Mircea Stan (n. 1943), de origine român, trăieşte de la începutul anilor 70 la Helsinki, unde a devenit parte integrantă a scenei finlandeze de jazz, etalând un complex de compoziţii şi aranjamente muzicale ce au primit definiţia de modern Hard Bop, o combinaţie între free Jazz şi Bebop-ul clasic. În 1992, Mircea Stan se angajează ca şi co-organizator al primului festival de jazz de la Bucureşti, experienţă care-l face să abordeze aspecte ale muzicii tradiţionale ale ţării sale de origine. Crează astfel o serie de aranjamente şi compoziţii inspirate din cunoscute melodii folclorice româneşti, pe care le prezintă într-o formă jazzistică inedită.
Mircea Stan, care impresionează nu numai prin calităţile muzicale, ci şi prin modestia personalităţii sale, mi-a oferit, după un concert la Viena, câteva momente preţioase, pe care le-am parcurs împreună într-o discuţie, din care transcriu câteva secvenţe.
Theodor Domocoş: Maestre Mircea Stan, cum vă simţiţi la Viena şi cu ce impresie aţi rămas în urma concertului susţinut pe scena clubului de jazz Porgy & Bess?
Mircea Stan: Ei… foarte bine, deşi am avut o călătorie lungă şi stresantă, mă simt însă foarte bine la Viena, deşi este prima dată când mă găsesc aici. Din auzite, ştiam că acest club este unul dintre cele mai apreciate cluburi de muzică Jazz din Europa, iar reacţia publicului, fiind formidabil de pozitivă, a făcut să mi se certifice cele auzite şi să facă să am o seară foarte placută.
Theodor Domocoş: Aţi reuşit să impresio-naţi publicul cu melodii din folclorul românesc, aranjate într-o formă de Bebop mai rar auzit. Care este secretul muzicii dumneavoastră?
Mircea Stan: Este o întrebare foarte intere-santă, eu fiind discipolul Bebop-ului, am plecat de la J.J. Johnson, Charlie Parker, Dizzi Gillesbie şi asta mi-a rămas în sânge, aşa că tot ceea ce fac se reflectă în acest stil. Totuşi muzica popu-lară românească nu este uşor s-o transmiţi în genul Jazz-istic. Din impresiile pozitive ale publicului şi a opiniei critice ale altor muzicieni, se pare c-am reuşit acest lucru destul de bine. Cred că este şi o formă de responsabilitate pe care o am ca şi român. Doresc să fac ceea ce pot, şi la rândul meu să contribui în a scoate în evidenţa bogăţia folclorului românesc.
Theodor Domocoş: Totuşi, acest folclor românesc nu l-aţi oferit publicului ca folclor, ci sub formă de jazz, care nu sună ca un etno-jazz românesc, ci are puritatea muzicală a stilului de muzică pe care-l abordaţi. Cum reuşiţi această transpunere?
Mircea Stan: Asta probabil vine dintr-o calitate muzicală personală, aşa simt eu s-o fac. Chiar dacă la bază stau cunoştinţe de aranjament muzical, pe care le-am studiat de-a lungul anilor, muzica mea este şi rămâne o vizi-une personală. Aşa o văd şi aşa o aud eu, alt-ceva nu pot să spun mai mult. Nu există vreun secret pe care numai eu l-aş şti.
Theodor Domocoş: Dumneavoastră locu-iţi de mai bine de 35 de ani în Finlanda, o ţară cu propriile caracteristici în comportamentul muzical, diferit de cel al Dumneavoastră, care este mai de la Sud. Cum este acceptat Jazz-ul pe care-l faceţi şi care este reacţia colegilor din Finlanda faţă de acest stil?
Mircea Stan: Este adevărat că tempera-mentul muzical finlandez este total diferit de cel românesc. Muzica pe care o fac eu, această combinaţie folcloristică pe stil Jazz, este foarte bine apreciată în Finlanda, deşi de multe ori am impresia că aceasta pentru ei sună destul de curios. Cum să vă spun, tot ceea ce este exotic este interesant. Modul cum sunt pre-zentate aceste aspecte ale temperamentului muzical românesc, chiar şi în jazz, a impresionat întotdeauna, iar colegii mei au reacţionat la rândul lor formidabil de pozitiv. Aşa se face c-am avut programe muzicale la radio şi la tele-viziunea finlandeză, unde am fost premiaţi. Mie-mi place să cânt standarduri şi jazz pur, dar, totodată, vreau să scot în evidenţă, prin muzica mea, şi ţara de unde am plecat.
Theodor Domocoş: Aveţi colegi de origine română cu care împărtăşiţi aceste afinităţi muzicale în Finlanda?
Mircea Stan: Da, bineînţeles, în sextetul meu cântă doi fraţi, Marian Petrescu la pian şi Mihai Petrescu la contrabas. Din păcate, Marian s-a îmbolnăvit cu două zile înainte de acest concert, dar el a fost înlocuit cu succes de un pianist finlandez. Împreună, lucrăm de mult timp alături de ceilalţi membri ai sextetului: Tero Saarti la trompetă, Jartsa Karvonen la tobe şi bineînţeles, prietenul şi partenerul meu de duet, Pentti Lahti la saxofon şi clarinet bass. Aceştia din urmă sunt muzicieni de origine finlandeză şi le face plăcere să interpreteze alături de mine aranjamentele mele muzicale, inspirate din folclorul românesc.
Theodor Domocoş: Sunteţi în contact cu alţi muzicieni din comunitatea românească de jazz, de exemplu cu cei care trăiesc în străină-tate, cum ar fi violonistul Alexandru Bălănescu de la Londra sau saxofonistul Nicolas Simion din Köln, sau poate cu alţi muzicieni din România?
Mircea Stan: Pe Nicolas Simion nu l-am cunoscut direct, dar am discutat de câteva ori cu el la telefon, amândoi suntem interesaţi pe viitor să facem ceva împreună, dacă se va ivi prilejul. Când am revenit prima dată în Ro-mânia, în urmă cu mai bine de 15 ani, cu un program al lui Count Basie, care a avut un succes formidabil, i-am cunoscut pe Mircea Tiberian şi pe Marius Pop. Pe Harry Tavitian l-am văzut la Televiziunea Română, dar nu l-am cunoscut personal. Din păcate, nu am cunoştinţe foarte amănunţite despre jazz-ul românesc, pentru că suntem prea departe şi avem prea puţin contact, noi românii, unii cu alţii. Pe lângă asta, ultima dată când am cântat eu în Romania a trebuit să mă ocup eu de tot: transport, hotel şi aşa mai departe, pentru mine şi restul muzicienilor. A fost deci cam dificil să lucrez cu organizatorii români. Sper ca între timp să se mai fi schimbat lucrurile şi în ţară.
Theodor Domocoş: Aş dori să ne îndreptăm spre începutul drumului muzical al lui Mircea Stan. De ce trombonul?
Mircea Stan: A fost pur şi simplu o întâm-plare. Prin anii 60, când am dat examene la şcoala de muzică, nu exista atunci decât una singură, la Bucureşti, am fost pus întâmplător la trombon, spunându-mi-se că am ureche muzicală foarte bună. La început n-am fost deloc entuziasmat de acest instrument, eu aş fi dorit să studiez clarinet. Mai târziu, desco-perind secretele acestui instrument, m-am în-drăgostit de trombon. Atunci când poţi expri-ma ceva prin instrumentul cu care cânţi, se dezvoltă un aşa-zis partnership. Ca şi muzician parcurgi o oarecare metamorfoză, în care in-strumentul devine parte integrantă a perso-nalităţii tale, aşa s-a întamplat şi cu mine.
Theodor Domocoş: Maturitatea muzicală pe care o prezentaţi astăzi este o evoluţie. Care au fost fazele prin care aţi trecut, respectiv curentele care v-au influenţat în a atinge o astfel de maturitate muzicală?
Mircea Stan: Ei bine, dragostea mea a fost stilul Bebop, şi aşa cum am mai spus, J.J. Johnson a fost trombonistul meu preferat şi cel care m-a influenţat cel mai mult. Însă eu am plecat de la muzica clasică, pe care am studiat-o la Bucureşti, între anii 1958 şi 1969. Pe par-curs, bineînţeles că nu rămâi numai la un sin-gur stil, asculţi tot timpul ce se petrece în jurul tău şi eşti influenţat şi de diferitele curente. Aşa s-a întâmplat şi cu mine când am des-coperit curentul free Jazz care este ceva foarte deosebit. Am fost foarte impresionat când l-am cunoscut pe Anthony Braxton, cu care am cântat într-un concert în duet. Mai apoi, l-am întâlnit pe Pentti Lahti, care stăpâneşte atât clarinetul bass, cât şi toate tipurile de saxofon şi cu care cânt în duet free jazz încă de prin anii 80. Dar, după atâta timp şi experienţă muzicală în atâtea direcţii, pot spune că sunt deschis pentru orice stil de muzică jazz, sau combinaţii cu folclorul românesc.
Theodor Domocoş: Povestiţi-ne un moment marcant din viaţa dumneavoastră de jazz-ist.
Mircea Stan: Sunt foarte multe momente preţioase în viaţa mea muzicală, nici nu ştiu pe care să-l aleg. Însă cel de care-mi amintesc cu deosebită plăcere, este momentul când l-am întâlnit prima data pe J.J. Johnson, la festivalul de jazz “Pori”, în 1983, în Finlanda. De ase-menea, cu Dizzi Gillesbie am avut momente formidabile, stând cu el dimineaţa la micul dejun şi discutând despre Charly Parcer şi prin tot ce a trecut el până a ajuns să inventeze stilul său de Bebop. Astfel de momente în viaţa unui jazzist sunt comori rare, şi eu le păstrez adânc în sufletul meu.
No Comments Yet