Caşin Popescu: A dispărut conştiinţa românului

martie 9, 2009 in Dialogurile AdSumus

- Nu sunteţi istoric de formaţie…

- Nu, sunt un ucenic. Ucenic al adevărului. Şi un scormonitor.

- Cu toate acestea, aţi scris mai multe studii de istorie veche şi, iată, acum, chiar o istorie a românilor, care se opreşte la secolul al XII-lea. De ce?

- Pentru că de la descălecători, cum a spus Iorga, încep datele mai legate. Din secolul al XII-lea, istoria românilor este pusă, de mulţi istorici, în tiparele adevărului. Dar este posibil ca istoria românilor să în-ceapă cu descălecătorii? Cu secolele XII-XIII? Ce a fost înainte? Înainte de descă-lecători a fost haos? Nu, nu se poate. Există un început. Şi acest început l-am situat eu, după o legendă ucraineană pe care am tradus-o şi discutat-o, chiar în anul 18 când încă Isus trăia. Legăturilor geto-dacilor cu Ierusalimul erau legături directe. Şi acolo au fost şi doi episcopi, doi bătrâni, episcopi în sensul de bătrâni. Auzind Cuvântul acestui copil de 18 ani în templul de la Ieru-salim, au plecat în ţarile lor de baştină, şi unul s-a dus în Galiţia, şi altul s-a dus în Moldova. Acel episcop venit în Moldova, eu i-am urmărit drumul, este iniţiatorul creştinismului în Dacia. Şi primul creştin din păgânul geto-dac care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus a fost primul român. Eu purced de la această idee, că primul dac păgân care şi-a însuşit credinţa în Isus este primul român. Aşa cum primul roman păgân care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus este primul italian. După acest episcop, bătrân, care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus chiar în templul din Ierusalim, a venit în Dacia apostolul Andrei. Lui Andrei i-a căzut la sorţi Sciţia. Eu urmăresc în lu-crarea mea şi călătoria Sfântului Andrei până acolo unde i s-a identificat peştera în care el cu ucenicii săi s-au adăpostit şi de unde a pornit să propovăduiască, la Dervent. Deci, începutul istoriei românilor se situează în aceste vremi în care primii daci care au îmbrăţişat învăţătura lui Isus au devenit primii români. Primul martir creştin din ţara românească a fost în Dobrogea. Acesta a fost, de fapt, întemeietorul primei formaţiuni statale româneşti şi logica îmi spune că toţi martirii cunoscuţi din Dobrogea au fost căpetenii ale formaţiunilor respective, pre-statale. Deci, în martir eu văd un conducător. Şi nu e de mirare că prima episcopie, prima mitropolie a fost la Tomis, la locul de margine pe unde se intra în ţară, şi pri-mele formaţiuni prestatale româneşti au fost în Dobrogea, acele Romanii populare, de formă creştină, creştinătate dovedită printr-o serie de acte, urmată de o salbă de comunităţi, de episcopii, de la Tomis până dincolo de Banat, de-o parte şi de alta a Dunării. Acestea le dezbat în prima parte, Ţara şi părinţii, iar acum i-am adus lui Octavian Blaga şi partea a doua, Românii în veacurile I-III, despre primele formaţiuni prestatale şi răspândirea lor. Forţa care le-a unit pe acestea a fost credinţa creştină. În mod general, spun un lucru care nu a fost luat în seamă, prima minune s-a petrecut undeva în zonă dacică, în Panonia: un soldat necunoscut s-a rugat, într-o vreme de sece-tă, în care armata romană era aproape de pieire, s-a rugat să plouă. Şi a plouat. Aces-ta a fost un soldat. Numele lui e necunos-cut. A doua minune a fost făcută undeva lângă Antiohia, de un ofiţer, numele lui se cunoaşte, a devenit martir, a fost ucis pentru aceasta. A treia minune, definitivă, a fost făcută de un împărat. Ei, asta spune destul. Un necunoscut soldat, un cunoscut ofiţer, un împărat care şi-a lăsat numele, Constan-tin cel Mare. Iar păgânul şi-a găsit moartea înecat în Tibru. Dar să revin la firul ideii. În secolele la care mă refer, unii istorici vorbesc despre romanizarea daco-geţilor. Eu nu cred, împreună cu atâţia alţii, nu cred că aşa ceva a existat, nu se poate să fi existat. Dovezi aduc şi în studiul meu, lângă alte dovezi deja circulate. Numele de Dacicus, de exemplu, în secolul al doilea, la 160, la romani, aşadar, existau un Dacicus, un Carpicus, care îi învingea pe carpi, un Dacicus Maximus, Restitutor patriae. Cum se poate romanizare, când dacii s-au revoltat imediat după moartea lui Traian, la 117? Bineînţeles, forţa legionarilor a fost mult mai mare decât a răsculaţilor. Dar semnul este: potrivnicie. Clară potrivnicie. Şi câte alte răscoale au mai urmat! Cum să nu fii ispitit, însă, să crezi că romanizarea ar fi fost po-sibilă, când un Iorga, un Xenopol sau un Sextil Puşcariu încearcă să dovedească că limba noastră s-a format din limba latină? Nu, nu, de multe ori nu. Eu dovedesc, şi aici, cum am dovedit şi în alte studii, că limba latină, a romanilor, este o limbă de origine tracă şi tracii s-au mutat în peninsula italică nu după războiul troian, nu, ci mult mai dinainte. Triburile trace care s-au deplasat în Italia au dat naştere limbii latine. A vorbi despre romanizare este, ne-a avertizat Alexandru Tzigara-Samurcaş încă de peste o jumătate de secol, a folosi un concept perimat. Am vrut să fim şi noi în Apus, supunându-ne Apusului. Dar nu se poate să dai crezare istoricului Constantin Giurăscu, care avea o autoritate pe vremea lui Iorga, că noi românii ne-am născut ca popor în secolul VI-VII ca urmaşi ai slavilor. Ei bine, nu suntem urmaşii slavilor.

- Una din contribuţiile dumneavoastră la cercetarea istorică este localizarea Insulei lui Ahile în Delta Dunării. Până la studiul dvs, se considera că Insula Şerpilor trebuie identificată cu Insula lui Ahile, Leuce. Care sunt argumentele dvs pentru localizarea Insulei Leuce, baza de antrenament, cum am spune azi, a eroului homeric Ahile, în Delta Dunării?

- Argumentele mele sunt de natură geo-grafică şi, desigur, istorică. Dunărea se vărsa, desigur, şi în acele timpuri, în Marea Neagră, dar asta este ştiut că delta înain-tează. Se vărsa prin câteva guri, dar nu pe locul acesta, de azi. Acesta e primul aspect. Al doilea aspect: Marea Neagră s-a numit înainte vreme Pontos Axenios, adică cel rău, neprielnic, şi pe urmă s-a numit Euxinos, cel bun. Călătoriile pe Marea Neagră se fă-ceau înainte pe malul mării, nu foarte de-parte de ţărm. Pe vremea aceea, gurile Du-nării erau cam la vreo 80 de kilometri de Insula Şerpilor actuală, foarte mult pentru acele vremi. Partea de contribuţie ştiinţifică porneşte de la Claudius Ptolemaios. El si-tuează Insula Leuce într-un anumit loc. Eu am dat de urma sistemului de coordonate al lui Claudiu Ptolemaios, există date certe, în stadii, în paşi, date de Strabon: între gura aceasta şi cealaltă sunt atâţia paşi. Am făcut socoteala acestor paşi – şi geograful român Brătescu, de mare valoare, a încercat, dar nu a izbutit -, cade exact pe harta făcută de Claudius Ptolemaios în coordonatele stabilite de mine. Iar acestea corespund la ceea ce se cheamă azi Grindul Letea. Exact, fără nici un semn de abatere. Este o realitate. În faţa acestui sistem de coordonate se găsea Insula Leuce a lui Ahile, la acei 40 de kilo-metri de care nu întâmplător se află astăzi Insula Şerpilor. Este o contribuţie care ar fi trebuit să fie, în primul rând, luată în vedere de către statul român şi dacă ni se dă o anumită încredere, să se facă nişte săpături. Cine va îndrăzni să le facă, va descoperi templul lui Ahile în Grindul Letea.

- Trăiţi în Germania de aproape patru decenii. Fiind editor, până în 2004, al Zodiilor în cumpănă, care apare într-o serie nouă la Oradea din 2007, înţeleg că aţi rămas conectat la ce se întâmplă în ţară. Cum se vede azi de departe România, evoluţia ultimilor ani?

- Atâta vreme cât Arcul de triumf a fost restaurat nu aşa cum a fost – acolo unde erau Regele Ferdinand şi Regina Maria, acolo unde era scrisul lui Iorga, au pus altceva! -, câtă vreme nu este refăcut aşa cum a fost după victoria războiului de în-tregire, în ţara noastră lucrurile nu par să se fi aşezat pe făgaşul cel bun. Am arătat unor persoane importante că sunt acolo nişte inadvertenţe, nişte crime împotriva istoriei, a adevărului. Da, aveţi dreptate, dar nu putem face nimic, mi s-a spus. Cum vine asta? Stau în faţa Facultăţii de Drept şi văd acolo că scrie “Universitatea”. Nu, domnule, asta era Facultatea de Drept. Multe schimbări care s-au făcut sunt de-a dreptul aiuritoare. Iar, dincolo de asta, când un institut cultural bugetat de stat este condus de un personaj care îşi permite să spună că “românul este o fecală cu şira spinării”, inconştienţa e mare la noi. Slabe nădejdi ca România să-şi revină degrabă, cât timp sunt promovaţi în funcţii foarte importante astfel de oameni.

- Ce vedeţi bine şi ce rău?

- Bine văd ajutorul pe care ni-l dau străinii să ne refacem, rău văd că românii cred că nu au încotro decât să urmeze aces-te legi ale străinilor, nu legile lor proprii. Nu am auzit pe nimeni dintre oamenii politici: aceasta nu o primesc, asta o fac singur. Noi nu putem să facem nimic în ţara noastră fără ajutor străin? Au vândut tot. În ţara aceasta sunt miliardari care nu fac altceva decât să-şi umple buzunarele. Sigur că pedeapsa va veni. Voltaire şi-a mâncat pe patul de moarte propriile sale excremente! Dar aici, pe pământ, câtă vreme conduc ţara nişte delatori, slabe speranţe. Împăraţii romani umblau pe lângă ei cu nişte delatori. Care era rostul lor? Să facă faţa istoriei după vederile împăratului. Unii au remarcat că istoria este falsă. Trebuie să remarce şi românii.

- Credeţi că poporul român va amenda cumva clasa politică la alegeri?

- Bietul român nu mai crede în nimic. Îmi vine în minte o istorioară. Un pustnic s-a retras 20 de ani în sihăstrie. Şi a gândit. Şi după 20 de ani a găsit soluţia la gândul lui. A ieşit printre oameni. Şi întâlneşte un ţăran pe drum. Bade, îi zice, uite ce. Eu am stat şi am gândit. Ce crezi dumneata că este viaţa? Eu mi-o închipui ca un fel de fântână adâncă, adâncă. Stă ţăranul, gândeşte şi zice: şi-aşa e bine. Acest “şi-aşa-i bine” a devenit un fel de liniştire, de săturare, la ţăranul român, şi dacă pentru moment are un pahar de vin, posibilitatea să joace o horă, să mănânce bine, nici nu se mai uită cui dă votul. A dispărut conştiinţa românului.

Dialog realizat de Eugenia Paşca