Ne fuge de sub picioare pământul lui Ştefan cel Mare
OCTAVIAN BLAGA Ce simţiţi pentru Basarabia? Ce relaţii aveţi cu scriitori basarabeni? Pe care îi îndrăgiţi mai mult şi mai mult şi de ce?
ION MURGEANU Când am ajuns la Chişinău imediat „după eliberare” am avut deloc strania simţire că mai fusesem acolo şi altădatăă era deja vu sau şi mai mult poate…Călătorisem în tren cu Mitzura Arghezi şi cu o poetă de la Chişinău, Valeria Grossu, foarte specială, ca toţi poeţii basarabeni, pe urmă am rămas singur să mă descurc printre ruşii nostalgici după pământul care atunci le fugea sub picioare… din păcate pentru noi acum ne fuge de sub picioare nouă pământul lui Ştefan cel Mare… Eu sunt genetic construit din cele două contraste: Basarabia şi Transilvania…Le spun „contraste” dar ştiu bine de ce! Aşa cum după mama sunt transilvan, iar asta se resimte din accentul vorbirii mele, după mama tatălui meu sunt sigur basarabean…bunica Saviţa: ce fenomen de om şi ce „zaporojeană” muiere; a rămas văduvă cu 12 copii la 40 de ani poate, sau şi mai puţin (când i-o fi făcut pe toţi?), şi era o legendă de om în fuste: înaltă, frumoasă ca toate fetele din rasa ei, şi vitează, când apărea ea la crâşmă se dădeau într-o parte roată bărbaţii, lăsând-o să-şi bea ea rachiul ( nu primea de la nimeni să-i facă cinste!), apoi mulţumea şi pleca…Din copilărie resimt şi acum aroma cofeturilor şi-a covrigilor pe care mi-i aducea în buzunarele vestitei sale caţaveiece cu guler de blană de vulpe…Am fost în răsfăţul celor două personaje magnifice ale copilăriei mele: Bunicul Nică Grama- transilvanul care înainte de-a intra cu plugul în brazdă îşi punea cămaşă albă pe el “ca Hristos” la cuminecare… şi bunica Saviţa- basarabeaca falnică şi frumoasă până la bătrâneţe, alintându-mă cu acest cuvânt: “Colonelu mamii…” Bunicul Grama m-ar fi dorit preot şi episcop…tata mai pragmatic şi dat cu vremurile numai director de şcoală la Zorleni…N-a ieşit nimic din tot acest eres…Când scriu aici despre lumea mea de sub pământ n-ai să mă cred dar îmi curg lacrimile…Ei au pus de la un capăt la altul ţara ce tristă şi nemângâiată în sufletul meu…
Avem şi noi până la urmă un Dumnezeu
Am cunoscut mulţi scriitori basarabeni însă din toţi memorabilă va rămâne întâlnirea cu Grigore Vieru la Mărţişorul lui Tudor Arghezi; mi-aduc aminte cum citeam noi acolo versuri, la o şezătoare organizată de Mitzura, era poate în luna lui mai,… puţin înaintea lui decembrie 1989… şi, deodată, vedem un om subţirel, un băiat aproape, venind prin curte spre noi, acolo unde pe vremuri fusese tipografia Biletelor de papagal…atât de simplu şi de direct şi decis…Grigore Vieru de la Chişinău…Ei începuseră să se mişte cu perestroica şi glastnostul lui Gorbaciov, la noi teroarea ajunsese la paroxism, şi atunci i-am spus eu lui Grigore: Ia-ne acasă, Grigore! Mare poet, aproape un fenomen, izvorul acela subtil, dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, care nu a secat şi nu va seca niciodată, un firicel limpede şi un susur care îngână cea mai haină istorie, căderi de împărăţii şi hotare furate, şi ce durabilă-n limba lui apa limpede, ocrotită de cine ştie ce îngeri sau de însuşi Dumnezeul neamului nostru, căci avem şi noi până la urmă un Dumnezeu, nu-i aşa? Şi pe urmă a venit Ion Lazu, ultimul dar al destinului, un alt mesager basarabean, trăit în Oltenia (Alelei!) autorul unei saga: Veneticii, despre exodul basarabenilor în patria-mumă, după ultima cedare a pământului strămoşesc dintre Prut şi Nistru. El, vorba inginerului Ionel Brătianu „ştie măsura”…fiind la bază însuşi inginer geolog……
Am fost la Nistru, am fost până la Căuşenii lui Alexe Mateeevici şi pot spune că am văzut dintr-o răsuflare toată Basarabia, inclusiv cetăţile ştefanite de pe Nistru…Basarabia pitulată printre vii şi pomi fructiferi mai înalţi decât casele ei mici acoperite invariabil, acum, cu azbest cenuşiu… “trei judeţe şi patru stâni” cum cu amară ironie îşi persifla extraordinara poetă Leonida Lari „consătenii” basarabeni dedaţi la hicleniile politiceşti, care nu s-au lăsat uniţi încă odată cu Ţara…Leonida Lari/ o Ioana d/Arc basarabeană supusă la două dezastre dintr-odată: căzută-n alcoolism şi-n politică la Vadim, un mizerabil şi-un impostor „patriotard” mai mult decât „patriot”, care a alungat-o din partidul lui de cacao, atribuindu-i cele mai abjecte cuvinte…De-ar avea el talent literar cât negru sub unghii are basarabeanca…Şi lista ar putea continua dar mă opressc aici. Oricum basarabenii mă fascinează. Ultimul poet basarabean de care m-am îndrăgostit a fost Aura Christi, dar ea a făcut ceva totuşi să mă dezamăgească, nu ca poetă… Adăugând că lista Basarabiei începe în viaţa mea cu “Prinţul Anatol E. Baconsky” care m-a iubit şi pe care-l iubesc şi postum deosebi… Congenerii lui îl dezmierdau “cneazul” dar lui îi plăcea când eu îi scriam de la Botoşani pe scrisori în răspăr cu vremurile de-atunci: “Prinţului A. E. Baconsky”… basarabean şi el din Hotin…
Nimic nu este ca ţara noastră fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini
OCTAVIAN BLAGA Pe unde aţi fost prin lume? Care locuri vi s-au întipărit în memorie ca frumoase sufletului Vostru?
ION MURGEANU Pe unde n-am fost. Dar la Paris nu am ajuns încă. Am fost într-o dimineaţă la Marea Neagră şi m-am plimbat o săptămână întreagă pe malul mării înainte de-a răsări soarele cu picioarele goale. Eu veneam dintr-o parte şi din partea cealaltă venea ca şi mine un om desculţ şi singur cu gîndurile lui. Era Ioan Alexandru. Ne-am reîntâlnit tot la fel un şir de dimineţi. A treia dimineaţă a apărut din spuma mării parcă între noi şi Ana Blandiana desculţă şi cu gândurile ei. Mi-au plăcut clipa şi locul acela. Dar din străinătăţi, prea puţine de altfel, n-am reţinut mare lucru. Un tren de noapte de la Kiev la Cernăuţi, în care a fost toată Rusia, de la bază, şi dimineaţa, când m-am trezit şi m-am uitat pe fereastra vagonul, mi-am văzut ţara: intrasem în Bucuvina. Trenul puţea ca infernul, iar acolo în faţa cochetelor case din satele bucovinene, înfloreau trandafirii târzii, muşcatele şi crizantemele. Locuri de vis. Nimic nu este ca ţara noastră fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini.
Sunt un român prost care plânge la imnul de stat
OCTAVIAN BLAGA V-a tentat vreodată să vă luaţi lumea în cap, să emigraţi din România?
ION MURGEANU Nu. Chiar nu m-a tentat niciodată. Sunt un român prost care plânge la imnul de stat dar mai ales la cântecele noastre populare şi când am ocazia să mă prind la horă o fac cu tot aleanul şi tot elanul (cât mi-a rămas…) …Numai când e pomenit în anume situaţii numele lui Hristos Iisus mai plâng aşa. Mă descătuşez. Darul lacrimilor…
OCTAVIAN BLAGA Tatăl Domniei Voastre a fost un încăpăţânat, a spus-o Luigi Orhidi. Bag seamă că îi sămănaţi. Care o fi cea mai mare încăpăţânare a lui Ion Murgeanu?
ION MURGEANU Cea mai mare încăpăţânare a mea a fost este şi va rămâne Poezia. Am, pierdut pentru ea tot ce se putea pierde, într-o viaţă, care fără un singur vers reuşit, cel puţin, tot nu ar fi însemnat ceva. Oare să fi scris eu acel vers?!
No Comments Yet