Un scandal cât casa a (re)izbucnit şi s-a stins la Bucureşti cu ceva vreme în urmă (dar biata noastră ţară trăieşte de foarte mulţi ani numai între scandaluri, şi putem zice că i s-au strepezit şi dinţii de atâtea scan-daluri, altfel ar mai avea cu ce muşca!) pe tema “expoziţiilor de artă” recomandate de Institutul Cultural Român (preşedinte: H.-R. Patapievici) să ne reprezinte, la Zilele culturii româneşti, în bazinul Ruhrului, la Bochum în Germania. Evenimentul de “artă” a avut loc într-o hală industrială de-zafectată, cu aspect deplorabil atât în interior cât mai ales în exterior, mânjiri de pereţi, geamuri sparte, alte semne ale derizoriului, urme a unor violenţe minore. Clienţii aleşi de ICR să ne reprezinte ţara la Bochum (nici la Berlin, deci nici la Bonn) sunt, altfel, nişte jalnici scandalagii, artişti neimportanţi, în ierarhia valorică, cumpăraţi poate de cineva şi ei, “să spargă geamuri”. De data asta, pe banii Institutului Cultural Român, care ar fi investit în acţiune nu mai puţin de 50.000 euro. Dl. Patapievici a luat apărarea acţiunii, care nu este “toată” a ICR, şi a susţinut-o “estetic”, la rând cu toată istoria pornografiei de artă europene: de la marchizul de Sade şi până la Apollinaire şi Dali, care, pictând anusul d-nei Dali, l-a făcut, implicit, în posteritate, obiect de patrimoniu al Spaniei!
H.-R. Patapievici a fost la început un personaj simpatic, cu oarecare carismă, deci am fi dorit să-l putem admira în continuare pe “artistul” Patapievici, care, e drept, s-a făcut remarcat public, înainte de a-şi publica cele două promiţătoare cărţi de debut: Zbor în bătaia săgeţii şi Cerul văzut prin lentilĂ, printr-un scandal de scară de bloc, ca să zicem aşa. În fierbinţeala ani-lor 90, imediat după revoluţie, un tânăr vanitos (se vedea de departe), dar nu prost, se arăta la faţă cu scandalul aşa zisului “că-pitan Soare” - mâna lungă a fostei Securi-tăţi, de umbra căreia nu scăpa, prin acest căpitan fantomă, nici după “eliberare”. Mai târziu, dl. Patapievici, încurajat de succesul operaţiunii “căpitanul Soare”, şi-a organizat şi regizat scandalurile proprii, de tentă şi conţinut (sic!) intelectuale. Şi-a înjurat ţara, terra materna, sub orice normă morală; bie-tul ei popor, ieşit în stradă după aproape 50 de ani de închisoare politică, i se părea monstruos, “23 de milioane de omuleţi pati-bulari”. Nu mai reluăm textele bine cunos-cute din gândirea lui Patapievici contra Pata-pievici, această minte tristă, care, uitând de hula paternă, ar fi putut fi de folos limbii materne, în schimb: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim pentru înjurături.”
Se ivise moda aceasta, sau era un curent nou, al desacralizării ideii de patrie şi a neamului ei, deoarece despre “demitizare”, sau chiar despre “de-tabu-izare”, mai auzi-sem câte ceva şi până atunci. Acum însă era un program, finanţat din afară, de Fun-daţia Soros pentru o societate deschisă. La Editura Humanitas apărea, în seria Istorie, coordonată de un fost turnător, cum s-a dovedit mai pe urmă, lucrarea lui Lucian Boia: Istorie Şi mit în conŞtiinţa românească. Era anul de greaţă 1997. Mulţi şi-au rupt gâtul, şi după aceea, şi-l mai rup şi azi, şi-l vor mai rupe şi mâine, “în conştiinţa românească”, luându-şi, astfel, adio!, pentru vecie, de la posteritatea ei luminoasă, şi spurcând-o pe-a lor per-sonală, de bună voie şi nesiliţi de nimeni; sau vânzând-o, cum spuneau tovarăşii de anţărţ, “pe un pumn de linte”; căci mulţi se năpustiră să “reeduce” poporul român (după Fenomenul Piteşti, al lui Paul Goma, chiar era cazul!), învăţându-l, din nou şi iarăşi, că nu a fost mare lucru de capul şi de istoria lui. Voievozii?! Nişte feudali sadici, cruzi şi analfabeţi, istoria noastră toată – o făcătură, un corpus de “tradiţii inventate” şi de “falsuri patriotice”, de la primele ei pagini şi până la “protocro-nism şi aventurile lui postcomuniste”.
Se cerea nici mai mult, dar nici mai puţin, decât “modernizarea identităţii noas-tre colective”, încât tânărul Patapievici ieşi în faţă, croindu-şi drumul spre soclu, ca principal apostol al “modernizării identităţii noastre colective”, demolându-l întâi de toate, şi înaintea altora, pe Eminescu însuşi, la rând totuşi, cu dilematicii fumurii şi fumegoşi, de la Dilema fondatorului Andrei Pleşu. Găsind şi metafora potrivită “spec-trului”: “Eminescu – cadavrul din debara”.
“Ucenice HRP, va veni şi vremea ta!” Vă amintiţi de profeţia poetului Eugen Jebeleanu, din “anii negri” ai ilegalităţii co-muniste: ”Ucenice Ceauşescu, va veni şi vremea ta!” Când a scris necro-filipica de pomină, nu s-a gândit, că, de la o zi la alta, urma să devină preşedintele Institutului Cultural Român, în locul lui Buzura, alungat pe făraş cu târnul la schimbarea preşedin-ţilor României! Sigur, că-n regula bunului simţ, şi-n respectul valorilor româneşti, pe care era chemat să le promoveze în lume, institutul a cărei preşedinţie o deţine azi “filosoful” HRP, ar trebui să poarte chiar numele lui Mihai Eminescu, cum “Goethe Institut” la nemţi şi “Petofi Sandor” la maghiari. Dar poate n-a sosit, nu s-a copt, cum se zice, vremea. Tânărul furios, deve-nind el însuşi un yesman, al protectorului său politic, sau chiar direct un agent elec-toral al preşedintelui Traian Băsescu, ce l-a numit în funcţie personal, începea să se de-şire sub ochii noştri; în locul “daciadei” de până ieri, o “balcaniadă” pe cinste, prim-planul fiind o “nouă elită”, cu Pleşu, Pata-pievici şi Liiceanu în frunte; basta de pe toate laturile gălăgiosul poet Mircea Di-nescu. Toţi au trecut “în noua ordine” pe la CNSAS ca membri în consiliul respectivului organism nou creat de deconspirare a do-sarelor fostei Securităţi. Primii doi n-au de-conspirat nimic – se zice că ar fi şters câteva dosare de praf, punând şi ceva deoparte pentru vremea când, vorba maestrului Cara-giale: “Pac la Războiul!”. Mircea Dinescu a rămas pe loc, la datorie, urmând să-şi li-chideze pe rând inamicii, inclusiv pe cei literari şi mult mai valoroşi ca el: cazul poetului Cezar Ivănescu! Cât ne-am amăgit admirând noua echipă “elitistă”, de pe lângă noul preşedinte, aşteptând de la ea tot ce “oamenii lui Iliescu” în loc să ne dea, ne luaseră mai vârtos! Dovadă că ne-am amă-git, scandalurile, tot mai dese, ce apar, legate de sigla ICR, dar şi de numele, îndrăgit de fetele cititoare, probabil, al “filosofului” Horia Roman Patapievici! Care, filosof sau nefilosof, nu-şi poate stăpâni pornirea “anti-românească”, din străfunduri, şi fireşte, psihanalizabilă, deşi, din scrierile sale, deducem că omul e român născut dintr-o olteancă de-a noastră de pe plai! Nu despre asta vorbim aici! Cum ar putea însă un fin intelectual de talia d-lui Patapievici să dea astfel de răspunsuri, mai întâi după scan-dalul cu expoziţia de “artă” de la New York, a “poneiului roz”, Freedom for Lazy People, când la reproşurile ce s-au făcut întâmplării, preşedintele Institutului Cultural Român a răspuns excedat, şi de sus: “Păi cum, ro-mânilor dacă nu le spui Blaga nu înţeleg nimic, dacă nu le dai mănăstirile din Nordul Moldovei, la fel”. Sau cam aşa ceva: am citat din memorie. Acum, în faţa noului “in-cident” cu expoziţiile din bazinului Rurhului, înţelegem mai bine (deşi nu clar de tot încă) modul de a “gândi”, dar mai ales de a acţi-ona, al preşedintelui ICR de la Bucureşti: a pune în locul gândirii şi a poeziei lui Lucian Blaga, atât de clare şi atât de specifice româ-neşti, şi a monumentelor de artă medievală, admirate de o lume întreagă, de la mănăstirile din Nordul Moldovei, pornografie şi imbe-cilitate. “Opera unor frustraţi sexuali şi in-culţi religioşi” – cum, foarte exact carac-terizează expoziţiile de “artă contemporană” (HRP dixit!) de la Bochum, un specialist de artă, dl. Răzvan Theodorescu, indiferent dacă suntem sau nu de acord şi cu politica pe care savantul o face, sau cu faptul de-a face politică! Însă actanţii de azi, preferaţi de ICR să ne reprezinte la Zilele culturii româneşti din bazinul Rurhului, au state vechi, într-un program a la longue, i-am zice, de denigrare sau chiar de spurcare a României.
După aceeaşi regulă, sau poate poruncă, după care, la vremea “inocenţei” sale, Horia Roman Patapievici a făcut-o în paginile cărţii sale Politice şi în articolele anti-Eminescu, etcaetera! Cei doi artişti de la Bochum sunt Alexandru Rădvan şi Sorin Tara, ambii cu un trecut de “tineri furioşi”, în manifestările lor, mai mult sau mai puţin “artistice”, din ţară. Titlul expoziţiei “Hul-dingung das Judas & der Kranzfahrer” (Omagiu lui Iuda şi Cruciaţii) a lui Ale-xandru Rădvan ar spune “totul” despre ceva indecent şi imbecil şi la modă, într-o cam-panie anticreştină, începută cu romanul lui Dan Brown Codul lui Da Vinci şi con-tinuată cu “descoperirea” mormântului lui Iisus de la Ierusalim, dacă un tablou cel puţin, din expoziţie, “Iuda erect, ejaculând pe capul lui Dumnezeu”, l-a intitulat cineva, provizoriu, nu ar produce oroare şi nu ar pune pe fugă, scârbit, orice vizitator bine intenţionat. Cât despre celălalt client, Sorin Tara, semnând “ca artist” Tara von Neu-dorf, cu a sa “nouă” expoziţie, anume creată s-ar zice, pentru evenimentul de la Bochum, şi înscrisă pe genericul “The Last Temp-tation” cu subtitlul “Into the Night of Low-liness” n-am avea nimic, am trece pe-ală-turi, de n-ar veni cu acelaşi gen de tâmpenii poate şi “realizate” artistic unele (cine ştie!), dar pe un suport, “teoretic” tare şi ostentativ încă de la începutul carierei lui scandaloase, anticreştine, augmentate totuşi de influxuri comuniscoide, dar şi neonaziste şi direct sataniste: “CRUCEA – crucea e un simbol vechi de când lumea, folosit cu nesimţire în ultimii 2000 de ani de către o haită de conducători ai creştinătăţii ca să domine cu brutalitate marea majoritate a populaţiei… Se poate aprecia, în ultimă instanţă, că, de fapt crucea, cel puţin în ultimele secole, a fost folosită mai mult ca un simbol al Satanei decât al bunului Dumnezeu”. Etc., etc. (TARA, Referat, 5 mai, 2005). Marx şi Engels, inclusiv Lenin şi Stalin, ar fi mândri de discipolul lor, implicit ucenicul Satanei, care trece pe urmă la explicarea zvasticii ca semn solar (fireşte) şi se miră că Hitler nu şi-a dat seama ce şi cum, drept care, el fiind Sorin şi derivând direct de la Soarele de pe cer, îşi aplică zvastica direct în sem-nătura sa de artist… Teribilisme de puţoi incult şi rău sfătuit. Notă: Hitler ştiuse prea bine de unde venea zvastica şi de ce şi-o “însuşise”. Cu lucruri din astea ieftine, dar “infernale”, hălădui o vreme “haiducul” Sorin prin Transilvania natală, pe care şi el o “umilea” numind-o “târfă”, “gagică”, făcând şi dregând “cu ea” tot ce voia, în “viziunile” lui grafice imbecile (căci era moda), ca de altfel şi “curvei România”; vorba profesorului Răzvan Theodorescu: “artistul e liber să facă onanie în atelierul său”… La Bucureşti, 18 Decembrie 2004, artistul cu zvastică-n iscălitură, porni o campanie publică anti-Ştefan cel Mare: de ce Ştefan cel Mare?! Comanditarii ştiu de ce! “Ştefan cel Mare a fost un ratat”, “piticul criminal Ştefan cel Mare” – participând şi la o expoziţie colectivă năroadă de “demitizare” a marelui Domn al Moldovei medievale! Ceva pare a se lega cu programele “societăţii deschise”, cu acţiunea de “modernizare a mentalităţii noastre colective” la care însuşi filosoful HRP lucrase, denigrându-l pe Eminescu: după el, sau în acelaşi timp, numitul Tara îl punea pe lista neagră pe Ştefan cel Mare, scuipându-l public şi dându-i “foc” de paie în “operă, în bătaie de joc, ca ultimul dintre golanii analfabeţi ai galeriei “postmo-derniste”! Tara von Neudorf de atunci fiind acelaşi cu omul lui Patapievici de acum de la Bochum care ne “reprezintă” la “Zilele culturii româneşti din bazinul Rurhului”, cu micile lui găinării plastice: obsesii sexuale rău temperate, scene de groază, sex şi vio-lenţă… în fine: “artă contemporană”, cum ne explică pe micul ecran preşedintele ICR de la Bucureşti, ori cum, încolţit, se scuză, acuzându-se şi mai tare: “Nu, eu aşa ceva la ICR pe pereţi nu aş pune!” De unde de-ducem că aşa tratament şi batjocură numai numelui României i se cuvine şi numai la… export! Pentru cei mai mulţi dintre noi numele România fiind numele de altar al naşterii şi botezului şi al morţii noastre, la rând cu bunicii şi părinţii noştri, pregătind locul din cerul patriei copiilor noştri, cum tuturor creştinilor în cerul lui Dumnezeu Iisus cel din Evanghelii. Batjocura coman-dată pe banii unei Românii sărăcite de nişte cinici ignari, şi ai poporului ei “patibular”, trimişi din exil şi din exod acasă, spre a spori guvernanţii creşterea economică-n cifre, ori, şi mai exact, să aibă de unde suge aceşti indivizi fără morală, dar şi fără viitor până la urmă. Opriţi infamia! Mihai Emi-nescu: “ALUNGAŢI TURMA ACESTOR NEMERNICI!”.
Ion Murgeanu
No Comments Yet