Câinii de la Mărţişor

ianuarie 6, 2008 in Dialogurile AdSumus
Tags: Baruţu T. Argezi, Ion Iancu Letfer, Miţura Argezi, poezie, Tudor Argezi

cu Ion Murgeanu despre Tudor Argezi

OCTAVIAN BLAGA  Cum v-au lătrat câinii la Mărţişor, când l-aţi vizitat pe Tudor Arghezi?

ION MURGEANU  Câinii vor fi lătrat, era treaba lor să o facă, dar eu cel puţin nu i-am auzit; încă mai eram o fiinţă pură; chiar aşa: o fiinţă neatinsă de nici o murdărie. Era o toacă la poartă la Mărţişor; nu era sonerie, şi cred că nici azi la Muzeul Arghezi nu este…Vizita la Tudor Arghezi, patriarhul de atunci (dar cred că a rămas până azi) al poeziei române, s-a întâmplat la 31 martie 1962, data a rămas scrisă chiar de mâna maestrului sub dedicaţia pe care ne-a scris-o pe volumul de Stihuri pestriţe cu ilustraţii de Perahim (Editura Tineretului, 1960). Alergasem ca nebunul în acea dimineaţă prin câteva librării, cele mai mari din centrul Bucureştilor, după o carte a marelui poet în viaţă; nu am găsit altceva decât acele Stihuri pestriţe la un raion de carte pentru copii şi tineret. Vizita ne-o aranjase Baruţu, fratele Mitzurei,  cei doi copii Arghezi din căsătoria lui cu Paraschiva din Buneştii Bucovinei, esenţiala căsătorie, de altfel, a omului Arghezi, dar merită povestită punctual aventura…

Eram bineînţeles nedespărţit de Ion Iancu Lefter şi începusem a umbla, cum s-ar spune, amândoi în treburile poeziei. Cu Lefter fusesem coleg în ultima clasă a “liceului”, devenit şcoală medie de 10 ani, după model sovietic, din Vaslui, după ce, recalcitrant cu vestitul profesor de română, de la fostul liceu “Codreanu” din Bârlad, Henri Zupperman (“Ţupi”) aterizasem în oraşul vecin. Tata atunci era la puşcărie; aproape de-o corigenţă la română în clasa 9-a (ca Minulescu!), dar trecut “în consiliu”, fără să mă prezint la  examinarea cerută de “Ţupi”, m-am jurat că eu nu voi mai călca în acel liceu, unde mă înscrisesem de altfel singur, de capul meu, căci biata mama  era ocupată deja cu procesul tatei şi numai de mine nu mai avea ea timp. Intrasem “fără examen” după absolvirea şcolii elementare de la Zorleni, unde  avusesem  5 pe linie ( se trecuse la notarea pe sistem sovietic cu note de la 1 la 5) şi deja avusese cine  răspândi zvonul cum că aş fi “poet” sau cam aşa ceva. În neînsemnata mea viaţă am fost de la început marcat de mici scandaluri şi nedreptăţi. Am mai povestit, când am avut ocazia, că am început în poezie prin a scrie pluguşoare, urături, “urete” pe care mi le cereau flăcii la Zorleni, în preajma Anului Nou, cu texte care vizau năravuri sau scene comice din viaţa satului; mi le plăteau, deci am început ca poet pe sistemul economiei de piaţă. Pe urmă am dantelat “liric” în marginea poeziilor lui Vasile Alecsandri, Doine şi mărgăritărele, îţi dai seama. Dar măsura mi-am dat-o prin clasa a VI, 1952, când era centenarul naşterii lui I.L. Caragiale, şi au avut loc, consecutiv, două evenimente: profesoara de fizică, domnişoara Taşcă, pe care aveam s-o regăsesc şi la liceu la Bârlad, unde protecţia ei a funcţionat în continuare, deoarece dusese vestea “poetului de la Zorleni” şi acolo, şi a contat foarte mult în denivelata mea nouă viaţă de “licean”; domnişoara Taşcă, deci, la Zorleni fiind încă, ne-a pus să jucăm, pe mine şi pe Tincuţa, sora mea mai  mică, dar cu un an mai mare ca mine, în schiţa Vizită de Caragiale ( eu eram Ionel iar Tincuţa Dna Popescu) şi în actul IV din O scrisoare pierdută, unde am jucat rolul lui Agamiţă Dandanache, iar Tincuţa pe Zoe Trahanache, comedie mare… Succes nebun la căminul cultural, lumea se prăpădea de râs cum îl “făceam” eu pe Dandanache “cantidatul de la centru”, numai unul singur plângea în sală în hohote: acela era încă tata, înainte de-a fi fost închis. Plângea de emoţie şi de mândrie pentru băiatul lui “artist”, căci despre “poet” nu auzise decât poate povestea cu “pluguşoarele”…În fine, al doilea eveniment a fost când profesoara de româniă Dna Vasilache, după ce ne-a predat şi ea la clasă Vizită, şi definiţia schiţei ca specie literară, ne-a pus să facem şi noi “după capul nostru” o schiţă. A mea va fi ieşit aşa de grozavă şi originală încât buna noastră profesoară m-a chemat la catedră să o mai citesc şi a doua oară şi m-a dat ca exemplu. “Am putea s-o publicăm undeva, în Carvata roşie, spre exemplu” ; eu habar nu aveam că exista o revistă cu acest nume…nu prea ştiam nici ce este o revistă până atunci, însă rostirea acestui titlu mi-a adus tot ghinionul: Ionel Popa, băiatul Dnei Sofia, învăţătoare şi ea la aceeaşi şcoală, şi al popii din sat, concurentul meu la premiul întâi cu coroniţă, s-a ridicat şi a spus că tocmai în Cravata roşie citise el ceva asemănător sau chiar schiţa mea…Dna Vasilache l-a obligat să aducă revista la şcoală şi fireşte că n-a avut ce aduce. A fost primul “scandal literar” din viaţa mea, dar nu şi ultimul…

Cu Lefter mă cunoscusem de asemenea pe fondul unui  “conflict literar”  la noul liceu “Kogălniceanu” de la Vaslui, unde am fost împins mai mult de familie, căci eu aş fi vrut să fiu înscris în continuare la Iaşi, la fostul Liceu Naţional, prin care trecuseră atâţia mari scriitori. De data aceasta “conflictul” iniţial dădu naştere unei prietenii “la cataramă” cum se poate întâmpla numai la vârsta adolescenţei. Diplomat mare, conform zodiei în care sunt născut, Gemeni, cedasem întâietate pretenţiei lui Lefter de “poet al liceului”, dar din  acele peripatetice cu el, serile, în “Copoul” vasluian, s-au născut primele versuri de care îmi mai aduc aminte, dintr-un poem ciclic intitulat Amurguri…Cred că le-am şi trimis Iaşului literar şi vor fi fost citate din el două versuri la Poşta redacţiei?! Lefter era un băiat foarte original şi tot timpul cu “capsa pusă”, eu urmând, de obicei, să aplanez toate boacănele în care se lansa; după terminarea liceului şi peregrinările în învăţământ la ţară, tot timpul împreună, deşi nu mereu în aceeaşi localitate, ajunşi şi la Bucureşti, să ştie în fine toată ţara ce “granzi” eram noi, “les grandes poetes du deuxieme siecle”…Lefter şi-a savurat din plin mania cu cartea de telefoane…găsise la cameră în hotel o carte de telefoane şi abuză de ea în prostie, dădea telefoane  tuturor marilor personalităţi cunoscute din literatură şi artă cu precădere, cu numere de telefon în carte, dar nu erau cruţaţi nici actorii, interpreţii de muzică etc., Aşa ajunsesem, mi se pare, să obţinem bilete de favoare la premiera operetei “Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino, de la chiar marele dirijor George Georgescu…sau telefonul la Corneliu Baba, în care Lefter îi cerea, printr-o farsă de gust îndoielnic, protecţie marelui pictor şi profesor, “ca tânăr pictor de geniu” el însuşi ( dar L. nu a pictat niciodată!)…tocmai poposit de la Iaşi cu toate tablourile lui în desagi…Marele pictor era cât pe ce să se prindă şi să trimită un taxi la gară să-l ia cu tablouri cu tot, de nu aş fi scurat gluma pe loc, smulgând lui Lefter telefonul din mână, şi conversaţia s-a întrerupt…Nu am avut curajul şi nici tupeul peste ani, când l-am cunoscut şi-am convorbit în atelierul său din strada Pangratti, cu maestrul Baba, să-i evoc penibilul episod din “copilăria mea literară”…într-un alt loc poate nu ar fi lipsit de interes să povestesc ce am vorbit noi atunci…clevetisem regimul, între altele…

Eu m-am menţinut mereu într-o gravitate apăsătoare, mai întâi pentru mine, şi-ntr-o “maxima moralia” din păcate prea păguboasă în lumea bohemă a balcanicilor de la Bucureşti;  dar tot atunci a funcţionat şi lefteristul telefon la “casa Arghezi”,  care s-a nimerit a fi Mărţişorul, locuit pe-atunci numai de Baruţiu singur… Arghezi primise de la guvernul Republicii Populare o locuinţă în Piaţa Aviatorilor,  să fie mai aproape de noua viaţă culturală a ţării, dar şi de doctori…I se făcuse favoarea de-a fi rechemat, sunt atâtea de povestit, după infama izolare şi spurcare prin jidovelul de serviciu Sorin Toma de la Scânteia (Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei), nu altcineva acel S.T. decât fiul lui A. Toma, trâmbiţaşul “noii ere”, care, vorba lui G. Călinescu, în discursul de la Academie, de investire a impostorului versificator cu titlu de academician:  “A. Toma nu este Eminescu, A. Toma nu este Coşbuc, A. Toma este numai  A.Toma.” Când se vorbeşte azi despre “colaboraţionismul” marilor scriitori cu regimul comunist, se eludează tocmai aceste aspecte, de un comic bine regizat al inteligenţilor noştri corifei… Peste ani, bucurându-mă, în continuare de prietenia copiilor Arghezi (deşi între ei, din păcate,  a intervenit peste ani frăţeasca discordie, bătrână cât cel puţin Biblia), Baruţu cel stabilit în Elveţia, de data aceasta, mi-a povestit romanul negru-negru de tot, şi foarte dur,  al persecuţiei poetului Florilor de mucigai şi asta, în primul rând pentru că refuzase să colaboreze cu regimul instalat la Bucureşti de ruşii savetici…Ceea ce nu ştie toată lumea e faptul că nu Sadoveanu a fost primul curtat pentru funcţia de preşedinte, în fond, al Republicii Populare (preşedintele prezidiului Marii Adunări Naţionale), ci Arghezi, chemat la consulul sovietic kaghebist, pentru a i se întinde nada cu un fişet deschis anume să fie la vedere tot timpul “negocierilor” teancurile de bani, atât lei cât şi ruble sau poate şi dolari. Fostul diacon de la Cernica a refuzat amintindu-şi desigur de ispita Mântuitorului din Carantania, sau şi mai direct spus, că “banul e ochiul dracului”…Şi pe urmă i-au “săltat”, ca urmare,  fiul de pe stradă, după ce într-o noapte, echipe “muncitoreşti “ veniseră în camioane, şi-i  distruseseră cu baroasele tipografia Biletelor de papagal, confiscându-i-o; au durat ceva ani ca să cedeze, mai ales tatăl băiatului confiscat de pe stradă, fără a şti cel puţin “unde l-au dus”… timp în care marele Tudor Arghezi  se hrănise din gospodăria ţărănească pusă-n operă de Paraschiva, vie şi livede, vânzând mere, struguri şi bragă, în poarta grădinii… Chemat la Guvern de Petru Groza pentru o“reconciliere” cu regimul, se spune că, la intrarea în cabinet, preşedintele consiliului de miniştri s-ar fi uitat la ceas, iar Arghezi, în stilul lui caracteristic, n-a lăsat să-i scape ocazia: întârziase anume… mai mult decât “sfertul academic”: “Ştiu, i-ar fi spus marele pamfletar de altă dată că am întârziat: eu numai jumătate de ceas, voi, însă, cinci ani…” Acesta era omul, la care ne-a condus fiul său în acea dimineaţă de primăvară timpurie, după ce primul ne căutase Baruţiu, la hotel “Muntenia” de pe strada Academiei, unde trăgeam când veneam la Bucureşti,  “la reviste”; apoi onorasem, seara, invitaţia lui Baruţiu la Mărţişor, unde am trăit un vis literar, stropit şi cu un vin de Malaga autentic… Acolo am văzut, între altele,  prima oară în viaţa mea Istoria… lui Călinescu, cu dedicaţie pentru Tudor Arghezi, dar şi corectura volumului O sută una de poezii groaznic mutilat şi haşurat de cenzură…

Într-adevăr, după ce am intrat la casa placată cu cărămidă roşie, din Piaţa Aviatorilor, unde ne-a întâmpinat, încă de pe hol maica noastră,  pot zice sfânta doamnă  Paraschiva,  ca pe “doi moldoveni de-ai mei”, în micul living dintr-o latură mai luminată a vilei de protocol, ne-a întâmpinat Arghezi însuşi, dând la o parte, dintr-o încăpere alăturată, cu uşă falsă, o draperie vişinie şi întrebând contrariat: “Unde-s? Care-s?” Avea ceva din figura unui ţăran răzvrătit parcă din noua lui carte de “peizaje” intitulată 1907, despre care unii spun (iar eu personal nu sunt de acord) că l-ar fi compromis pe poetul Agatelor negre şi al Cuvintelor potrivite. Cântare omului, 1907, rămân cărţi ce conţin versuri la fel de argheziene ca şi celelalte. Era un noroc că poetul revenise în lumea literară. Altfel, cum l-ar fi cunoscut personal, şi iubit şi mai mult, nişte debutanţi ca noi, e drept că deja salutaţi de G. Călinescu, în Contemporanul, la “Cronica optimistului”; Arghezi însuşi, număr de număr, îşi publica în Contemporanul atât de originala sa  Tabletă; poate că Sadoveanu altfel se compromisese cu “Mitrea Cocor”, cu “Păuna Mică” şi mai ales cu “Lumina vine de la răsărit”…Cazul Arghezi merită să fie privit mai nuanţat, în sensul că Arghezi răsucea, cu noile lui plachete de poezii, poezia căzută-n proletcultism, spre adevărurile eterne ale poeziei din interbelic; tot ce a urmat după  primele două plachete (gnomicului poem “Cântare omului”, de altfel, i-a dedicat o mgistrală exegeză încă Tudor Vianu) a fost poezie curată şi pură, manuale de poietică totodată pe care poeţii  tineri de atunci învăţam…

“Baruţiule, i-ai dus pe băieţi la Mărţişor, cum i-a lătrat câinii?” Prima întrebare cotită, dar bine chitită, în inimitabilul “stil arghezian”…Eu îmi pusesem problema dacă nu era cazul să-i fi sărutat mâna, ca sfinţilor noştri părinţi şi bunici de la ţară, însă bătrânul m-a scutit de emoţii şi de problema lor, luându-ne mâinile amândorura în mâinile lui tremurătoare din cauza vârstei, şi totuşi puternice, viguroase, “vânoase”… A  doua întrebare a fost mi se pare legată de locul nostru de muncă în învăţământ la ţară: “E aşa că s-au deschis biblioteci publice,.cum citesc oamenii?” Imprudentul Lefter ca deobicei sărind calul: “Poeziile Dvs. sunt foarte citite…”  “Ştiu eu cât sunt de citite poeziile mele povestea e cum le veţi fi citi voi  în continuare.”  Şi i-a lunecat ochii pe revista Luceafărul pe care nu ştiu de ce tot Lefter o afişa ostentativ în mâinile sale. “Cine-i acum şeful foii acesteia?” Ne-a întrebat Tudor Arghezi. “Tot acela care se credea că-l întrece pe Eminescu?” Se referea la Deşliu. “Nu, maestre, acum redactor şef la Luceafărul este Eugen Barbu”, l-am informat chiar eu. “Ăsta cel puţin ştie să suduie bine!” Discuţia a revenit la originile noastre, Moldova, Galaţii (eram profesori atunci la Oasele,  de unde ne “inventase”  puţin înainte Călinescu…), pe urmă Bârladul şi G. Tutoveanu, poetul de “Albastru” al zărilor moldave:  “Acolo-i Moldova, măi murgule, măi”… fost prefect de Tutova, de unde îşi luase şi numele literar, institutor la bază însă devenit boiernaş de ţară moldovean,  cu vie pe coastă, în marginea târgului, unde ţinea casă deschisă pentru poeţii vaganţi, şi unul din cele mai originale cenacluri literare, “Academia bârlădeană”… “A fost un domn care ştia să îmbrace cămăşi albe,” ne-a încredinţat marele poet acest “secret” atât de “arghezian” în literă şi-n spirit. Şi imediat: “Baruţiule, te rog să nu uiţi să-mi aminteşti să scriu o tabletă despre George Tutoveanu, Otilia Cazimir şi Visarion”… Atmosfera se încălzise, sosi între timp şi Mitzura (era atât de tânără şi atât de frumoasă, mi s-a părut ca o zână) şi l-a luat în primire pe Lefter: Dumneata m-ai trezit dimineaţă din somn cu telefonul?! Ce naiba mai căutase să-i telefoneze şi Mitzurei după ce stabilisem punctual vizita cu Baruţiu?! Dar acesta era Lefter, cu telefoanele lui…În fine, ţoc-ţoc, şi Mitzura plecă aşa cum venise, scurt…”La noi aşa-i: ne pupăm toată ziua” ne-a spus Maestrul cu o jenă oarecum ţărănească. Observă deci şi tu: Altă specie de “pupăcioşi”…

Jumătatea de oră promisă de Baruţiu (“Tata e un om bătrân, pe deasupra şi bolnav,” să nu abuzăm, ne spusese de la început) o înghiţise ceasul din perete…dădeam să plecăm, dar patriarhul ne reţinea lângă el cu o nebănuită căldură, promiţându-ne chiar protecţia sa…prin Baruţiu: “Tată, îl solicitase fiul, înainte ca idolul nostru să fi deschis gura, hai spune-le ceva băieţilor, ei te credeau o statuie”…după care povestea cu câinii de la Mărţişor…Şi la urmă alaiul care ne-a condus ţărăneşte, până la portiţa din bulevard. Înflorise un vişin, cireş sau cais, ori am visat eu? Arghezi ne-a spus: “Să nu mă daţi uitării, când mai treceţi prin târg, ori dacă vă latră prea tare câinii cei răi din literatură, mai daţi-mi câte un telefon.” Am promis chiar că-l vom invita la o conferinţă a tinerilor scriitori din toată ţara, pe care o puneam la cale atunci la Galaţi. “Voi fi prezent prin Baruţiu” ne-a răspuns prompt,  cel mai mare poet român în viaţă din vremea vieţii mele. El îl văzuse altcândva viu în carne şi oase pe Eminescu… vă amintiţi întâmplarea de pe Calea Victoriei povestită undeva de Arghezi: “Uite-l pe Eminescu!” îi atrăsese atenţia cineva din mulţime. Prin el mie mi s-a părut că-l vedeam atunci aevea şi eu pe Eminescu.  Straniu simţământ cum legam firul.  “Tata acasă e un om ca toţi oamenii, un ţăran ” ne asigurase fiul, din  Cartea cu jucării de altădată.

Public nu înceta încă să fie Arghezi cel legendar,  cel mai mare poet de după Eminescu. Devenise apropiat, prieten al lui Gheorghiu-Dej şi Gheorghe Maurer, şi l-au invitat şi pe el la marea adunare, care inaugura uriaşa rotondă a Sălii de expoziţie de lângă Casa Scânteii, la încheierea colectivizării agriculturii. În discursul rostit, foarte scurt, cât o tabletă de publicat la Scânteia, Tudor Arghezi ne-a şfichiut memoria cu această zicere şoltică şi totuşi şocantă: “Din această clipă mă simt şi eu colectivizat!” Întorşi la Galaţi, în redacţia ziarului local Vremea nouă, unde le arătam literaţilor gălăţeni, între altele trofeul nostru, dedicaţia de la Arghezi, cu ambigua adresare “Pentru colegii Ion Murgeanu şi Ion Iancu Lefter…” poetul Valeriu Gorunescu, mult pătimit şi el până atunci, decretă,  cu un umor imbatabil: “Voi l-aţi lămurit pe Arghezi să se treacă la colectiv…” Legenda noastră devenea şi ea din acea clipă “o frază argheziană”…Vizita la Arghezi pot spune că mie mi-a umplut toată viaţa literară şi  de după aceea…O lume care pot zice că a dispărut din noua lume ca o pulbere grea auriferă. A fost un miracol; mă întreb şi acum: L-am meritat?!     

         “Pentru colegii Ion Murgeanu şi Ion Iancu Lefter şi pentru toata lumea lor dragoste şi voie bună. Tudor Arghezi 31 Martie 1962” Mâna îi tremura ţinând pixul, dar scrisul e încă ferm.