E la fel de greu să mai fii român la Oradea cum este să fii român la Chişinău
ION MURGEANU Cum mai este să fii român pur şi simplu atât de aproape de graniţa ungară? Întrebare logică, fără provocări. Atunci când graniţa ungară nu mai este cea trasată de Eminescu în Doina “pân la Tisa”…?
OCTAVIAN BLAGA Cred că este la fel de greu să mai fii român pur şi simplu la Oradea cum este să fii român la Chişinău. În Oradea, la 2007, poţi să te întrebi, şi fără să fii pur şi simplu român, dacă nu sunt ungurii cei care conduc treburile cetăţii… Nu că asta ar trebui să însemne ceva rău, în sine. Poate că ungurii sunt mai pricepuţi în treburile cetăţii moderne. Dar înseamnă ceva bine? Înseamnă, privind la suprafaţa lucrurilor, că noi, românii, nu suntem în stare să ne administrăm sau că ne e frică de unguri? Pentru mine, înseamnă acum doar atât: preferăm – românii pur şi simplu – să ne trăim viaţa în metafizic, iar sistemul propriu tradiţional sătesc de organizare social-administrativă l-am lăsat pentru vremuri mai cuviincioase. N-am treabă, în cele din urmă, că ungurii au luat o felie mare din tortul alcătuit din fecale al zilelor noastre. Să le fie ruşine celor care au făcut-o, că nu sunt mai buni ca românii care au făcut-o. Dar, poftă bună tuturor!
Ei, oricum, tangenţele mele cu treburile astea sunt puţine. Eu trăiesc la munte, într-un sat care a fost tăiat în două de graniţa româno-maghiară cu nu mult peste jumătate de secol. Aşa că întrebarea cu graniţa ungară nu poate fi fără provocări. Nu e logic să fie…
Ungurii nu se vor lăsa niciodată toleraţi în Ardeal
ION MURGEANU Cât de mult trebuie să-i iubim sau cel puţin să-i acceptăm sau tolerăm pe unguri lângă şi printre noi? Ei lipsesc aproape de tot din poeziile populare incat il pot crede pe acelasi Eminescu care într-un loc spune ca romanii din Transilvania ca domni la ei acasa puţin le pasa de orgoliosii unguri din administratie si-i considera de fapt ca pe niste servi ai lor…aşa să fi fost?!
OCTAVIAN BLAGA Cu toată sinceritatea: nu iubesc, dar nu urăsc poporul maghiar; şi sunt câţiva unguri pe care îi îndrăgesc. E drept că pe cei mai mulţi dintre aceştia nu i-am întâlnit în România, ci în Statele Unite. Nu iubesc poporul maghiar, cum nu pot să iubesc poporul rus, pentru exact acelaşi motiv: nu pot să uit. Dar asta nici nu înseamnă că îl pot urî sau că nu mă străduiesc să îl iubesc. Sper să reuşesc să iubesc poporul maghiar în ansamblu, cu toate specimenele execrabile pe care le-a produs, ca orice naţie, şi naţia maghiară.
Mie nu îmi face impresia că ungurii lipsesc din poezia populară şi nici că românii din Transilvania i-ar fi tratat pe orgolioşii unguri ca pe nişte servi ai lor. Deşi, numai de poezie nu trebuie să le fi ars celor de la Ip. Tot unguri, şi la fel de orgolioşi, sunt în posturi extrem de vizibile de conducere în România de azi, nu doar în Ardeal. Îi tratează cineva ca pe nişte servi? Poate să fie totuşi invers…
Chestia cu toleranţa cred că ar trebui să o depăşim când discutăm relaţiile noastre cu ungurii pentru încă o sută de ani. Ce vreau să zic? Nu că ar trebui, după cam o mie de ani, să învăţăm intoleranţa faţă de unguri, nici într-un caz. Ci că ungurii nu sunt oamenii care să se lase toleraţi. Asta e umilinţa lor cea mai mare în Ardeal, îmi pare mie, că sunt toleraţi. Dacă le-am mai pune o dată opinca pe Parlament la Budapesta şi nu s-ar simţi aşa ofensaţi cum se simt de faptul că ei sunt toleraţi în Ardeal.
Mai e cazul să o spun că treburile astea funcţionează la nivel de elită? Cunosc un mecanic auto care e ungur şi care e un băiat excepţional. În fine, după mine problema mare nu e graniţa de vest cu ungurii, ci graniţa de est cu ungurii, în care mă aflu. Mă refer, desigur, la viitoarea regiune autonomă maghiară…
O vedeţi posibilă?
Ar trebui pusă capitala ţării la Alba Iulia
ION MURGEANU Nu, eu nu văd posibilă o nouă regiune autonomă maghiară în Transilvania. În legătură cu Transilvania eu pun totul în joc sau nimic. Eu am susţinut şi o fac în continuare că ar trebui pusă capitala ţării la Alba Iulia, în inima Transilvaniei, şi România reconstruită pe acest criteriu de adâncime în timp şi polarizare în spaţiu. Dar românilor le lipsesc marii conducători şi când apare câte unul devine implicit un lider regional înainte de-a fi ucis. Ceauşescu se gândea să mute capitala la Târgovişte, deşi agita „pericolul unguresc”. Eu nu cred că ungurii sunt un pericol, dacă nu-i “roagă” să fie unul real marile puteri europene, cu precădere Germania, pe care noi ori de câte ori ni s-a ivit ocazia în istorie “am defectat-o”. Ungurii sunt unguri cum sunt şi românii români, au fundamentaliştii dar şi indiferenţii lor, ca prieteni pot fi sentimentali şi de caracter, am avut câţiva prieteni unguri şi eu, iar cel care n-a fost corect până la capăt – reunosc cu ruşine a fi fost eu, chiar dacă “din cauza condiţiilor”… Vorbeam despre nemţi; ei nu uită şi probabil de se va ivi prilejul nu vor ierta. Gena imperialistă a Germaniei nu va dispărea niciodată. Aţi observat papa neamţ de la Vatican ce vrea? Supremaţie şi imperialism prin catolicism.Vedeţi ce a făcut Germania cu Iugoslavia? I-au greşit sârbii mai mult ca românii? Cred că nemţii numai ne-au amânat. Este greu să dai verdicte politice când nu eşti politician. Eu ştiu atât: dacă pierdem, Transilvania pierdem România. Cu moldovenii, aşa cum au ajuns ei azi să fie, de la Ştefan cel Mare încoace ( şi e ceva timp!), şi cu „blachii”, nu vom fi decât ceea ce am mai fost, nişte suburbii ale fostelor mari imperii. Pentru mine Ţara E Transilvania, cum şi Bălcescu o descrie, şi capitala ei trebuie să strălucească la Alba Iulia, la înălţime. Uneori m-am rugat, dacă va fi o reîncarnare, să-mi dea mie Dumnezeu rolul acesta, puterea aceasta, să repar ţara aceasta în “mândra Transilvanie” , cu toate că în urma unui peletrinaj prin Transilvania ,de anul trecut, numai “mândră” nu am regăsit Transilvania de după potop…Cu sufletul meu patetic de azi şi cu lumina lui clară, aş sta de vorbă cu Dumnezeu ca tânărul Avram, devenit ulterior Avraam, la porţile Sodomei şi ale Gomorei, dar l-aş implora să numere bine: imposibil să nu mai fie în ţara noastră cel “o sută de drepţi”…dar nu ştim noi să punem punctul pe ei. Ştiu însîă că ei vor ieşi la iveală taman când ţării îi va fi cel mai greu…
Nebunia sublimă a lui Ion Gheorghe
OCTAVIAN BLAGA Ţara e Transilvania, dar Transilvania e Alba-Iulia? Ştiu că vorbiţi de un spirit, dar dacă v-aş sili să puneţi un deget pe hartă şi să îmi arătaţi ce este Transilvania, ce aş găsi sub deget?
ION MURGEANU Ai găsi Alba Iulia, cu mileniile sale de adâncime pre-romană, cu martiriul lui Horia, cu împlinirea visului de unitate naţională de la 1 decembrie 1918 premers de unirea lui Mihai Viteazu de la 1600… Sigur că „Ţara e Transilvania” e o figură retorică. Mai curând Ţara e Dacia înainte de suicid. Dar cine mai ia în calcul această posibilitate? Ultimul a făcut-o Napoleon III, care şi-ar fi dorit o nouă Dacie în Orient, ca un pandant al puterii france din Occident. Dar noi nu am fost pregătiţi niciodată să fie şi de capul nostru ceva; prea mare ne-a fost blestemul des-fiinţării Daciei hiperboreene…
Ce spun eu: se mai găseşte câte un nebun sublim ca poetul Ion Gheorghe, care susţine ideea Daciei hiperboreene vărsată pe suprastructurile noastre linguistice: denumirile munţilor, apelor, stâncilor, satelotr de pe coclauri…Recent am fost poftit în oraş la o întâlnire de taină cu Ion Gheorghe( „noi între noi”) pentru a-mi da ultima lui carte Eponimiile eternităţii în tăbliţele de plumb o polemică a poetului cu istoricii care i-au explicaţii de-a gata ale „eponimelor eternităţii”. Uite ce lucru teribil aflu: că Zamolxe, aşa zisul zeu suprem al dacilor, nu a fost nici sclavul lui Pitagora şi nici unicul zeu al tracilor; „Conceptul Samolsxoy este un plural” afirmă categoric cercetătorul-poet, în cunoştinţă de cauză ,descifrând nişte tăbliţe de plumb puse la dispoziţie lui încă de arheologul Dinu V. Rosetti, considerat la vremea lui tot „un trăsnit” , cu cercetările sale dincolo de „zona interzisă” a Geticei lui Pârvan şi etc.
Pornim de la „conceptul Samolxoy”: „De pe acest podium vom vedea altceva şi o altă orchestră va susţine simfonia, nu a unui ins, ci a unei categorii de bărbaţi ai armelor, magistraţi eponimi – CRONOŞII istoriei lor. Am fost duşi în eroare de texte clasice perfid alcătuite, fie strecurate prin ceea ce a mai rămas din vechile palimpseste raşchetate de „sfinţii părinţi” spre a ne ancora în monoteismul inexistent în Dacia – Cimeria – Hiperboreea cele barbare. Vom argumenta cu vârf şi îndesat pe descriptarea Tăbliţei nr. 2. despre Samolsxioi- Dei.” Samolsxioii au fost în cultura şi religia dacilor ce au fost leviţii la evrei…Dar noi nu avem timp de speculaţii din moment ce noi transformăm istoria clipei într-o tabla de acadele din care ne înfruptăm cât mai stau acadelele pe tabla…În alte părţi din nebunia acestui poet genial totuşi s-ar porni o mare discuţie şi s-ar face o problemă naţională…mai vorbind şi despre firea cea bună din gena poporului român şi nu doar văicăreala balcanică şi manelist-orientală. Întâmplarea a făcut – Ion Gheorghe să-mi fi dat şi o carte anterioară a sa „Cogaioanele- Munţii Marilor Pontifi” despre care eu am şi scris în suplimntul meu de la „Meridianul Românesc”. Dacă aş fi dat articolul în ţară precis nu s-ar fi publicat. Funcţionează şi azi perfect „strategiile” ceauşiste, conform cărora ce merge la export nu este de nasul pieţei interne. Vă pun la dispoziţie mica mea cronichetă la „Cogaioanele…” care i-a procurat lui Ion Gheorghe o reală satisfacţie. Măcar şi atât.
Ştiinţa poietică a Cogaioanelor
Un poet ca Ion Gheorghe, un mare poet, este ignorat şi “uitat”, sau categorisit “nebun”, pentru consecvenţa principiilor sale, şi demersul lui absolut, în credinţa sa. Nu împărtăşim schema aceasta. Ca să-l înţelegi pe Ion Gheorghe trebuie recitită o întreagă generaţie. Trebuiesc depăşite sincopele unei tinere generaţii care ( vorba lui A.E.Baconsky) publică mai mult decât scrie, şi-a unor mentori de ruşine, refulaţi în false principii, de sincronizări, nu de puţine ori forţate ori comandate. Nu ne vor învăţa nici NATO şi nici UE ( pollititicaly corect) să ne scriem în patria noastră istoria şi poezia! Şi dacă trec de UE, Ţuica de Turţ şi Cârnaţii de Pleşcoi, nu ştim ce cusur pot avea Mioriţa şi Balada lui Toma Alimoş!
Poetul Ion Gheorghe e tot mai absorbit în ultima vreme în redarea identităţii noastre ante-vetero- testamentare. Intuiţiile sale poetice s-au transformat într-o cercetare de gen religios; iar noi suntem un creştin, dintre creştinii care credem că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, locuieşte prea bine în muşcata ce înfloreşte în fereastră, dar şi în pietrele lui Ion Ghorghe: în Cogaioanele sale. Totul e revelaţie, amintire, înrâurire. Scuza unui savant istoric, de-a fi creştin, şi-a nu putea susţine, deci, păgânismele lui Ion Gheorghe, ni se pare derizorie, şi în fondul ei necreştină. De ani de zile poetul Ion Gheorghe se ocupă de “pietrele” sale; o recitire din mărturii materiale a unei lumi care nu vrea să piară şi să se piardă; o recitire a numelor noastre; a miturilor noastre; e aproape ceva fenomenal. Autorul “Cavalerului trac”, al “Megaliticelor”, al “Daciei Fenix”, al “Noimelor”, al “Cultului Zburătorului”, al “Zalmoxiilor”, urmează unei consecvenţe care nu vine, totuşi, din lumea comodă şi leneşă. El vrea să dovedească ceva; el poate să dovedească ceva!
Ultima sa carte: Cogaioanele/ Munţii marilor pontifi poate fi cea mai fascinantă utopie a unui mare poet, dar poate fi totodată o ştiinţă sui – generis, o poietică a Cogaioanelor- nume uitat, sau reinventat, al unei dăinuiri, şi ignorat în lumea de azi. Nu ambalajul cărţii, Memoriul către Oficiu pentru inovaţii şi mărci, nu nebunia unei lupte fără adversar ne reţin, ci conţinutul ei unic, dintr-o serie anunţată, suma unei existenţe, în fond, care a transformat poezia în ştiinţă, într-un veac în care religia şi ştiinţa stau totuşi în cumpănă: cît şi până unde să se accepte; Ion Gheorghe vine cu argumentul Fiinţei; al numelor şi al dăinuirii în piatră şi-n râu şi-n văzduh şi în amintire. El reciteşte, în simbol arhaic, Munţii Carpaţi, Apele şi Mormintele, unui areal pe care, înaintea sa (ori alternativ), o Maria Gimbutas, îl pecetluise archeologic. Noi citisem cartea acestei Doamne şi ne înfiorasem poietic de ea; noi asociasem de-atunci încă cercetarea ei, intuiţiei poetice a celui mai mare şi desăvârşit dintre noi, numit Mihai Eminescu, atât de preocupat, calitativ, nu cantitativ, de dacismul nostru, al erei saturniene a Poporului Român.
Vine acum Ion Gheorghe şi aplică “dacismul” lui Eminescu cercetărilor lui “aplicate” şi aproape ştiinţei lui. Într-o lume normală, Ion Gheorghe ar putea întemeia un Muzeu Poietic Naţional al Cogaioanelor. În definitiv, fiecare poet stă în moştenirea unui muzeu sau cel puţin a unei case memoriale. Cogaioanele lui Ion Gheorghe merită un spaţiu naţional. Fie şi Utopia Sa! Lectura Cogaioanelor: Munţii Marilor Pontifi este oricum copleşitoare. Ea nu se face în nici un caz de sâmbătă pe duminică. Este atâta poezie selectată acolo şi-atâta tâlc savant. Reîntâlnirea cu unul din marii poeţi români de literă şi spirit.
“Piatra de paza vetrei, de apărarea locului de cutremure. Zeul Făt- Frumos Creastă Trăznită. Gnosa “Credo pontificeea Mu”. Zâna Crăciuna Crăiasa De Piatră. Un zeu-lup seismiostatic. Tera-Protegetera. Un nume secret al lui Hermes Trismegistul. Dublul zeu de piatră de la Poarta Tărâmului Mu. Magii de Cina Paradisurilor şi a Parnasurilor. Cogaioanele, munţii marilor pontifi.” (Generic citat: la întâmplare şi nu prea!).
OCTAVIAN BLAGA Ar fi atâtea de mult de spus în temă. Dar o să revenim. În schimb, vreau să vă întreb dacă nu sunteţi nedrept cu moldovenii? De la Ştefan cel mare încoace, nimic?! Dar Corneliu Zelea Codreanu de unde a venit să dea răsuflare unei ţări întregi? Iar la tinerii de la Chişinău – cei din urmă cu 10-15 ani măcar – nu e nimica de admirat?
ION MURGEANU Nu sunt deloc nedrept cu moldovenii “mei”, care au scăpat cum-necum de evrei, dar s-au asimilat cu robii ţigani de altădată…aşa încât acum la nunţi şi cumetrii cântă manele în locul slăvitelor de altădată oraţii şi incantaţii…Ştiţi că despre Ştefan cel Mare un neamţ a spus că este huţul sau zaporojean, numele lui adevărat ar fi fost Procoff, – la fel cum Zellea-Codreanu era Zelinski. Ştefan cel Mare ar fi vorbit în casă ruteneşte sau cum o fac şi azi atâţia moldoveni dintre Prut şi Nistru. Eu despre Codreanu iau de bun, nu atât binecunoscutul „portret al Căpitanului” făcut de Emil Cioran, dar ulterior haşurat cu laşitate, de parcă nu ar fi încăput mai departe şi eseul „Un popor de singuratici” – un imn în contumacie al poporului regelui David şi-al lui Iisus Hristos, în fond; pe care-l blamează Cioran, lamentabil, probabil ca fiu de popă ortodox…
Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacrificiu
Eu despre Codreanu iau de bună mărturia directă a binecunoscutului Dr. Dorin Hociotă, cunoscut în exilul anticomunist românesc din America şi Canada, mai ales sub numele de „Hatmanul Hojbotă”, unul din locoteneţii lui Corneliu Codreanu; întors în ţară după ce împlinise 90 de ani ( poate mai trăieşte şi azi?!) la redacţia „Curierului Românesc” am stat cale de vreun ceas pe o canapea, de vorbă cu dânsul, invitându-l să mă lămurească, în fine, ce-a fost cu legionarii şi pe ce se bazau ei, cum ar spune un personaj literar al lui Marin Preda. Bătrânul „hatman” ( el chiar se trage de neamul lui dintr-un hatman al lui Ştefan cel Mare) mi-a mărturisit că generaţia lor în Codreanu au văzut o clipă reîncarnarea sfântulul voievod Ştefan al Moldovei…”Am stat de-a lungul vieţii mele, în exil fiind, alături de cel puţin 4 şefi de stat, cum stau aici pe canapea cu matale, trei preşedinţi americani şi Adennauer cancelarul Germaniei, dar nici unul nu mi s-a părut a concura inteligenţa Căpitanului…” Şi acum ce mai putem face? L-am întrebat în continuare. Bătrînul a avut onestitatea să recunoască „temporalitatea” acelei oportunităţi istorice. Legionarismul azi nu mai este de actualitate şi nici nu ar mai avea sorţi de izbândă. Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacrificiu.
Temeneaua minimă făcută evreilor
În altă ordine, un cunoscut sculptor, Paul Neagu, rezident până la sfârşitul său prematur totuşi, în Londra, mi-a spus că în exil, cele trei şanse care îţi garantează succesul sunt: relaţia cu evreii, homosexualitatea şi liberul arbitru. Deci temeneaua minimă făcută evreilor nu a fost nevinovată, şi nici inventată de Cioran; Mircea Eliade, la rândul său, şi-a haşurat el însuşi trecutul şi “s-a pus bine cu evreii” în cariera lui universală… Vrem sau nu, universalismul se sprijină pe evrei, băieţi cultivaţi şi mereu oportuni, care citesc de aproape şapte mii de ani, de când au avut primii revelaţia dumnezeului unic, pe care, logic şi dialectic aproape, l-au livrat nu numai mozaismului iudeu, dar şi islamismului arab şi creştinismului euro-atlantic…precum spune Fericitul Augustin, de altfel: “Noul Testament în cel vechi se ascunde…” (Introducerea 73 la Ieşire)… Cariera noastră universală, sau fie şi numai europeană, ar fi nulă în absenţa totală a evreilor, deşi, N. Iorga a spus, mi se pare, că fiecare popor are evreii pe care îi merită…Până şi aici ne-am auto-blamat şi „afurisit”.Cioran a înţeles această strategie în lungul său sejur parizian din care nici nu s-a mai întors. Sunt dintre cei care nu mor de dragul lui Cioran, oricât de lin mângâie el limba lui Voltaire, înainte de-a fi esenţializat şi o frază a limbii române, în care scrisese la 22 de ani „Pe culmile disperării”. Era atât de „disperat” pe-atunci…încât promitea să nu mai scrie mai încolo nimic. Şi nu s-a ţinut de cuvânt. A supt toată viaţa lui dintr-o acadea neagră, neagră, neagră, i-a înjurat şi pe dumnezeu şi pe diavol ( mai cu circumspecţie pe acesta din urmă) şi nici nu vreau să-mi dau seamă cât de amară sau de fals-dulce va fi fost acadeaua lui…
Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare
Trebuie să ne dăm bine seama cine suntem şi unde ne aflăm în clipa de faţă. Anticipez răspunsul la întrebarea cu Vadim. Eu nu vorbesc despre poet, pentru că din copilăria lui literară, când am fost o clipă colegi de birou la România liberă, nu l-am mai prea citit. A existat fireşte şi o prejudecată din cauza lichelismului său ceauşit. Acele ode de-a dreptul dezgustătoare dedicate mai ales “ei” decât “lui”. Versificaţii comice în fond, şi incontinente, dar care atunci au făcut mult rău literaturii în general. “Mamă bună şi prestigios savant”, uite că-mi amintesc un vers de Corneliu Vadim Tudor. Dar lui unii istorici literari i-au dedicat mai mult spaţiu decât altora mai oneşti, să zicem. Deşi, o cultură nu se face neapărat cu “oneşti”. Romanul istoriei abundă mai ales de personaje vinovate. Fără vină n-ar fi existat nici Oedip rege şi nici Hamlet. Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare. Fenomenul creat de aşa zisa lui „politică” e mai nociv chiar decât „patriotismul” ceauşist. Nu întâmplător vine acum un oier şi-l des-şurubează cu ajutorul unor istorici-mercenari, aruncându-l aproape la gunoi. Oierul în schimb are bani şi vorbeşte de-acelaşi Dumnezeu ca şi Vadim. Un Dumnezeu calp, care se lasă cumpărat de conjuncturi. I-aş interzice, dacă aş putea, intruvabilului Becali, cum i-aş fi interzis şi lui Vadim, să tot ia numele Domnului în deşert.
Vadim s-a dat în faţa electoratului drept „creştin practicant”, inoculând ideea unei practici ortodoxe, fireşte, ce altceva ar putea înţelege în ţara românească „poporul majoritar” ortodox?!– când el de fapt, de va fi practicat vreodată creştinismul, a făcut-o în cadrul unei secte neoprotestante, de care se ataşaseră părinţii lui…Este un fanfaron care îşi pune la gât nişte medalii care se cumpără pe câteva sute de dolari sau euro mai nou. Am acasă un tenc de scrisori din Englitera şi America, în care am fost numit şi eu „omul anului 2000” sau declarat şi medaliat, şi orice altceva, trebuie doar să achit. Vadim a achitat dar mica distracţie nu este un merit în sine. Nu a jucat corect de aceea va şi pierde. Pe urmă face erori impardonabile cu „erudiţia” sa. Întrebat cândva cine este Alcibiade a răspuns prompt şi fără a roşi cel puţin prin sticlă: „Un general roman”. Sau despre „Eclesiastul” că ar fi…ultima carte a Bibliei. Vă daţi seama. La un moment dat debitul contează nu şi ce debitează „atoateştiutorul”.
Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos
Toţi cei ce mizează pe naivitatea, ori şi mai rău, pe prostia poporului, vor pierde lamentabil. Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos. Tinerii de la Chişinău de acum 10-14 ani fac parte din sistemul de referinţă al inteligenţei româneşti. Iar ca supremă în sistem e limba noastră românească ce ne va aminti tot timpul cine suntem şi de unde venim. E discutabilă teza “daciştilor” – inclusiv Ion Gheorghe, cel preaslăvit mai sus, dacă înaintea găinii a fost oul sau invers, şi înaintea boilor punem carul…E un mister al latinităţii noastre mai profund decât limba latină în sine, dar nedescifrabil deocamdată…Să nu desfiinţăm însă mica “insulă de latinitate” din nesfârşita baltă slavă… Vedem ce strategii foloseşte “misteriosul caracter slav”, spre a-l cita din nou pe Ion Gheorghe – de data aceasta dintr-un poem inedit al său… Putin ameninţă, mai nou, pe varianta Kosovo, cu varianta Transilvania maghiară şi Dobrogea bulgară…Vedem în ce situaţie tragică ne aflăm. Trebuie neapărat să ne reîntâlnim, iarăşi, la vreo răscruce cu Dumnezeu, şi să mai numărăm odată: chiar nu se află printre noi nici un singur drept? Eu mizez pe cel puţin o sută de drepţi din sânul poporului din care şi eu mă trag. Dar miza mea este a unui poet.
No Comments Yet