Johnny Răducanu s-a născut la 1 decembrie 1931 în Brăila şi se trage dintr-o familie de muzicieni a cărei tradiţie ajunge până-n secolul al XVII-lea. La vârsta de 19 ani urmează cursuri la Conservatorul din Bucureşti şi începe să cânte la contrabas. Trece mai apoi la pian, acesta fiind instrumentul pe care se profilează în cariera sa internaţională de compozitor şi interpret de muzică jazz. În 1977 este declarat de Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti ca fiind cel mai important promotor al jazz-ului românesc în America. Cu toate că în condiţiile politice din Romania de atunci nu se putea vorbi de libertate, Johnny Răducanu reuşeşte să facă o serie de turnee internaţionale, întreţinând relaţii cu personalităţi ale jazzului internaţional, cum este trompetistul american Art Farmer sau trombonistul Slide Hampton. O deosebită relaţie muzicală a avut-o cu pianistul austriac Friedrich Gulda şi cu pianistul italian Guido Manusardi, reuşind să se etableze pe scena internaţională a muzicii de Jazz sub titlul “Mr. Jazz of Romania”.
THEODOR DOMOCOŞ Domnule Răducanu, dumneavoastră aveţi o relaţie deosebită nu numai cu muzica de jazz, ci şi cu oraşul Viena, unde purtăm acest dialog. Povestiţi-ne, vă rog, cum s-a dezvoltat această relaţie.
Johnny Răducanu Relaţia mea cu acest oraş este aceea a unui om care, în pelerinajul său de-o viaţă, nu simplă, a avut ocazia să ajungă şi pe la Viena. Prima dată în 1948, fiind în trecere, mergând la Fes-tivalul internaţional de tineret de la Berlin, care avea loc atunci printre ruine. Era primul festival al tineretului mondial, cu o politică – imediat după razboi, de înfrăţire a tine-retului de pretutindeni, care a ţinut până ce a început războiul rece, după aia s-a răcit şi înfrăţirea. Şi atunci am trecut prima data pe la Viena. Îmi amintesc că pe atunci puteai să mănânci cu 5 şilingi (circa 0,36 euro-cenţi), un “şniţel vienez”, care ajungea pen-tru trei personae, aşa era de mare, preparat după reţete culinare tradiţionale, şi, apoi, berea la fel. Aceasta a fost prima impresie ce mi-o făcusem la acea vârstă despre Viena, cred că aveam 17 ani. După aceea, m-am întors periodic la Viena.
THEODOR DOMOCOŞ După câte ştiu aţi făcut pe lângă muzică, şi teatru…
Johnny Răducanu Fusesem într-adevăr o perioadă angajat la teatrul popular din Viena, “Volks Theater”, unde am scris muzica la nişte spectacole de teatru, asta prin anii 70-80, nu mai ştiu exact. Apoi, în-drăznisem să scriu şi-un vals şi asta aflân-du-mă chiar în inima capitalei valsului. Era o perioadă în care eu mi-am măsurat “măsu-rile”, dacă pot să spun aşa, şi nu numai cele de muzician.
THEODOR DOMOCOŞ Cât timp a du-rat cariera dumneavoastră la teatrul popular din Viena?
Johnny Răducanu Contractul a fost de 6 luni, după care m-am reîntors la muzica Jazz, pe care de fapt n-o părăsisem. La Viena mi se pusese la dispoziţie un mic apartament în care se găsea şi un pian, aşa că putusem să-mi continui activitatea de compozitor şi interpret de muzică Jazz. Între timp avusesem eu şi cateva concerte. Viena a fost o perioadă cu o experienţă deosebită în viaţa mea.
THEODOR DOMOCOŞ Care a fost relaţia Dumneavoastra cu scena de Jazz aus-triacă de pe acea vreme?
Johnny Răducanu Pe atunci nu exista o scenă austriacă de jazz. În afară de Friedrich Gulda, care oscila între muzica clasică a lui Mozart pe care-o stăpânea la perfecţie şi aranjamente de jazz, sau un Joe Zawinul, care apoi a plecat în Statele Unite, nu era o scenă de jazz bine definită cum era la New York sau la Paris. Durerea este că muzicienii autohtoni nu erau pe măsura oraşului, când ne gândim că Viena era numită capitala muzicii europene. Oraşul era plin de muzicieni veniţi de pretutindeni şi care aveau success mare la Viena.
THEODOR DOMOCOŞ Ce trăiri inte-resante aţi avut la Viena, mă refer la muzi-cienii pe care i-aţi cunoscut atunci, sau care v-au influenţat mai târziu în viaţa Dumnea-voastră?
Johnny Răducanu Păi dacă mă întrebi aşa, cea mai mare fericire care-am trăit-o la Viena a fost când am vizitat mor-mântul lui Beethoven. M-am dus la cimitir şi am văzut că-i ţinea de cald la picioare Franz Schubert, un alt favorit al meu. Dar, pentru mine, Beethoven este cel mai im-portant muzician, era din zodia săgetator, ca şi mine. Doamne iartă-mă, nu cumva să crezi că doresc să mă compar cu Beetho-ven! Ştii cum este, Dumnezeu are o armată de muzicanţi în orchestra lui, şi Beethoven este conducătorul ei, iar eu sunt un instru-mentist acolo în orchestra aia… înţelegi?
THEODOR DOMOCOŞ Tatăl dumnea-voastră a trecut şi el, tot aşa, pe la Viena, unde a şi rămas pentru o perioadă scurtă, şi anume în cartierul Grinzing.
Johnny Răducanu Da, străbunicii mei erau toţi cântăreţi din Brăila, care mer-geau pe vremuri până la St. Petersburg şi cântau pe cocoşei. Tatăl, care mai târziu a devenit şi el lăutar – avea trei ţitere cu care a ajuns până în Grinzing, un cartier, pe atunci marginal, al Vienei şi unde a fost apreciat ca fiind cel mai bun ţiterist. Da, mă trag dintr-o familie cu tradiţie mare în ale muzicii, din familia vestitului Petrea Creţu Solcanu, care-a fost lăutar la Stambul acum trei secole. Iar eu m-am născut pe numele Răducanu Creţu şi sunt urmaş al acestuia.
THEODOR DOMOCOŞ Aţi fost vreo-dată ispitit de gândul de a rămâne pentru totdeauna la Viena?
Johnny Răducanu Nu, pentru că acasă m-am simţit totdeauna la Bucureşti.
THEODOR DOMOCOŞ Cum era Bu-cureştiul pe vremea aceea şi ce se întampla acolo pe scena jazzului?
Johnny Răducanu Păi şi la Bucu-reşti s-a întamplat aşa cum s-a întâmplat şi la Viena, la Praga sau la Budapesta, erau oraşe care atunci nu erau aşa de poluate de consum. Bucureştiul pe care l-am apucat eu era un oraş francofon, numit de către cei care-l vizitau micul Paris. Erau 38 de cluburi în care cântau o grămadă de muzicieni muzică jazz şi swing. Pe acea vreme aveau toţi muzicanţii de lucru, că lumea petrecea, nu glumă. Asta cred că m-a făcut pe mine să rămân la Bucureşti. Astăzi nu se mai face muzică, ci comerţ, muzica a devenit o afacere, ea nu mai izvorăşte din tradiţie, din cultură, ci este o chestie de modă. Avem un talent deosebit să ne distrugem cultura.
THEODOR DOMOCOŞ Din ce etnie vă trageţi? Dumneavoastră declaraţi că faceţi parte din etnia ţigănească. De ce?
Johnny Răducanu Pentru că am în sânge muzica lăutărească pe care o strecor printre clapele pianului meu, când cânt jazz, fie că o fac aici sau oriunde altundeva în lume. Şi asta numai aşa se explică, că rădăcinile mele din neam de ţigani lăutari se trag. Poate or mai fi şi alte ames-tecuri acolo, un pic turceşti şi-un pic evre-ieşti, ştiu eu?!
THEODOR DOMOCOŞ Dar să reve-nim la relaţia dumneavoastră cu Richard Oschanitzky, care a fost o personalitate foarte importantă în jazzul românesc, fiind totuşi neînţeles de generaţia sa şi care a şi murit oarecum nefericit. Cum l-aţi cunoscut dumneavoastră?
Johnny Răducanu Am să-ţi spun o povestioară pe care n-o ştie multă lume. Era un violonist român, care a studiat vioara cu Jack Tibor, se chema Jan Ionescu, care a murit mai târziu în Elveţia, şi care dirija pe atunci un concert de George Gershwin, la Filarmonia din Reşita. Mi-aduc aminte că era cam prin anii cincizeci şi ceva, eu cântam în orchestra filarmonicii la contra-bas. Interpretul la pian era Jancy Korossy care era din Cluj şi care n-a venit la concert. Aşa se face că eu îi povestisem lui Jan Ionescu că la Timişoara se găseşte un tânăr pianist pe nume Richard Oschanitzky – “tobă de carte”, care, la vârsta de10 ani, a fost declarat un geniu la pian, şi că tânărul ăsta l-ar putea înlocui pe Korossy. Jan Ionescu a dat câteva telefoane, după care la sfârşit l-a chemat pe Rici să cânte Rhapsody in Blue de George Gershwin, ca şi solist la pian al Filarmonicii din Reşita. Într-o zi, când a venit Rici Oschanitzky la repetiţie, înainte de a începe, îl întreabă pe Jan Ionescu, care era dirijorul, “de la măsura 435 până la măsura 486 vrei să fie în ritm tandro sau în ritm crescendo?”. Jan Ionescu, care cunoştea partitura pe dina-fară, a rămas gură-cască văzând că puştanul ăsta de vreo 16 ani – cam atât putea să aibă Rici pe acea vreme -, putea să reproducă partitura pe dinafară, fără să o intoneze la pian. Aşa era Rici, un geniu.
THEODOR DOMOCOŞ O altă perso-nalitate remarcabilă pe care aţi întâlnit-o a fost Duke Ellington. Cum l-aţi cunoscut?
Johnny Răducanu El a venit la Bucureşti împreună cu orchestra sa, unde a dat nişte concerte, după care am fost invitaţi toţi la un dineu la Ambasada Americană, era şi Oschanitzky împreună cu mine, şi acolo l-am cunoscut. Atunci am avut ocazia să interpretez la pian câteva din compoziţiile sale, el fiind impresionat de aranjamentul meu. Atunci am primit şi un fel de certificat în care era oficial recu-noscută munca mea de promovare a jazz-ului românesc în Statele Unite ale Americii. După aia am mai cunoscut eu şi alţii, pe Tommy Flanagan, de exemplu, pianist favo-rit al meu.
THEODOR DOMOCOŞ Care este părerea dumneavoastră despre jazzul zilelor noastre?
Johnny Răducanu Muzica de jazz de astăzi şi-a cam pierdut direcţia, se ames-tecă cu multe alte stiluri. Eu cred că aici profită o gramadă de nechemaţi de muzica jazz, acestea fiind influenţe pasagere. Eu sunt într-adevăr un puritan al jazzului clasic, pentru că nu se poate să cânţi jazz şi să nu ai baze muzicale şi cunoştinţe din muzica clasică. Nu se poate, faci doar muzică de “băşcălie”.
THEODOR DOMOCOŞ Ce vă carac-terizează pe dumneavoastră în mod personal în muzica pe care-o faceţi?
Johnny Răducanu Nu-mi place nimic din ce fac, ştiu todeauna că ar trebui să fac şi mai bine ceea ce fac.
THEODOR DOMOCOŞ Sunteţi un perfecţionist?
Johnny Răducanu Da, dar nu notoriu. Sunt perfecţionist doar cateodată, mai degrabă am capacitatea de a fi spontan.
THEODOR DOMOCOŞ Sunteţi auto-critic?
Johnny Răducanu Da, sunt şi autocritic, dar sunt şi duşmanul tuturor celor care n-au simţul măsurii.
THEODOR DOMOCOŞ Aflându-vă din nou în trecere pe la Viena, aţi cântat aseară un duet la pian împreună cu Harry Tavitian în cadrul concertului organizat de Institutul Cultural Român de la Viena. Cum vi s-a părut publicul sau v-aţi simţit ca acasă?
Johnny Răducanu Concertul de aseară a fost bun. Publicul, fiind în mare parte, din diaspora română de aici, a făcut într-adevăr să mă simt ca acasă. De fapt, eu cânt pentru românii de pretutindeni, deş-tepţi şi buni la suflet, şi care înţeleg mesajul muzicii de jazz.
THEODOR DOMOCOŞ De-a lungul carierei dumneavoastră, care depăşeşte o jumătate de veac, aţi rămas până astăzi “Mr. Jazz of Romania”, aşa cum v-a numit criticul american de jazz Leonard Fether; vă mai identificaţi cu acest titlu?
Johnny Răducanu Asta contează mai puţin. Ceea ce este important este că mi-am dedicat viaţa acestui stil de muzică. Şi dacă ar trebui s-o iau de la capăt, tot aşa aş face. Soarta mea a fost hotărîtă dinainte, a fost un plan făcut de Dumnezeu.
No Comments Yet