiţi aceşti musafiri, aşadar! Unde, la care domiciliu dacă evreii deportaţi în Transnistria erau obligaţi să trăiască în coteţe de porci, aşa cum jură toţi că au dus-o de rău?! Musafirii – de regulă prieteni ro-mâni, creştini, împărţeau deci cu gazdele cotineaţa de porci şi regimul de exterminare la care Antonescu îi supunea pe evreii din Transnistria?!… Altfel cum să interpretezi logic detaliile pe care ni le oferă totuşi autorul amintirilor?! Detalii, cam toate, în mod evi-dent incompatibile cu ideea de holocaust. Dar nu-i bai, România este “ţara în care nu se respectă nici o incompatibilitate”, ne asigură Norman Manea! N-are de ce să ne mire un holocaust care nu lasă nimănui amintiri în vreun fel mai deosebite! O fi vreun holocaust mai atipic, mai echivoc, cum sunt mai toate cele în Jormania… “Performanţa Transnistriei a rămas ambiguă, ca tot ce este românesc”, apre-ciază Norman Manea, în cunoştinţă de cau-ză. Dar cum vine aia “holocaustul ambi-guu din Transnistria”? Formula merita şi merită în continuare un comentariu lămu-ritor pentru toată lumea, mai ales că o lansează un martor ocular… Despre ce ambiguitate poate fi vorba? Moartea a peste două sute de mii de evrei are, pen-tru Norman Manea, un caracter ambi-guu?… Domnule Manea, aveţi grijă ce vorbiţi! Nu vă daţi seama ce riscaţi?!… Ditamai Nobelul, maestre!… Care, când îl veţi primi, va aparţine un piculeţ şi nouă, confraţilor cititori ori scriitori de literatură română! Nu vă dăm voie să riscaţi! Întâm-ple-se orice!… Avem tot dreptul!… Şi ju-mătate stângul, îmi răsună în cap, fără voia mea, o vorbă din copilărie, o copilărie, recu-nosc, ne-transnistreană, fie-mi iertată!
Sunt multe contradicţii în cartea cu pricina, carte care nu aparţine literaturii de ficţiune, ci este literatură declarat memo-rialistică, scrisă cu sentimentul, afirmat explicit, al datoriei de a scrie şi de a lăsa ca document istoric mărturia celor trăite, gân-dite şi simţite în calitate de victimă a holocaustului din Transnistria. Din păcate, autorul ocoleşte această mărturie, o amână şi o face uitată. Iar postura sa de victimă a holocaustului, a holocaustului trăit, iar nu citit, ne rămâne cu totul necunoscută, lip-seşte cu desăvârşite din paginile cărţii! De ce? Rămân la ideea mea: ca să nu fie obligat să mintă… În felul acesta nu intră în contradicţie cu teza holocaustului. Dar nici nu o confirmă. Ceea ce nu-i puţin. Cu puţină neatenţie din partea cititorilor şi a cri-ticilor comentatori, cartea trece drept docu-ment literar al Holocaustului din Transnistria şi poate fi bifată în palmaresul autorului. Punct ochit, punct lovit!
În schimb, în lipsa propriei mărturii, dl Manea se angajează să susţină teoretic holocaustul, invocând textele şi argumen-tele altora, concluzionând că holocaustul este uşor “dovedibil”, drept care nu-şi mai pierde vremea risipindu-şi amintirile. Con-cluzie incorectă, chiar necinstită, profund necinstită, căci angajându-se pe această pistă, a probaţiunii obiective, trebuia să respecte câteva reguli, bunăoara vechea audiatur et altera pars. Ştie bine dl Manea că pentru alţii, precum subsemnatul, este dovedibil cum că nu! Păi nu meritam şi noi, negaţionştii, o pleasnă, două, peste obraz din partea cuiva care a trecut pe acolo, prin Holocaust?! Şi care, dintr-o poziţie superi-oară nouă, cea a păţitului, ne-ar fi povestit ce a văzut cu ochii săi, ce a simţit pe propria piele, şi închidea subiectul! Ce mai puteam eu să răspund în contradictoriu la o aseme-nea mărturisire, a unui Norman Manea ori a lui Marcu Manea?! Eu unul le-aş fi dat crezare, în mod necondiţionat crezare, chit că mă puneam astfel într-o situaţie grea, de retractare a sute de pagini scrise pe acest subiect nefericit! Din fericire pentru mine şi din păcate pentru holocaustizanţi, martorii Manea, tatăl şi fiul, se prezintă în faţa in-stanţei cu ce au auzit de la alţii, nimic care să însemne mărturie, fapte la care a fost martor sau participant careva dintre ei! Au fost cei doi în Transnistria, nu neg, nici ei nu neagă, dar se pare că nu au văzut cu ochii lor nici un Holocaust! E drept, l-au citit după holocaust pe Matatias Carp, pe Radu Ioanid, pe Lya Benjamin etc., şi ne oferă citate din opera de diversiune a aces-tora. De ce face asta dl Manea? Probabil pentru a răspunde totuşi imperativului, re-gulei că nu poţi aspira la premiul Nobel dacă nu ai scris măcar un sfert de carte despre Holocaust. Este taman sfertul care strică atât de mult, pe toate planurile, o carte care merita o altă discuţie, căci miza ei pro-priu zisă este sau putea fi cu totul alta…
Las pentru altădată alte comentarii şi alte contradicţii. Până atunci sper să mă lămu-resc dacă tatăl lui Norman Manea chiar a fugit din Transnistria la ruşi, cu dus-întors. Pare de domeniul ficţiunii rocamboleşti… Ce spune răposatul în auto-biografia sa ? Poate că aflu adresa dlui Manea şi îi scriu. Poate că mă va lămuri altcineva, vreun cititor mai atent şi mai priceput. Oricum, voi reveni. Ca să mai trag o dată concluzia că Holocaustul din Transnistria a fost pentru familia lui Norman Manea mult mai uşor de suportat decât cel de la Periprava. Aşa rezultă cel puţin din cartea dlui Norman Manea, care a cunoscut ambele “locaţii” şi a putut să compare. Nu am cu ce să-l con-trazic. Este mărturia sa!
Eseu de George Petrovai
Trăim într-o lume tot mai sucită şi tot mai înclinată spre asimetrie, fapt evidenţiat atât prin adâncirea decalajelor economice dintre Nord şi Sud, dintre Vest şi Est (mai puţin Extremul Orient), cât şi prin masivele polarizări şi regrupări mondiale dictate de legile aspre ale concurenţei.
Lesne de înţeles că omul trăitor în vremurile moderne, trebuie să facă faţă acestei provocări, adică trebuie să se adapteze la noile condiţii psiho-sociale create de goana turbată după deşertăciune şi vânt (Eclesiastul): belşug, faimă şi plăceri, într-un cuvânt faţada arătoasă a omului tot mai civilizat şi mai sterp. Şi cum mediul are de înfăptuit inevitabila sa misiune de modelare şi remodelare, este clar că omul se pricopseşte cu diverse asimetrii spirituale, raţionale şi comportamentale, reflectate în contradicţii, echivocuri, bizarerii, deziceri şi contraziceri.
Mi se poate răspunde: «Bine, bine, o fi omul modern aşa cum te-ai străduit să-l înfăţişezi. Dar unde-i mizerabilismul lui, când ştiut este că din totdeauna el şi-a afirmat vocaţia de animal social prin predilecţia sa spre perfidie, şiretenie şi abilitate, ridicate la rangul de artă, chiar dacă de cele mai multe ori ele luau chipul minciunii rostite diplomatic şi al ticăloşiei săvârşită cu rafinament.»
Este acesta un punct de vedere cât se poate de corect, întrucât mizerabilismul ca stare spirituală şi atitudinală a ajuns să fie o prezenţă constantă, imposibil de ignorat atunci când se doreşte definirea omului modern. Însă, aşa cum se întâmplă de obicei, ceva ce se permanentizează, sfârşeşte prin a se banaliza, şi oamenii se obişnuiesc atât de mult cu acea prezenţă – îndeosebi atunci când nu mai stânjeneşte pe nimeni, încât nici măcar nu mai e băgată în seamă…Ori, se ştie prea bine, omul civilizat este copleşit de singurătate şi plictiseală, deci simte o tot mai acută nevoie de nou, senzaţional şi distractiv, de unde rezultă impermanenţa preferinţelor sale, nestatornicia pasiunilor şi refuzul vehement a tot ce se cheamă vechi şi demodat.
Tertipurile morale la care cu regularitate recurge omul modern, reprezintă una din formele deosebit de subtile ale mizerabilismului. Fireşte că-i foarte riscant să afirmi despre o anume perioadă că musteşte de moralitate şi că alta este mai puţin morală ori de-a dreptul imorală. Din totdeauna oamenii s-au dovedit uşurateci şi păcătoşi, de unde nevoia reglementării raporturilor sociale prin legi severe, precum şi cea a precizării comportării decente prin coduri morale de inspiraţie religioasă. (De exemplu: regulile confucianiste, respectiv Decalogul mozaic, preluat şi adaptat de creştinism.)
Cu certitudine că pildele oferite de viaţa şi opera Mântuitorului, bazele creştinismului în ansamblul lor, au însemnat un imens câştig în plan moral pentru om. Lucrul acesta se datorează acţiunii convergente a doi factori: 1.Recreerea conceptului de morală prin adâncirea conţinutului şi extinderea fără precedent a sferei sale, în urma lucrării divine efectuate de Iisus; 2.Încorporarea de noi şi noi teritorii prin avansarea creştinismului dinspre Orient spre Occident, practic creştinarea integrală a Europei şi a unor teritorii învecinate, proces care a dus la apariţia unui vast spaţiu creştin, perfect individualizat – cel puţin în primele secole! – prin unitatea noii credinţe şi prin uriaşa forţă de convingere a moralei sale.
Asemenea argumente ne obligă să vedem în creştinism singura revoluţie ce-a avut loc în istorie (Petre Ţuţea), respectiv singura şi adevărata tăietură efectuată în istoria terestră a omului. Asta nu presupune că omul de după Cristos a fost necesarmente mai moral decât cel dinainte, că adică am avea de-a face cu două chipuri complet diferite ale omului istoric: păgânul rău şi creştinul bun! «Infecţia bună» a creştinismului, ca să mă folosesc de expresia inspirată a lui C.S.Lewis, nu a izbutit să izgonească ura, trufia, ambiţia, zgârcenia, bestialitatea şi cruzimea din oameni doar prin simplul fapt că ei au aderat la creştinism sau că s-au născut creştini. Dimpotrivă. Căci – nu-i aşa? – se poate comite asasinat şi din prea mult entuziasm, ceea ce a fost pe deplin confirmat ba de schisme, ba de cruciaţi, ba de Inchiziţie, ba de lungile şi pustiitoarele războaie religioase.
Revoluţia iacobină de la 1789 n-a reprezentat doar asaltul bestial împotriva tronului şi altarului, ci şi asaltul dement împotriva cerului, coborât prin credinţă la nivel uman şi aşezat la temelia rosturilor umane. Şi astfel s-a născut omul modern, adică liber-cugetătorul mândru nevoie mare de necredinţa lui şi dispreţuitor cu cei care se înverşunau să creadă în cele veşnice şi nevăzute…
Ideologiile asasine ale secolului 20 (integral cele bolşevico-comuniste, parţial cele fasciste) şi-au însuşit prototipul omului necredincios în adevărul nemuritor, însă pătruns de credinţă şi supunere în faţă «adevărurilor» impuse prin necruţătorul malaxor doctrinar şi propagandistic.
Dar omul poate fi stăpânit şi îndepărtat de greşeala de-a gândi gânduri neîngăduite, doar printr-o diabolică îmbinare între instrumentele de frângere a rezistenţei fizice şi cele mereu prezente de înfricoşare şi tortură moral-spirituală. Într-un asemenea climat, se subînţelege că morala creştină nu şi-a avut locul nici măcar în dicţionare…
Însă nici cele mai dictatoriale regimuri politice n-au promovat şi în continuare (atât timp cât se vor menţine) nu vor promova imoralitatea şi dezmăţul libertinajului de sus până jos, fără teamă de consecinţe. Da, în astfel de regimuri se pretinde vigilenţa dusă până la intimidarea întregii populaţii şi până la lichidarea potenţialilor adversari. Dar toate acţiunile sunt articulate într-un plan general şi sunt controlate de la centru. Altfel ar însemna că toţi pionii au dreptul să gândească şi să acţioneze de capul lor, ceea ce fireşte că nu intră în vederile conducerii supreme, de regulă ale marelui conducător devenit mit şi fetiş.
Prin urmare, morala fiind exclusă, locul ei a fost luat de etică. De fapt tot un fel de morală, numai că fabricată în laboratoarele puterii. Prin utilizarea ei în doze bine stabilite de reţetele ideologice, omul de tip nou devenea un homo sovieticus, adică o desăvârşită combinaţie între robot şi sclav. Dar dacă etica în întregul ei – fie că-i vorba de etica de partid, fie de cea socială, profesională sau familială – are o certă vocaţie a colectivismului, morala se prezintă cel mai adesea ca un balsam destinat tuturor celor aflaţi în restrişte şi din care fiecare se serveşte după trebuinţele şi capacitatea conştiinţei.
Un alt aspect al mizerabilismului rezultă din comportamentul omului modern. Ahtiat după câştig, confort şi plăceri, dornic de putere şi adulare, omul vremurilor noastre se arată dispus la orice sacrificiu, numai ca să-şi poată atinge ţelurile sale: visele romantice ale tinereţii, prietenii deveniţi nefolositori, rudimentele de ruşine şi conştiinţă, toate acestea sunt jertfite ori de câte ori interesele o cer. Pentru că după standardele îmbuibaţilor, numai astfel se realizează un adevărat om pragmatic, altfel spus, numai în acest chip el devine un ticălos apreciat şi cu pretenţii într-o lume profund ticăloşită.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, o altă faţă a mizerabilismului se vădeşte atât în gusturile şi preferinţele cultural-artistice ale parvenitului de lângă noi, care de regulă oscilează între penibil şi detestabil: cărţile şi tablourile cumpărate, distracţiile vulgare de care se simte atras, programele de televiziune urmărite, muzica ascultată acasă şi în maşină (manelele îl dau gata!), cât şi în modul – cel mai adesea şocant – cum se exprimă, se înţoleşte şi îşi etalează luxul greoi şi înzorzonat.
După acest excurs, cred că nu-i greu de priceput că mizerabilismul este aidoma unui vierme vârât în hreanul lumii civilizate, care, în proliferarea sa, manifestă un deosebit apetit pentru nuanţe şi forme locale de exprimare. Deosebim, astfel, un mizerabilism regional şi altul naţional, precum şi un mizerabilism al fanatismului şi terorii din Est şi Vest, situat faţă-n faţă cu cel al prefăcătoriei, minciunii şi hoţiei, încât nu poţi să nu fii de acord cu concluzia finală a scriitorului german Stefan Heym din romanul său «Relatare despre regele David»: «Într-o lume de eunuci, nu merită să te porţi ca un adevărat bărbat…»
Cât priveşte mizerabilismul românesc, cine poate să pună la îndoială supremaţia pe care ne-am adjudecat-o la acest capitol, ca de altfel în toate domeniile certate cu decenţa, bunul simţ, ordinea şi disciplina?! Iată de ce spaţiul românesc colcăie de dialecte şi subdialecte ale mizerabilismului autohton: al celor putrezi de bogaţi şi al celor săraci lipiţi pământului, al trufaşilor şi al umiliţilor, al parlamentarilor şi al şomerilor, al târfelor şi al cucoanelor simandicoase, al maneliştilor şi al tuturor agramaţilor din presa scrisă şi vorbită, al moldovenilor, sudiştilor şi ardelenilor, cu toţii bălăcindu-se, mai mult sau mai puţin, în mizerabilismul urât mirositor al balcanismului.
