Victoria unei ambiţii

martie 9, 2009 in Buletinele AdSumus

Comentariu de Ion Murgeanu

Chiar dacă nu mă regăsesc în “lista lui Manolescu” (ne făcând parte şi eu din “canon”- şi de ce?!) întotdeauna m-a inte-resat evoluţia celui mai “talentat critic” al generaţiei noastre, în fond, generaţia 60, şi l-am urmărit punctual, rareori sărind peste cronica lui literară, pe care, să o tot fi ţinut mai bine de două decenii, întâi la “Contem-poranul” şi pe urmă la “România literară”, ocrotit, căci “inventat” de G. Ivaşcu, însă format, indiscutabil, pe “modelul Căli-nescu”. Dar nu atât de marcat de “indife-renţa criticului”, cum insinua un Sancho al său, despre un altul, încât să-mi regizez “accidente”. Talentul său fluid, de la tine-reţe, curajul de a impune şi da verdicte, indiscutabile, vin direct de la Călinescu. Îi lipsesc “ talentul epic călinescian” şi “arta citatului” imbatabile la “Divinul”! Aproape tot ce a citat Călinescu în Istoria lui se reţine şi se reia: Manolescu însuşi scrie în umbra lui Călinescu, folosind nu de puţine ori judecăţile sau verdictele lui. Chiar titlul de “istorie critică” de la G. Călinescu vine: “În realitate, critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg. Este cu putinţă să faci critică fără proiecţie istorică, cu toate că adevărata critică de valoare con-ţine o determinare istorică, dar nu e cu pu-tinţă să faci istorie literară fără examen critic”. “Ideea lui Călinescu este că istoria literară este o “istorie de valori”, asemănând-o cu o monedă cu cele două feţe ale ei şi că, prin urmare, în pofida tendinţei naturale de a cădea fie cap, fie pajură, adevărata cri-tică este în acelaşi timp istorie literară, iar adevărata istorie literară este şi critică”. Asemănarea “cu o monedă cu cele două feţe ale ei” N. Manolescu o tranşează, meta-foric, încă din prefaţa: “Istoria literaturii la două mâini” descoperind, pe parcursul travaliului său, oricum, după apariţia în 1990 a primului volum din Istoria critică a lite-raturii române, litografia lui M. C. Escher , pe o carte poştală, cu “Mâini care dese-nează”, o litografie din 1948. “I-am intuit pe loc, scrie criticul, potenţialul pentru istoria literaturii la care lucram. Am desco-perit în cele două mâini care îşi încheie în aceeaşi clipă desenul cu manşeta celeilalte o foarte nimerită imagine pentru o istorie care, din păcate, se scrisese din totdeauna, de la naşterea genului, la o singură mână”. Nu şi cu aceeaşi voce şi dintr-un elan neîn-trerupt, ca în cazul Istoriei lui G.Călinescu, la care “geniul epic”, evident, şi ampla res-piraţie “lirică” par neîntrerupte. Dar Căli-nescu şi-a scris capodopera la 40 de ani, fie şi într-o epocă de criză istorică (când am fost noi scutiţi, în istoria noastră, de “crize”?!). N. Manolescu a fost şi el mani-pulat de “crize” dar într-un alt context, al unei crize permanente şi “rele”, pus să taie şi să ajusteze, poate trece: “Primul volum al istoriei a fost gata destul de repede, în primăvara lui 1989. (Criticul avea atunci 5o de ani!, n.n.) El cuprindea literatura medievală, neoclasicismul şi epoca roman-tică şi postromantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor, le-am eliminat, dar am lăsat titlurile cărţilor lor de care mă folo-sisem şi din care reprodusesem anumite pasaje. Cenzura a închis ochii. Dar, cum nu ştiai niciodată ce se putea întâmpla, până în ultima clipă, apoi chiar după tipărire, m-am înţeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariţia cărţii. Situaţia politică era tot mai critică. Regimurile comuniste din Euro-pa se prăbuşeau după o lege a dominoului care ne dădea şi nouă, românilor, anumite speranţe. Întârzierea era aşadar vitală, dacă nu doream mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de după 1948 nici nu în-drăzneam să mă gândesc.” Şi cu toate aces-tea comunismul căzu, cum căzu, şi la noi, dar marele critic găsi pentru următorul deceniu din viaţa sa alte priorităţi. Urgenţa Istoriei o lăsă la urmă, “inventând” tot felul de scuze. Tipări, bineînţeles, primul volum, din care s-au tras, mi se pare, chiar două ediţii. Toţi eram curioşi ce face Manolescu cu Istoria lui. Mi s-a oferit prilejul să-l întreb direct şi personal. Răspunsul a fost că “s-a blocat la Eminescu” pe care trebuia să-l recitească şi nu găsea timp. Un prieten, Radu Cosaşu, a îndrăznit să-l înfrunte, amintindu-i cum de găsea timp să facă un partid şi să candideze la preşedinţia Româ-niei, iar de terminarea capodoperei lui, nu? Pentru că înainte de a ieşi ce a ieşit, toţi am visat la o capodoperă, comparabilă, fireşte, cu modelul maestrului său G. Călinescu. Azi cu masivul obiect pe masă (1526 pagini, pe format înalt, cca 4 kg. de cărămidă tipografică) nu mai suntem siguri dacă avem capodopera visată. E oricum o operă de excepţie, în care regăsim, într-o riguroasă structură, cam toate calităţile criticului de excepţie, sau chiar şi de performanţă, N. Manolescu. Are ambiţia chiar (îndreptăţită) de a-şi subintitula opera “5 secole de lite-ratură”. Şi peste tot umbra modelului imba-tabil G. Călinescu, ce beneficiază şi de unul din cele mai ample şi bine articulate capitole, în cadrul celei de “a doua bătălie canonică” la capitolul MARI SCRIITORI, împreună cu Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hor-tensia Papadat Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Călinescu, Anton Holban, M. Blecher. Premizele acestei “a doua bătălie canonică” sunt: Noi forme de lirism. Poezia pură; Romanul doric, ionic şi corintic, dar sensul şi “ideologia” critică sunt legate de numele lui Eugen Lovinescu. Dl. Manolescu nu-şi rezervă sieşi un capitol, precum G. Călinescu în Istoria sa; găseşte în schimb o metodă mai ingenioasă şi mai sigură de a îşi fixa locul; în postfaţa intitulată “Nostalgia esteticului”, citându-l pe Sorin Alexandrescu “la care ne-am referit în capitolul pe care i l-am consacrat, de abandonare a canonului estetic. E vorba de fapt de un text al lui Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, din 1999, din care cităm împreună cu autorul noii Istorii, mai spre final, într-un fel de “concluzii generale”. “O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recu-noaşterea faptului evident că “ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovi-nescu (1899-1943), Călinescu (1899-1965) şi Manolescu (n. 1939)… Însemnătatea celor patru este enormă. Ceva demiurgic, astăzi încă fascinant, însoţeşte gesturile lor. Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genurilor şi atitudinilor literare, Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui contururile primelor oraşe şi conferă mo-dernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură; Călinescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă a lite-raturii române; iar Manolescu salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat. Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenţă, im-plică totodată indignarea (sic!) apelor, res-pingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este Marele Defensor: Maio-rescu ne apără de demagogie, Lovinescu de păşunism, Călinescu de naţionalism anti-semitism, iar Manolescu respinge asalturile staliniste şi maoiste.” Locul lui Eugen Lovi-nescu va fi totuşi gândit a fi unul de mare excepţie: el definind în literatura română definiţia pură a criticului făuritor al cano-nului modernist. Călinescu a învăţat de la el, dar a avut şansa unui cult care în final a şi dezamăgit pe mulţi cu sau fără îndrep-tăţire. Dl Manolescu, de altfel, în amplul articol ce i-l dedică, porneşte destul de ne-inspirat, în opinia noastră, de la analiza publicisticii, ajungând iute la concluzia opor-tunismului călinescian. Călinescu ca gazetar a fost oportunist, din totdeauna, de unde probabil şi inspiraţia tinerilor săi discipoli, între care cel mai strălucit a fost Dl Mano-lescu. Motivele oportunismului între maes-tru şi discipol nu se împart egal. Am fost dintre cei pe care divinul critic i-a luat ca pildă de “schimbarea în bine a condiţiilor economice, pătrunderea culturii de formă umanistică în popor” şi cu toate acestea, poeziile citate într-una din Cronicile opti-miste (două în întregime!) nu ating nici pe departe ridicolul demonstraţiei “pe fază”.

mai târziu Călinescu muşcă “nada”, ajunge deputat în MAN şi un fel de apropiat al lui Dej; “Cronicile optimismului” din “Contem-poranul” erau totuşi o lectură, printre foarte puţinele din epocă, agreabilă, cel puţin prin limbajul, care amintea şi de o altă “norma-litate”; ori că se putea scrie şi “altfel”; ca dovadă că tânărul Manolescu prinse metoda din zbor şi o fructifică…Primul Manolescu s-a format “pe mâna lui Călinescu”. Chiar şi “cedările” începutului par învăţate de la Călinescu. În prefaţa la volumul de debut al Anei Blandiana citim negru pe alb: “Poeziile Anei Blandiana exprimă dem-nitatea, mândria unei generaţii care se simte protejată de socialism: “Însă fericirea-i apa gravă,/ Şi în albia mea copilărească -/ Epoleţii generaţiei mele/ Cine ar putea să îi jignească?” Întreg ciclul al doilea al volu-mului e închinat tinerilor care înfăptuiesc pe şantiere sau în mine idealurile pentru care şi-au vărsat sângele părinţii lor.” Am deveni de-a dreptul cinici dacă am sugera cel puţin drama familială a Anei Blandiana din “legenda” pierderii tatălui după ani de detenţie comunistă. În articolul din Istorie dedicat Blandianei criticul încearcă o “ex-plicaţie” şi o “scuză” globală pentru întrea-ga generaţie a Anei Blandiana, din care au mai făcut parte şi “Marin Sorescu, Ion Alexandru şi George Bălăiţă. E foarte probabil (sublinierea ne aparţine) ca titlul plachetei de debut din 1964 – Persoana întâi plural, n.n. – să fi urmărit iniţial (la sugestia poate a editurii) să indice “identificarea eului poetic cu destinul colectiv”, cum apreciază E.Simion după 25 de ani. Titlul are astăzi un înţeles întrucâtva diferit: persoana întâi plural o simţim ca fiind aceea a poeţilor tineri din deceniul şapte, cu biografia, cu imaginile, cu scriitură lor, în atâtea privinţe, asemănătoare. Diferenţierea literaturii, care abia începuse, plătea încă preţul unor locuri comune, care dau poeziei şi prozei din acei ani un izbitor aer de familie, în pofida personalităţilor inconfundabile reunite în tablou.” Este ideea care se putea găsi într-un comentariu mai amplu, curajos şi plin de demnitate, folosind ca pretext poate biografia lui Labiş, acel liant, pe care criticul îl trece aproape, ca pe un accident, la traversarea prăpăstiei proletcultiste, integrând poetul “Luptei cu inerţia” la capitolul “Literatura “nouă”. Generaţia 40”. Viziunea criticului de succes se consolidează din mers, revizuindu-se drastic, în litera unui alt “canon”, înlăturând judecăţi conjecturale, ori “îndreptându-le”, în norma (firească) altei etici “când s-a putut”. Urmă “Contradicţia lui Maiorescu” şi adoraţia de Lovinescu. In Istoria de faţă este citat la un moment dat portretul “pre călinescian” făcut de Lovinescu lui Maiorescu: “Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac, şi, din nefericire, încă pentru multă vreme. În materie de cultură , evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mâna pe ţărm, un val te smulge departe în larg, pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marmura cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel cu acelaşi al lui Maiorescu: birui-va gândul, cum spunea înţelepciunea cronicarului şi inscripţia criticului deasupra uşii bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi?”

Prima bătălie canonică dusă de Titu Maiorescu (15 februarie 1840-18 iunie 1917) soldată cu fondarea Junimii şi a Convorbirilor literare a impus apariţia şi consolidarea în conştiinţa publică a celor mai MARI SCRIITORI români din toate timpurile: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ion Slavici. În mod paradoxal “cazul Eminescu”, despre care Dl. Manolescu a repetat ori de câte ori a găsit ocazia, că “l-a blocat”, negăsind prea lesne un unghi nou de lectură, sfârşi onorabil. Primul în seria de MARI SCRIITORI a “primei bătălii canonice” Eminescu departe de a fi aruncat în deriziune sau recitit superficial; noul critic găseşte calea cea dreaptă, pe aceea “bătută” a ediţiei Maiorescu, respingând “noutatea” Poeziei lui Eminescu din 1960 a lui Ion Negoiţescu. Este o cale pe care noi o privim circumspecţi, dovadă că însoţim însemnările noastre de textul din noua Istorie , cu pricina, până în punctul unde cititorul poate aprecia singur. Dl Manolescu mărturiseşte că în elaborarea capitolului său despre Eminescu ar fi făcut iniţial lecturi alternative: Arghezi şi pe urmă Eminescu, şi viceversa, dar tot nu înţelegem de ce! Eminescu din Istoria critică e acelaşi “curat şi luminat”, trecut şi prin exegeza călinesciană, care “l-a lucrat” pe Eminescu cum marii actori îşi încearcă puterile cu Hamlet de Shakespeare. Pe urmă noul critic nu are naivitatea să facă jocul “detractorilor” de la Dilema, dar nici nu încurajează jenantele aberaţii ce s-au abătut în contra replică. E chiar momentul când noul critic primeşte mâna întinsă de maestrul său G. Călinescu: “A venit credem vremea, scrie G:C., să cercetăm pe Eminescu în spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze în caricatură”. MIHAI EMINESCU al lui N. Manolescu răspunde exact şi corect acestui deziderat chiar şi atunci când exprimă rezerve asupra prozei literare a poetului, dar mai ales a prozei jurnalistice, citită corect şi cu o înţelegere istorică dreaptă. Rămâne la capodopera Luceafărul din Odă (în metru antic) deducând un text prozaic şi apoetic în contradicţie cu gustul unei întregi generaţii crescute şi educată în cultul Odei. Al doilea lucru notabil in extenso privind pe Călinescu, în lectura dlui Manolescu, e mai general şi într-un registru, să-i zicem aşa, encomiastic; ca de la discipol la maestru: “Numărul împrejurărilor în care Călinescu a reparat străvechi nedreptăţi, fixând în ochii noştri cota scriitorului, este cu mult mai mare decât se bănuieşte. Printre “reparaţii” sunt unele spectaculoase: Conachi, Slavici, Macedonski, Camil Petrescu. În fine, Călinescu a structurat epocile, deceniile şi veacurile literaturii române conform unui scenariu de o mare frumuseţe, de care ne dăm seama fie şi numai parcurgând sumarul cărţii lui, cu titluri şi subtitluri memorabile, căzute în vocabularul comun: Descoperirea Occidentului; Mesianicii pozitivi, Romanticii macabri şi exotici, Micul romantism provincial şi rustic, Poetul naţional şi altele.”

Reţinusem încă din primele rânduri ale Introducerii ceva care la Manolescu întoarce metoda pe dos, s-ar putea zice: “În imensa Istorie a lui Călinescu nu există o trimitere la un nume de critic, în afara capitolelor consacrate unor critici, şi acelea parcimonioase, cu cel mult menţiuni de felul “Cineva susţine că “ , menite a marca, de obicei nu preluarea, ci contestarea ideii sau judecăţii din ele. A doua consecinţă a didacticismului originar este confuzia ne demascată vreodată între istoria literaturii şi dicţionarele de autori”. Masiva Istorie manolesciană, critică prin definiţie, citează abundent şi uneori îşi sprijină portretizările preluând fraze critice din adversari dovediţi, ca bunăoară, la Adrian Păuneascu, unde de dragul zicerii colorate preia din Eugen Barbu: “Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui”. Articolul despre Arghezi datorează mult citatelor din Călinescu şi…Nicolae Balotă; Blaga este “desfiinţat” iniţial cu citate din Călinescu. De la Şerban Cioculescu până la Dan Cristea aproape nu este critic necitat în masivul tom manolescian. Cu cele mai bune şi fireşti intenţii. Se face recurs, şi nu o singură dată la Istoria literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa, însă pe bune, nu pejorativ sau cel puţin insinuant sau ironic. Nicolae Manolescu, în opera sa e prea serios, şi nu ştiu unde au văzut unii accentele “ludice”; o minte populată de toate numele şi operele critice ale epocii sale ştiind când trebuie să le scoată la bătaie.

În fine, teama de “anul 1948” pe care o anticipă, a fost firească, căci “noua literatură” îi va aduce multe antipatii sau chiar duşmănii. Nu ştim cum ar fi primit Marin Preda capitolul dedicat lui dar ne închipuim ce fel l-a citit N. Breban pe acela despre sine. Nu cine ştie ce inspirată e structurarea noii literaturi: “Literatura “nouă”. Generaţia 40”. (Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Ion Gheorghe, Nicolae Labiş – dintre poeţi; Zaharia Stancu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Titus Popovici – prozatori; Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu – dramaturgi; şi, dintre critici, Paul Georgescu şi Ov. S. Crohmălniceanu. Am sugerat mai sus că Labiş trebuia, la capitolul poeţi, să unească cele două literaturi “Noi”. Termenul de “generaţie” fiind un compromis de metodă, probabil. O “găselniţă”; încă o găselniţă; “Noua literatură. Generaţia 60.” De fapt în acest “remake modernist” Dl. Manolescu condensează, dacă nu cumva “îndeasă” câteva generaţii succesive de poeţi, pe care nu-i leagă decât “produsul finit” şi “valoarea ideală” în nici un caz biografiile şi evoluţia. De la A.E. Baconsky, Ion Horea şi Gheorghe Tomozei, la Cezar Ivănescu, Angela Marinescu şi Daniel Turcea, trecând prin Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Marin Sorescu, la Mihai Ursachi şi Ion/ Ioan Alexandru, până la Adrian Popescu, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran, câtă “îngrămădeală” fără de fapt un criteriu axiologic sau chiar o firavă logică cât de cât.

Cu prozatorii şi criticii aceluiaşi “val” lucrurile pot să se aşeze mai bine. Pe urmă “Generaţia 80: Postmodernismul” opera putem spune sub mentoratul profesorului de la “Cenaclul de luni” a Facultăţii de Filologie. “Unii morţi, alţii plugari”! Unii “iertaţi” pentru vini scuzabile, alţii blamaţi inutil. Mircea Cărtărescu nu mai este cel anunţat de toţi ditirambii profesorului la unele lansări de pe la târguri de carte. Liviu Ioan Stoiciu “vinovat pro Goma” în contumacie. Nu detaliem. Nu căutăm noduri în papură. Ar fi să ne referim la “Generaţia 27. Ideologi, eseişti şi romancieri” unde apar Mircea Eliade, cu toate bubele lui “istorice” şi Emil Cioran, mai mult biografie şi opera prea puţin şi schiţată din vârful peniţii. Mihai Sebastian, dar şi Eugen Ionescu “românul” cu un regim, în fine, “literar. Într-un fel s-ar crede că masiva Istorie se opreşte la 1989. Greşit. Sunt autori întorşi din exil sau evadaţi din “exilul interior”, sau mă rog, “ imaginar”: cazul Patapievici, care se bucură de-o atenţie, dar şi binevenite rezerve, de care “dilatata” generaţie 60 – nu prea s-a bucurat cum trebuie. Cei doi mari poeţi, Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu ni se par “expediaţi”, cu citate din care se vede clar că Manolescu nu deţine “arta citatului” de la Călinescu.

În fond, ce este această demonstraţie de forţă? O carte masivă, un volum impresionant, primit la lansare ca un best-seller. Jumătate din scriitorii români cu operă (şi unii şi cu demnitate) lipsesc din ea. Găselniţa cu “Autori de dicţionar” pune sare pe rană. Şi e inutilă. Dacă-i iei la cernut pe cei cu articole consistente şi-i pui alături de unii “Autori de dicţionar” poate ieşi prost. Pe urmă această mult aşteptată “capodoperă” nu propune şi ea un “Eminescu” al ei; fluenţa stilului de la tinereţe, fluiditatea epicii critice, de altă dată, pe alocuri se poticneşte sau pur şi simplu “bălteşte”. Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu este victoria unei ambiţii; a unui septuagenar care n-a vrut să se lase “învins”. E într-un fel şi o “victorie a la Pirus” dar poate fi şi una de tipul victoriilor napoleonene dinainte de faliment. Dacă i s-ar fi oferit răgazul unui exil pe o Insula Elena (şi prilejul nu a lipsit în ultimele două decenii) în mod sigur altfel ar fi ieşit “cărămida tipografică”, azi atât de fierbinte; răcită de lecturile succesive, ea îşi va arăta, cu timpul, adevărata faţă şi consistenţă. Dar precis şi limitele…