prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu (AdSumus, ianuarie 2001)
De câteva secole, legenda Dr-ului Faust se află în atenţia scriitorilor şi compozitorilor, cele mai cunoscute opere concepute pe această temă aparţinând în literatură lui Goethe, în muzică lui Gounod, amândouă fiind încă actuale. Suc-cesul universal al temei se datorează faptului că ea face să vibreze în noi o coardă comună, tentaţia către o împlinire supremă, pe care o căutăm în parametri omeneşti (când ea, de fapt, este de ordine divină). Când Faust caută să spună clipei tre-cătoare “mai stai, eşti atât de frumoasă”, el aspiră la o împlinire supremă către care aspirăm toţi. Chiar dacă, pentru moment, avem impresia că am atins stadiul numit îndeobşte fericire, în momentele următoare ne dăm seama că n-am trăit decât o iluzie – şi ne cuprinde senzaţia contrară, de altfel, complet justificată, amărăciunea, deziluzia. Aşa s-a întâmplat şi cu legendarul Dr Faust, omul care a plătit scump iluzia fericirii. Încercase pe tot parcursul vieţii sale, atât în tinereţe, cât şi la epoca maturităţii, şi pe toate căile posibile, să obţină un succes care să-l facă fericit. La bătrâneţe, profund dezamăgit, cedează ademenirii lui Mefisto. Acesta îi promite fericirea, dar îi cere, în schimb, sufletul. Faust acceptă târgul şi, spre nenorocirea sa finală, îşi pierde sufletul pentru un strop de iluzie trecătoare!
Acest tip de tocmeală cu Diavolul constituie ceea ce unii literaţi numesc “sindromul faustic”, în patologia căruia omul a căzut mereu, de pildă când a optat pentru industrializare, sacrificând o viaţă mai apropiată de natură, sau când ucide, închipuindu-şi că, prin omor, pune capăt unei dispute. Sub lozinca amăgitoare a “eliberării femeii”, multe din semenele noastre devin curve, îşi uită rolul sfânt de mamă a familiei şi de apărătoare a copiilor când bărbatul se află la muncă. Ţara în care trăiesc azi cunoaşte un exemplu ilustru în materie, cazul unui evreu american, Dennis Levine, care şi-a folosit inteligenţa şi aptitudinile financiare pentru a-şi însuşi ilegal peste 11 milioane de dolari. Arestat, judecat şi condamnat, a ieşit din închisoare complet schimbat, ajungând să denunţe public, prin conferinţe şi reuniuni sociale repetate, practicile financiare oneroase care l-au tentat în aşa măsură încât şi-a pierdut cinstea, îmbogăţindu-se în detrimentul altora. Evanghelistul Matei (4:8) relatează cum Diavolul l-a dus pe Iisus pe un munte, de unde i-a arătat lumea, gloria şi bogăţiile ei nenumărate. “Toate sunt ale Tale”, i-a spus Diavolul, “dacă mi te închini mie”, iar Iisus i-a răspuns prin celebrul “Retro Satana”, “înapoi, Satană”, refuzând atât oferta, cât şi imensa tentaţie. Este, fără îndoială, cel mai cunoscut exemplu de respingere a pactului cu Diavolul, căruia atât de mulţi îi cădem pradă sub o formă sau alta. În 1978, Alexandru Soljeniţîn a rostit la Harvard University, în USA, un discurs atât de actual încât şi azi este citat pentru vehemenţa cu care a divulgat simulacrul de fericire materială (oferit de societatea occidentală de consum) în mrejele căruia cad nenumăraţi semeni ai noştri, americani sau altfel. Prestigiul Premiului Nobel care-i fusese decernat lui Soljeniţîn cu câţiva ani înainte, aureola de profet al generaţiei sale şi de cel mai ilustru dizident sovietic, au asigurat discursului o receptivitate neobişnuită. Mai multe au fost elementele care au contribuit la succes.
Mai întâi, în cursul prezentării ce i s-a făcut, s-a spus că Soljeniţîn a fost victima unui holocaust puţin cunoscut în USA, cel ce a urmat Revoluţiei din octombrie 1917, soldat cu moartea, pe parcurs de câteva decenii, a cca 60 de milioane de oameni – asupra căruia mass-media americană păstrează o tăcere explicabilă poate doar prin preeminenţa acordată holocaustului evreiesc (6 milioane de oameni). S-a arătat că Soljeniţîn a fost, timp de 8 ani, pensionar al Arhipelagului Gulag, după care a stat 3 ani în exil în propria sa ţară, într-un oraş de graniţă, şi că a fost expulzat în cele din urmă în 1974, după ce primise Premiul Nobel în 1970. În 1976, a mai spus prezentatorul, Soljeniţîn s-a stabilit în statul american Vermont împreună cu a doua sa soţie. Fac aici o paranteză, ca să arăt că am fost în contact cu Soljeniţîn în vremea când a locuit la Vermont. I-am publicat un articol, prin 1982, în revista pe care o scoteam pe atunci, NEW YORK SPECTATOR, articol în care comenta una din ideile dezvoltate în celebrul discurs rostit la Harvard, în 1978. Cum menţionam mai sus, scriitorul denunţase la Harvard racilele societăţii occidentale de consum, rezultat firesc al oricărei forme de “pact cu Diavolul”, de vânzare a conştiinţei, şi rostise denunţul în aceeaşi manieră sinceră, dar usturătoare pentru unii, în care, cu ani înainte, denunţase racilele din propria sa patrie. A rostit atunci multe adevăruri neplăcute pentru urechile occidentale, atât de neplăcute încât unii nepricepuţi l-au acuzat de criptocomunism, afirmând că venise în SUA anume ca să introducă şi acolo comunismul. Unii compatrioţi ai subsemnatului, tot atât de pricepuţi în alte culturii, m-au acuzat şi pe mine de criptocomunism, pentru că publicasem articolul lui Soljeniţîn şi, în subsidiar, pentru că promovam idei asemănătoare, denunţând racilele exilului românesc, racile care rezultau din acelaşi tip de abandon moral, de vânzare a conştiinţelor româneşti unor interese străine. Azi, după atâţia ani, se vede clar câtă dreptate avusese scriitorul la Harvard. Nu pronunţase termenul de “sindrom faustic”, dar se referise la exact aceeaşi patologie morală. Redau câteva idei din partea în care denuţase exploatarea conştiinţelor:
“… dar lupta pentru dominaţia planetei noastre, fie fizic sau spiritual, luptă de proporţii cosmice, nu este doar o problemă vagă de viitor. Forţele răului au declanşat ofensiva lor decisivă; toţi îi simţiţi presiunea; dar ecranele şi publicaţiile voastre nu transmit decât zâmbete. Vă întreb direct: PENTRU CE ZÂMBIŢI? PENTRU CE?… Reprezentanţi ai societăţii voastre, ca George Kennan, spun că nu putem folosi criterii morale în politică. Urmarea este că am ajuns să amestecăm ceea ce e bun cu ceea ce e rău şi să facem loc în lume răului absolut când ar trebui, din contră, să ne bazăm numai pe criterii morale.”
A mai vorbit despre doctrina care domină în America modernă, umanismul secular, o doctrină care susţine că nu există păcat, nici deosebire între rău şi bine, şi că scopul suprem al existenţei noastre este bunăstarea materială, bazată pe succese personale. Cultivarea acestor idei, a spus Soljeniţîn, îl absolvă pe om de orice responsabilitate faţă de Creator; omul ajunge să se bazeze din ce în ce mai mult pe cuceririle sale tehnice, pe mecanică, electronică, fisiune atomică şi rachete spaţiale, realizări admirabile fără îndoială, dar care creează un tip de om trufaş şi indiferent faţă de Creatorul său, ba chiar contestatar al Divinităţii şi adversar al Bisericii. Oricât de coruptă e America de azi, aceste observaţii n-au fost trecute cu vederea, nu s-au uitat, iar lucrurile nu s-au oprit acolo.
Nu mult după conferinţa de la Harvard, Soljeniţîn a dat publicităţii un articol care a provocat stupoare; a scris că Revoluţia din octombrie din Rusia, fiind condusă de Trotzky şi alţi evrei, n-a folosit poporului rus. Dacă paralela anterioară între holocaustul rus şi cel evreiesc a fost ignorată, de astă dată, mass-media a luat poziţie: Soljeniţîn este antisemit! Revistele literare americane nu l-au mai pomenit decât ca să-i critice opera. N-a mai fost primit la Casa Albă, nici chiar când a cerut-o expres. Cât a mai stat în Vermont, nu i s-a mai acordat atenţie. S-a înapoiat în 1992 în Rusia, dar se pare că nici acolo nu şi-a recâştigat prestigiul de odinioară.
Sindromul faustic suscită, aşadar, reacţii variate. Cu toate denunţările severe, efectele acestui sindrom n-au fost nici singularizate, nici repudiate de societatea modernă. Nici nu aveau cum să fie repudiate, ele constituind fundamentul evoluţiei societăţilor actuale. Din contră, au fost adaptate la curente sociale de mare anvergură, solid susţinute financiar, ca NEW AGE, umanismul secular, contracultura, ale căror principii au fost preluate în România de formaţiuni ca Fundaţia Sörös pentru o societate deschisă, Grupul pentru dialog social, grupul de literaţi din jurul revistei DILEMA, et al. Cum principiile sunt asemănătoare, diferind numai în detaliile de aplicabilitate, voi lua călăuză în discuţia de faţă numai mişcarea NEW AGE. Amalgam de diferite religii şi curente de gândire laică, NEW AGE şi-a câştigat la începutul activităţii sale numeroşi simpatizanţi cărora păgânismul vechiului Babilon în versiune modernă, bine susţinut financiar, li se părea o formulă de conduită interesantă. Mişcarea promova la început idei benefice, pacifismul şi antimilitarismul, recomandând adepţilor o alimentaţie sănătoasă, fără conserve, şi întărirea trupului prin exerciţii fizice. În paralel, cultiva un liberalism excesiv, libertinismul, devenind, cu timpul, mişcarea cea mai bine organizată (mai bine decât contracultura şi umanismul secular) în vederea creării noului tip de cetăţean zis al lumii, cel ce se va încadra foarte uşor în NOUA ORDINE MONDIALĂ, omul deschis la toate ideile şi neavând nici una proprie, fiind, aşadar, cel mai uşor de diriguit. După cum amestecul de rase dă naştere celui mai detestabil caracter, corcitura, la fel NEW AGE, prin amestecul celor mai diferite teze, dă naştere corciturii de gândire. Spre deosebire de mişcările surori care se declară atee sau agnostice, NEW AGE acceptă ideea de Dumnezeu, dar o cultivă în paralel cu antipodul ei, satanismul; acceptă morala, dar în paralel cu pornografia; îmbrăţişează ocultismul, divinaţia, astrolgia (nu astronomia), hipnoza, yoga, şamanismul, mitologia greacă şi romană, panteismul, vrăjitoria, spiritismul, meditaţia transcendentă, libertinismul, magia neagră etc., fiecare din aceste practici aducând, în viziunea promotorilor NEW AGE, satisfacţie personală şi succes, fiecăruia după cum îi place, fericirea corciturii. NEW AGE nu explică de ce astfel de practici ar fi mai eficiente decât respectarea comandamentelor religioase tradiţionale (ca ţinerea posturilor pentru dezintoxicarea corpului, evitarea păcatelor pentru sănătatea spirituală, iertarea duşmanilor pentru armonia socială etc.). Unele teze NEW AGE frizează escrocheria, cele ce pretind că prin sugestie şi hipnoză omul poate atinge orice scop (de pildă, poate deveni bogat sau inteligent), sau că prin repetarea constantă a anumitor versete biblice se pot declanşa “forţele primare” latente în fiecare om, instinctuale, inconştiente sau iraţionale (necesare, de pildă, pentru a cuceri o femeie sau un bărbat). Pentru cei dezamăgiţi de viaţă, NEW AGE recomandă pactul cu Satana, ca în Faust, şi practica metodelor antropozofice ale lui Rudolf Steiner; pentru cei anemici sau care obosesc repede, educaţia holistică (de la “whole”, întreg, gimnastica trupului şi a tuturor membrelor); pentru cei nemulţumiţi de poluarea naturii, aderarea la partidele ecologice; iubitorii de pisici şi căţei sunt atraşi prin societăţile de protecţia animalelor; pentru angajaţii în industrie şi comerţ, NEW AGE organizează cursuri de management; celor revoltaţi de foametea din Africa li se propune intrarea în societăţi de binefacere; creştinilor li se spune că NEW AGE este pentru Christos; islamicilor că NEW AGE este pentru Mahomed; evreilor li se vorbeşte călduros despre Mamoa; şi aşa mai departe, fiecăruia după gust şi orientare, cu simpla condiţie să devină membri şi să-şi trimită obolul la centrală. Copiii şi adolescenţii sunt atraşi prin mulţimea de jocuri video la ordinea zilei. Aici este lovitura magistrală a reţelei NEW AGE, tinerii fiind cei mai receptivi la cibernetică şi la senzaţionalism electronic, domenii în care relaţiile cu Divinitatea sunt excluse. Într-o campanie NEW AGE din Canada, axată pe free-thinking (liber-gândirism) se arată laudativ că nici un film şi nici o carte NEW AGE pentru tineret şi copii nu conţin relatări din viaţa lui Iisus Christos. Ideea era că morala creştină trebuie exclusă din preocupările tineretului, deşi e menţinută la cei în vârstă. Cine vizionează filme TV americane pentru copii şi tineret, multe fiind difuzate şi în România, poate uşor verifica adevărul afirmaţiei de mai sus. Muzica rock este şi ea un mijloc supereficient de a scoate morala creştină din gândurile tineretului. Sunetele speciale ale acestei muzici, asemănătoare zgomotelor, favorizează declanşarea instinctelor, a “forţelor primare” şi a pornirilor necontrolate (cum este coitul la comandă sau în grup). Minţile tinere, insuficient educate, sunt cele mai deschise oricărei aberaţii cu apartenenţă artistică – de aceea, muzica rock se adresează cu precădere tineretului. În tânăra democraţie românească, mentalitatea rock a şi fost însuşită de o parte a tineretului (cea fără educaţie). De pildă, în DICŢIONARUL DE ARGOU AL LIMBII ROMÂNE definiţia muzicii simfonice e dată astfel: “muzică sifilitică de compozitori nebuni”, ceea ce sugerează că muzica rock e compusă de oameni cu scaun la cap, că Beethoven şi Bach ar fi fost nebuni. În manualele şcolare zise alternative sunt persiflate sau negate cele mai multe valori tradiţionale ale culturii, istoriei şi literaturii, de pildă, se contestă rolul lui Mihai Viteazul în prima unire a Principatelor, Eminescu trece mult în urma lui Ştefan Roll, se exprimă îndoiala asupra originii latine a românilor, iar reviste ca DILEMA şi 22 (în paginile cărora se cultivă contracultura) sunt prezentate ca publicaţii de mare calitate. Magnitudinea detractării culturale la care s-a ajuns în România fostului regim (Emil Constantinescu) apare în fapte la ordinea zilei, de pildă când un cunoscut critic, Nicolae Manolescu, profesor la Litere şi asociat Grupului pentru Dialog Social, face elogiul poeziei pornografice a unui aşa-zis poet, Marius Ianuş, o poezie presărată cu obsenităţi adresate României, de pildă, “îţi bag penisul meu lung şi negru în gură, România”. Profesorul Manolescu îşi închipuie că astfel de expresii constituie poezie şi proclamă astfel de aberaţii chiar la Facultatea de Litere din Bucureşti! Pe aceeaşi linie degradantă se situează un H.-R. Patapievici, ale cărui injurii la adresa patriei sale sunt bine cunoscute (el contestă românului orice vrednicie trecută şi orice şansă de viitor, deoarece românul “are inima ca un cur”). În piesa “Evangheliştii”, Alina Mungiu îşi bate crunt joc de religia creştină a înaintaşilor ei, prezentând pe apostoli ca fiind nişte beţivi, curvari şi lunatici ordinari din ale căror creiere bolnave au ieşit principiile călăuzitoare ale creştinismului. Nenorocirea pentru România constă în faptul că sub regimul trecut (al lui Emil Constantinescu), multe persoane ca cele de mai sus, care îşi batjocoresc public propria ţară, nu-şi manifestă ideile nocive numai prin scrieri relativ izolate, de care tineretul, viitorul activ al ţării, să poată fi oarecum ferit; din contră, ele se bucură de un suport financiar excelent, pe care oamenii de cultură nu-l au, ceea ce permite detractorilor să se plaseze pe treptele sociale cele mai înalte, să dea în domeniu decizii inatacabile, în timp ce oamenii de cultură sunt denigraţi, scoşi din posturile ce li se cuvin de drept, marginalizaţi, persiflaţi sau chiar ignoraţi.”Pactul cu Diavolul” apare astfel în toată goliciunea lui înfiorătoare, iar “sindromul faustic” se transformă în România, prin pacienţi ca cei de mai sus, într-o mentalitate de bordel tipică, pacienţii vânzându-şi serviciile oricui, mai ales celor ce dau mai mult.
Una din tezele NEW AGE cele mai răspândite este că păcatul şi virtuţile nu există ca atare, că răul şi binele sunt unul şi acelaşi lucru, că omul este deci liber să facă absolut orice vrea. Mai sunt şi alte teze, tot atât de absurde. Spre deosebire de creştini, care cred că lumea a fost creată de Dumnezeu (teoria creaţiei), adeptul NEW AGE susţine ca şi umaniştii seculari că lumea actuală a evoluat (teoria evoluţiei) dintr-un nucleu iniţial inanimat (ceea ce este o absurditate flagrantă, viaţa neputând lua naştere decât din ceva viu, materia moartă neputând da naştere vieţii). Tot spre deosebire de creştini, pentru care căsătoria este o instituţie respectabilă, adeptul NEW AGE consideră că activitatea sexuală este un act obişnuit al vieţii diurne, ca spălatul pe mâini (de unde convingerea că te poţi spăla pe mâini la orice robinet). El e departe de a realiza că activitatea sexuală necontrolată este un fel de drog, căruia practicantul îi devine sclav, ajungând în stare ca orice împătimit, ca orice drogat, să comită crime pentru a-şi satisface nevoile. Din cele expuse mai sus se poate conchide că mentalitatea NEW AGE operează în cultură aidoma fraudei în economie şi finanţe publice, efectul ei fiind destabilizarea societăţii. Aşa cum furtul de capital social provoacă falimentul unei bănci, la fel furtul sau distrugerea identităţii naţionale duce la desfiinţarea neamului, la prăbuşirea culturii şi civilizaţiei acestuia. Toate civilizaţiile antice s-au prăbuşit din aceeaşi cauză, mentalitatea de bordel a timpului. Aşa s-a întâmplat cu Roma imperială, cu Egiptul faraonic, cu strălucita civilizaţie a Babilonului. Roma imperială a căzut când senatul şi patricienii şi-au dat puterea pe mâna zarafilor, care, până la urmă, au scos la licitaţie chiar tronul imperial, oferind pentru el milioane de sesterţi. Egiptul antic a căzut când austeritatea faraonilor a fost înlocuită cu sofismele grecilor invadatori. La fel, Babilonul a căzut când nesăbuiţii vremii au înălţat turnul pe care să se suie la cer şi să-i ia locul lui Dumnezeu. În domeniul cultural, agentul care produce dauna este crima morală, blasfemia, hula de orice natură, păcatul în duh. Spre deosebire de crima obişnuită, crima morală nu e prevăzută de codul penal. Ca atare, trece neobservată, nu cade sub incidenţa legii, iar abilii ei autori activează nesupăraţi la adăpostul “libertăţii de expresie”. Caz notoriu (petrecut şi el sub autoritatea regimului Constantinescu) a fost al Procuraturii din Braşov, care, sesizată de publicarea APELULUI LA DECENŢĂ (care condamna invazia pornografiei în cultură), a încercat să ancheteze doi aşa-zişi poeţi, de fapt doi autori de pornografie şi defăimători ai patriei. Contracultura română s-a sesizat imediat, a făcut uz de influenţa ei şi a modificat Codul Penal. Ca urmare, Procuratura a fost amuţită, iar Profesorul Nicolae Manolescu l-a prezentat laudativ pe unul din pornografi, la Facultatea de Litere din Bucureşti, caz de nemaipomenită sfidare la adresa culturii.
Efectele sociale ale mentalităţii NEW AGE se pot observa cel mai bine în USA, unde religia, principalul agent stabilizator în societate, a fost înlocuită cu umanismul secular, curentul înrudit cu NEW AGE. Ca urmare, generaţii de tineri americani ies din şcolile publice complet neutralizaţi: nu cunosc deosebirea dintre bine şi rău (nu e nici o deosebire, proclamă NEW AGE), dintre morală şi dezmăţ, dintre păcat şi virtute, pe scurt, dintre iad şi rai. Din fericire, în Statele Unite există şi şcoli particulare, altele parohiale, autorizate ca şi şcolile publice, dar unde umanismul secular n-are acces. Astfel, nu tot tineretul american este infectat. Totuşi, cum opina Soljeniţîn la Harvard, lupta de proporţii cosmice pentru cucerirea planetei de către adepţii umanismului secular se desfăşoară nestăvilit. Industria de filme de la Hollywood este de partea celor din urmă. Această industrie a reuşit să înlocuiască în mintea spectatorilor, în special a tinerilor cu educaţie îndoielnică, imaginea eroului naţional cu aceea a gangsterului, a magnatului de bursă şi a campionului sexual. Femeia cinstită a fost înlocuită cu hetaira. Ca urmare, în toate oraşele Americii se simte prezenţa unui tineret bezmetic, parţial robit de droguri, obsedat sexual, vânător tenace de dolari, admirator al degradării morale, al muzicii rock, al Madonnei americane şi al lui Michael Jackson. În spatele acestor fenomene degradante se află un grup influent şi amoral, posesor de disponibilităţi financiare imense, care se pregăteşte să preia puterea politică în momentul când mentalitatea de bordel va infecta întreaga societate, iar ideile sănătoase vor fi definitiv marginalizate. În Statele Unite acest ţel nu va fi atins cu uşurinţă, cum pare azi, deoarece forţele culturale conştiente sunt încă vii şi în curs de reorganizare.
În România, unde conştiinţele sunt la pământ, ţara nu poate fi apărată de invazia contraculturii decât prin folosirea unui singur antidot: oamenii de cultură să-şi unească forţele şi să reînvie valorile tradiţionale.
No Comments Yet