Un scandal cât casa a (re)izbucnit şi s-a stins la Bucureşti cu ceva vreme în urmă (dar biata noastră ţară trăieşte de foarte mulţi ani numai între scandaluri, şi putem zice că i s-au strepezit şi dinţii de atâtea scan-daluri, altfel ar mai avea cu ce muşca!) pe tema “expoziţiilor de artă” recomandate de Institutul Cultural Român (preşedinte: H.-R. Patapievici) să ne reprezinte, la Zilele culturii româneşti, în bazinul Ruhrului, la Bochum în Germania. Evenimentul de “artă” a avut loc într-o hală industrială de-zafectată, cu aspect deplorabil atât în interior cât mai ales în exterior, mânjiri de pereţi, geamuri sparte, alte semne ale derizoriului, urme a unor violenţe minore. Clienţii aleşi de ICR să ne reprezinte ţara la Bochum (nici la Berlin, deci nici la Bonn) sunt, altfel, nişte jalnici scandalagii, artişti neimportanţi, în ierarhia valorică, cumpăraţi poate de cineva şi ei, “să spargă geamuri”. De data asta, pe banii Institutului Cultural Român, care ar fi investit în acţiune nu mai puţin de 50.000 euro. Dl. Patapievici a luat apărarea acţiunii, care nu este “toată” a ICR, şi a susţinut-o “estetic”, la rând cu toată istoria pornografiei de artă europene: de la marchizul de Sade şi până la Apollinaire şi Dali, care, pictând anusul d-nei Dali, l-a făcut, implicit, în posteritate, obiect de patrimoniu al Spaniei!

H.-R. Patapievici a fost la început un personaj simpatic, cu oarecare carismă, deci am fi dorit să-l putem admira în continuare pe “artistul” Patapievici, care, e drept, s-a făcut remarcat public, înainte de a-şi publica cele două promiţătoare cărţi de debut: Zbor în bătaia săgeţii şi Cerul văzut prin lentilĂ, printr-un scandal de scară de bloc, ca să zicem aşa. În fierbinţeala ani-lor 90, imediat după revoluţie, un tânăr vanitos (se vedea de departe), dar nu prost, se arăta la faţă cu scandalul aşa zisului “că-pitan Soare” -  mâna lungă a fostei Securi-tăţi, de umbra căreia nu scăpa, prin acest căpitan fantomă, nici după “eliberare”. Mai târziu, dl. Patapievici, încurajat de succesul operaţiunii “căpitanul Soare”,  şi-a organizat şi regizat scandalurile proprii, de tentă şi conţinut (sic!) intelectuale. Şi-a înjurat ţara,  terra materna, sub orice normă morală; bie-tul ei popor, ieşit în stradă după aproape 50 de ani de închisoare politică, i se părea monstruos, “23 de milioane de omuleţi pati-bulari”. Nu mai reluăm textele bine cunos-cute din gândirea lui Patapievici contra Pata-pievici, această minte tristă, care, uitând de hula paternă, ar fi putut fi de folos limbii materne, în schimb: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim pentru înjurături.”

Se ivise moda aceasta, sau era un curent nou, al desacralizării ideii de patrie şi a neamului ei, deoarece despre “demitizare”, sau chiar despre “de-tabu-izare”, mai auzi-sem câte ceva şi până atunci. Acum însă era un program, finanţat din afară, de Fun-daţia Soros pentru o societate deschisă. La Editura Humanitas apărea, în seria Istorie, coordonată de un fost turnător, cum s-a dovedit mai pe urmă, lucrarea lui Lucian Boia: Istorie Şi mit în conŞtiinţa românească. Era anul de greaţă 1997. Mulţi şi-au rupt gâtul, şi după aceea, şi-l mai rup şi azi, şi-l vor mai rupe şi mâine, “în conştiinţa românească”, luându-şi, astfel, adio!, pentru vecie, de la posteritatea ei luminoasă, şi spurcând-o pe-a lor per-sonală, de bună voie şi nesiliţi de nimeni; sau vânzând-o, cum spuneau tovarăşii de anţărţ, “pe un pumn de linte”; căci mulţi se năpustiră să “reeduce” poporul român (după Fenomenul Piteşti, al lui Paul Goma, chiar era cazul!), învăţându-l, din nou şi iarăşi, că nu a fost mare lucru de capul şi de istoria lui. Voievozii?! Nişte feudali sadici, cruzi şi analfabeţi, istoria noastră toată – o făcătură, un corpus de “tradiţii inventate” şi de “falsuri patriotice”, de la primele ei pagini şi până la “protocro-nism şi aventurile lui postcomuniste”.

Se cerea nici mai mult, dar nici mai puţin, decât “modernizarea identităţii noas-tre colective”, încât tânărul Patapievici ieşi în faţă, croindu-şi drumul spre soclu, ca principal apostol  al “modernizării identităţii noastre colective”, demolându-l întâi de toate, şi înaintea altora, pe Eminescu însuşi, la rând totuşi, cu dilematicii fumurii şi fumegoşi, de la Dilema fondatorului Andrei Pleşu. Găsind şi metafora potrivită “spec-trului”: “Eminescu – cadavrul din debara”.

“Ucenice HRP, va veni şi vremea ta!” Vă amintiţi de profeţia poetului Eugen Jebeleanu, din “anii negri” ai ilegalităţii co-muniste: ”Ucenice Ceauşescu, va veni şi vremea ta!” Când a scris necro-filipica de pomină, nu s-a gândit, că, de la o zi la alta, urma să devină preşedintele Institutului Cultural Român, în locul lui Buzura, alungat pe făraş cu târnul la schimbarea preşedin-ţilor României! Sigur, că-n  regula bunului simţ, şi-n respectul valorilor româneşti, pe care era chemat să le promoveze în lume, institutul a cărei preşedinţie o deţine azi “filosoful” HRP, ar trebui să poarte chiar numele lui Mihai Eminescu, cum “Goethe Institut” la nemţi şi “Petofi Sandor” la maghiari. Dar poate n-a sosit, nu s-a copt, cum se zice, vremea. Tânărul furios, deve-nind el însuşi un yesman, al protectorului său politic, sau chiar direct un agent elec-toral al preşedintelui Traian Băsescu, ce l-a numit în funcţie personal, începea să se de-şire sub ochii noştri; în locul “daciadei” de până ieri, o “balcaniadă” pe cinste, prim-planul fiind o “nouă elită”, cu Pleşu, Pata-pievici şi Liiceanu în frunte; basta de pe toate laturile gălăgiosul poet Mircea Di-nescu. Toţi au trecut “în noua ordine” pe la CNSAS ca membri în consiliul respectivului organism nou creat de deconspirare a do-sarelor fostei Securităţi. Primii doi n-au de-conspirat nimic – se zice că ar fi şters câteva dosare de praf, punând şi ceva deoparte pentru vremea când, vorba maestrului Cara-giale: “Pac la Războiul!”. Mircea Dinescu a rămas pe loc, la datorie, urmând să-şi li-chideze pe rând inamicii, inclusiv pe cei literari şi mult mai valoroşi ca el: cazul poetului Cezar Ivănescu! Cât ne-am amăgit admirând noua echipă “elitistă”, de pe lângă noul preşedinte, aşteptând de la ea tot ce “oamenii lui Iliescu” în loc să ne dea, ne luaseră mai vârtos! Dovadă că ne-am amă-git, scandalurile, tot mai dese, ce apar, legate de sigla ICR, dar şi de numele, îndrăgit de fetele cititoare, probabil, al “filosofului” Horia Roman Patapievici! Care, filosof sau nefilosof, nu-şi poate stăpâni pornirea “anti-românească”, din străfunduri, şi fireşte, psihanalizabilă, deşi, din scrierile sale, deducem că omul e român născut dintr-o olteancă de-a noastră de pe plai! Nu despre asta vorbim aici! Cum ar putea însă un fin intelectual de talia d-lui Patapievici să dea astfel de răspunsuri, mai întâi după scan-dalul cu expoziţia de “artă” de la New York, a “poneiului roz”, Freedom for Lazy People, când la reproşurile ce s-au făcut întâmplării, preşedintele Institutului Cultural Român a răspuns excedat, şi de sus: “Păi cum, ro-mânilor dacă nu le spui Blaga nu înţeleg nimic, dacă nu le dai mănăstirile din Nordul Moldovei, la fel”. Sau cam aşa ceva: am citat din memorie. Acum, în faţa noului “in-cident” cu expoziţiile din bazinului Rurhului, înţelegem mai bine (deşi nu clar de tot încă) modul de a “gândi”, dar mai ales de a acţi-ona, al preşedintelui ICR de la Bucureşti: a pune în locul gândirii şi a poeziei lui Lucian Blaga, atât de clare şi atât de specifice româ-neşti, şi a monumentelor de artă medievală, admirate de o lume întreagă, de la mănăstirile din Nordul Moldovei, pornografie şi imbe-cilitate. “Opera unor frustraţi sexuali şi in-culţi religioşi” – cum, foarte exact carac-terizează expoziţiile de “artă contemporană” (HRP dixit!) de la Bochum, un specialist de artă, dl. Răzvan Theodorescu, indiferent dacă suntem sau nu de acord şi cu politica pe care savantul o face, sau cu faptul de-a face politică! Însă actanţii de azi, preferaţi de ICR să ne reprezinte la Zilele culturii româneşti din bazinul Rurhului, au state vechi, într-un program a la longue, i-am zice, de denigrare sau chiar de spurcare a României.

După aceeaşi regulă, sau poate poruncă, după care, la vremea “inocenţei” sale, Horia Roman Patapievici a făcut-o în paginile cărţii sale Politice şi în articolele anti-Eminescu, etcaetera! Cei doi artişti de la Bochum sunt Alexandru Rădvan şi Sorin Tara, ambii cu un trecut de “tineri furioşi”, în manifestările lor, mai mult sau mai puţin “artistice”, din ţară. Titlul expoziţiei “Hul-dingung das Judas & der Kranzfahrer” (Omagiu lui Iuda şi Cruciaţii) a lui Ale-xandru Rădvan ar spune “totul” despre ceva indecent şi imbecil şi la modă, într-o cam-panie anticreştină, începută cu romanul lui Dan Brown Codul lui Da Vinci şi con-tinuată cu “descoperirea” mormântului lui Iisus de la Ierusalim, dacă un tablou cel puţin, din expoziţie, “Iuda erect, ejaculând pe capul lui Dumnezeu”, l-a intitulat cineva, provizoriu, nu ar produce oroare şi nu ar pune pe fugă, scârbit, orice vizitator bine intenţionat. Cât despre celălalt client, Sorin Tara, semnând “ca artist” Tara von Neu-dorf, cu a sa “nouă” expoziţie, anume creată s-ar zice, pentru evenimentul de la Bochum, şi înscrisă pe genericul “The Last Temp-tation” cu subtitlul “Into the Night of Low-liness” n-am avea nimic, am trece pe-ală-turi, de n-ar veni cu acelaşi gen de tâmpenii poate şi “realizate” artistic unele (cine ştie!), dar pe un suport, “teoretic” tare şi ostentativ încă de la începutul carierei lui scandaloase, anticreştine, augmentate totuşi de influxuri comuniscoide, dar şi neonaziste şi direct sataniste: “CRUCEA – crucea e un simbol vechi de când lumea, folosit cu nesimţire în ultimii 2000 de ani de către o haită de conducători ai creştinătăţii ca să domine cu brutalitate marea majoritate a populaţiei…  Se poate aprecia, în ultimă instanţă, că, de fapt crucea, cel puţin în ultimele secole, a fost folosită mai mult ca un simbol al Satanei decât al bunului Dumnezeu”. Etc., etc. (TARA, Referat, 5 mai, 2005).  Marx şi Engels, inclusiv Lenin şi Stalin, ar fi mândri de discipolul lor, implicit ucenicul Satanei, care trece pe urmă la explicarea zvasticii ca semn solar (fireşte) şi se miră că Hitler nu şi-a dat seama ce şi cum, drept care, el fiind Sorin şi derivând direct de la Soarele de pe cer, îşi aplică zvastica direct în sem-nătura sa de artist… Teribilisme de puţoi incult şi rău sfătuit. Notă: Hitler ştiuse prea bine de unde venea zvastica şi de ce şi-o “însuşise”. Cu lucruri din astea ieftine, dar “infernale”, hălădui o vreme “haiducul” Sorin prin Transilvania natală, pe care şi el o “umilea” numind-o “târfă”, “gagică”, făcând şi dregând “cu ea” tot ce voia, în “viziunile” lui grafice imbecile (căci era moda), ca de altfel şi “curvei România”; vorba profesorului Răzvan Theodorescu: “artistul e liber să facă onanie în atelierul său”… La Bucureşti, 18 Decembrie 2004, artistul cu zvastică-n iscălitură, porni o campanie publică anti-Ştefan cel Mare: de ce Ştefan cel Mare?! Comanditarii ştiu de ce! “Ştefan cel Mare a fost un ratat”, “piticul criminal Ştefan cel Mare” – participând  şi la o expoziţie colectivă năroadă de “demitizare” a marelui Domn al Moldovei medievale! Ceva pare a se lega cu programele “societăţii deschise”, cu acţiunea de “modernizare a mentalităţii noastre colective” la care însuşi filosoful HRP lucrase, denigrându-l pe Eminescu: după el, sau în acelaşi timp, numitul Tara îl punea pe lista neagră pe Ştefan cel Mare, scuipându-l public şi dându-i “foc” de paie în “operă, în  bătaie de joc, ca ultimul dintre golanii analfabeţi ai galeriei “postmo-derniste”! Tara von Neudorf de atunci fiind acelaşi cu omul lui Patapievici de acum de la Bochum  care ne “reprezintă” la “Zilele culturii româneşti din bazinul Rurhului”, cu micile lui găinării plastice: obsesii sexuale rău temperate, scene de groază, sex şi vio-lenţă… în fine: “artă contemporană”, cum ne explică pe micul ecran preşedintele ICR de la Bucureşti, ori cum, încolţit, se scuză, acuzându-se şi mai tare: “Nu, eu aşa ceva  la ICR pe pereţi nu aş pune!” De unde de-ducem că aşa tratament şi batjocură numai numelui României i se cuvine şi numai la… export! Pentru cei mai mulţi dintre noi numele România fiind numele de altar al naşterii şi botezului şi al morţii noastre, la rând cu bunicii şi părinţii noştri, pregătind locul din cerul patriei copiilor noştri, cum tuturor creştinilor în cerul lui Dumnezeu Iisus cel din Evanghelii. Batjocura coman-dată pe banii unei Românii sărăcite de nişte cinici ignari, şi ai poporului ei “patibular”, trimişi din exil şi din exod acasă, spre a spori guvernanţii creşterea economică-n cifre, ori, şi mai exact, să aibă de unde suge aceşti indivizi fără morală, dar şi fără viitor până la urmă. Opriţi infamia! Mihai Emi-nescu: “ALUNGAŢI TURMA ACESTOR NEMERNICI!”.

Ion Murgeanu

A fost de la început un abuz grosolan sa numesti un stat, cu numele unui teritoriu matcă din ţara vecină. Cazul Republicii Moldova. Cel puţin Stalin, care se spune că avea ceva cap, deşi a fost un criminal, o numise iniţial, adjectival, Republica moldovenească. Dar ţinutul în sine, parte a Moldovei feudale a voievozilor români, de la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, s-a numit Basarabia, după numele lui Basarab I, primul care-şi întinsese moşia până la Marea cea Mare şi puţin mai încolo. Gloria, apogeul Basarabiei, căreia numele i s-a păstrat românesc, a fost atinsă în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, care întări pe Nistru cetăţi: Hotinul, Soroca, Orheiul, Tighina, Cetatea Albă, Chilia. Românii au iubit acest pământ cu ardoare şi l-au transformat într-o grădină roditoare, de vii şi livezi. Expansiunea rusească în scopuri strategice militare n-a afectat mult timp populaţia autohtonă, care s-a mândrit în continuare că “noi suntem români”. Dovadă declaraţia naivă, dar şi plină de culoare, a mamei marelui patriot basarabean Ilie Ilaşcu, în faţa camerei de luat vederi. “Dar dvs. ce sunteţi de fapt?” întreabă reporterul. “Români, maică, români cu ucaz de la ţarul Alexandru I.” Batjocura pe care neamul românesc din Basarabia o îndură şi azi, au adus-o comuniştii, amestec de teroare şi dizlocare, în scopul pierderii identităţii. Şi tot nu au reuşit mare lucru. Limba noastră cea română a rodit şi s-a răspândit, dăinuind peste vicisitudinile terorii. Încât s-a dovedit cu asupra de măsură că organul cel mai viu al unui popor este limba, transmisă din generaţie în generaţie, de la satrămoşi la nepoţi şi în continuare. Limba şi un anume fel de a fi, tradiţia, dorul, statornicia şi omnenia. Ceeea ce se întâmplă azi, în aşa zisa Republica Moldova, pare un lucru straniu: refuzul a tot ce e românesc şi încurajarea înstrăinării, mancurtizarea unei “elite” impuse în scopul marginalizării unui popor adus la sapă de lemn sunt strategie rusească, de model sovietic, pe dictonul latin divide et impoera; aşa s-au creat enclavele “independente” numite Transnistria şi Găgăuzia, şi nu în ultimul rând “Moldova lui Voronin”, un jalnic trădător de neam, cu creierul spălat de comunismul sovietic, care din neaoşul nume, mai mult sau mai puţin românesc, Sârbu, a devenit Voronin ( cioroi), fiind pus să menţină prăsila comunismului, într-un fel de “muzeu roşu” la marginea fostului imperiu. Ciudat. În cabinetul său Voronin ţine un impozant portret al domnitorului Ştefan cel Mare. In iluzia, pasămite, a refacerii Moldovei lui Stefan cel Mare, ignorând procesul şi progresele istoriei moderne, a unităţii românilor într-un singur stat, suveran şi independent din vrenea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, rămasă în legendă drept “mama răniţilor” şi nu numai: o fină diplomată în timpul păcii de la Paris din urma primului război mondial. Cel puţin aşa transpare din unele declaraţii ale mancurţilor de pe celălalt mal al Prutului, care-n litera şi-n spiritul staliniste au alcătuit (d)ficţionare româno-moldoveneşti şi “tratate de istorie” pe care nu le cred nici cucii. De altfel, la ultimul congres al Sovietului Suprem al PCUS ne amintim că Mihail Gorbaciov a mai apucat să denunţe Pactul Ribbentrop- Molotov, de la care se trage ultima cedare a Basarabiei ruşilor, prin înţelegerea ruşinoasă, dar fără scrupule, a lui Stalin cu Hitler. Mareşalul Antonescu şi-a motivat intrareea în război alături de Germania hitleristă, pentru redobândirea teritoriilor cedate sub presiunea “diplomatică” a vremurilor: Basarabia şi Ardealul de Nord. După impunerea comunismului în România de ruşi, liderii comunişti români, în solda sovieticilor, au tăcut mâlc în privinţa Basarabiei, mulţumiţi nevoie mare că redobândiseră Ardealul de Nord. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Orice întrvedere la masa verde de a aduce în discuţie numele Basarabia devenise tabu;: se zice că Ceauşescu ar fi încercat, dar e greu de crezut, mai mult decât ca zvon al aplaudacilor şi nostalgicilor de după revoluţia din decembrie 1989. Noii conducători ai României, în sfârşit libere şi europene, stau prost cu diplomaţia, politica externă, dar mai ales curajul. Ion Iliescu, bolşevicul bătrân, cu studii în fosta Uniune, s-a abţinut să pună problema, şi s-a purtat lamentabil, mimând chiar un tratat “de amiciţie” cu fosta US, din care lipsea obiectul sau “clauza Basarabiei româneşti”, când se mai putea încă; Emil Constantinescu, dintr-un condeiu, a şters de pe harta noastră Insula şerpilor, cedând-o, generos, Ucrainei. Traian Băsescu, gălăgios, “curajos” mai ales în campanie, nu a afişat un porogram naţional ferm, fiind înconjurat de elitele laşe şi în general antiromâneşti, cosmopolite numai pe Vest şi cu America. Concluzia este că nu ştim clar şi hotărât ce vrem, de aceea nici nu găsim soluţii pentru repararea trecutului nostru istoric din perioada lui de glorie. Închinând acest număr al suplimentului cultural tineretului basarabean, curajului şi clarviziunii lui, speranţei că ei sunt cei aşteptaţi să rezolve, prin luptă, în fine, “problema Basarabiei”, în termenii cei mai favorabili României şi lor, care, pe bună dreptate se mândresc a fi români, studiind atât istoria cât şi literatura şi artele româneşti. Punându-se la punct, cu alte cuvinte, cu MEMORIA ROMÂNEASCĂ. Numai că-n ciuda mobilizării lor, ei nu au putut transforma revolta lor măcar într-o nouă PIATA UNIVERSITĂŢII, varianta Chişinău; mancurţii de la putere infiltrând printre ei indivizi violenţi, adevăraţii “terorişti”, despre care s-a vorbit şi la noi, într-o variantă mai radicală şi calificată. Ala Mânidicanu, renumita pacifistă, cea numită “o Mahatma Gandhi feminină”, afându-se şi ea în Canada, departe de ţară, şi neriscând să fie întoarsă de la graniţă de Voronin, cum s-a întâmplat cu atâţia alţii, români sau basarabeni unionişti, după ce, cu un tact diabolic, înaintea sinistrelor alegeri trucate, reuşiseră şi înlăturarea din peisaj (cum necum) a incomodului mare poet Grigore Vieru. S-a dat vina pe români, dar Uniunea Europeană, în urma atentelor cercetări făcute la faţa locului, de delegaţii şi comisiile de resort, au scos din cauză ţara-mamă, deci lupta continuă la nivel diplomatic, sperăm, până la victoria finală. (ION MURGEANU)

Comentariu de Ion Murgeanu

Chiar dacă nu mă regăsesc în “lista lui Manolescu” (ne făcând parte şi eu din “canon”- şi de ce?!) întotdeauna m-a inte-resat evoluţia celui mai “talentat critic” al generaţiei noastre, în fond, generaţia 60, şi l-am urmărit punctual, rareori sărind peste cronica lui literară, pe care, să o tot fi ţinut mai bine de două decenii, întâi la “Contem-poranul” şi pe urmă la “România literară”, ocrotit, căci “inventat” de G. Ivaşcu, însă format, indiscutabil, pe “modelul Căli-nescu”. Dar nu atât de marcat de “indife-renţa criticului”, cum insinua un Sancho al său, despre un altul, încât să-mi regizez “accidente”. Talentul său fluid, de la tine-reţe, curajul de a impune şi da verdicte, indiscutabile, vin direct de la Călinescu. Îi lipsesc “ talentul epic călinescian” şi “arta citatului” imbatabile la “Divinul”! Aproape tot ce a citat Călinescu în Istoria lui se reţine şi se reia: Manolescu însuşi scrie în umbra lui Călinescu, folosind nu de puţine ori judecăţile sau verdictele lui. Chiar titlul de “istorie critică” de la G. Călinescu vine: “În realitate, critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg. Este cu putinţă să faci critică fără proiecţie istorică, cu toate că adevărata critică de valoare con-ţine o determinare istorică, dar nu e cu pu-tinţă să faci istorie literară fără examen critic”. “Ideea lui Călinescu este că istoria literară este o “istorie de valori”, asemănând-o cu o monedă cu cele două feţe ale ei şi că, prin urmare, în pofida tendinţei naturale de a cădea fie cap, fie pajură, adevărata cri-tică este în acelaşi timp istorie literară, iar adevărata istorie literară este şi critică”. Asemănarea “cu o monedă cu cele două feţe ale ei” N. Manolescu o tranşează, meta-foric, încă din prefaţa: “Istoria literaturii la două mâini” descoperind, pe parcursul travaliului său, oricum, după apariţia în 1990 a primului volum din Istoria critică a lite-raturii române, litografia lui M. C. Escher , pe o carte poştală, cu “Mâini care dese-nează”, o litografie din 1948. “I-am intuit pe loc, scrie criticul, potenţialul pentru istoria literaturii la care lucram. Am desco-perit în cele două mâini care îşi încheie în aceeaşi clipă desenul cu manşeta celeilalte o foarte nimerită imagine pentru o istorie care, din păcate, se scrisese din totdeauna, de la naşterea genului, la o singură mână”. Nu şi cu aceeaşi voce şi dintr-un elan neîn-trerupt, ca în cazul Istoriei lui G.Călinescu, la care “geniul epic”, evident, şi ampla res-piraţie “lirică” par neîntrerupte. Dar Căli-nescu şi-a scris capodopera la 40 de ani, fie şi într-o epocă de criză istorică (când am fost noi scutiţi, în istoria noastră, de “crize”?!). N. Manolescu a fost şi el mani-pulat de “crize” dar într-un alt context, al unei crize permanente şi “rele”, pus să taie şi să ajusteze, poate trece: “Primul volum al istoriei a fost gata destul de repede, în primăvara lui 1989. (Criticul avea atunci 5o de ani!, n.n.) El cuprindea literatura medievală, neoclasicismul şi epoca roman-tică şi postromantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor, le-am eliminat, dar am lăsat titlurile cărţilor lor de care mă folo-sisem şi din care reprodusesem anumite pasaje. Cenzura a închis ochii. Dar, cum nu ştiai niciodată ce se putea întâmpla, până în ultima clipă, apoi chiar după tipărire, m-am înţeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariţia cărţii. Situaţia politică era tot mai critică. Regimurile comuniste din Euro-pa se prăbuşeau după o lege a dominoului care ne dădea şi nouă, românilor, anumite speranţe. Întârzierea era aşadar vitală, dacă nu doream mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de după 1948 nici nu în-drăzneam să mă gândesc.” Şi cu toate aces-tea comunismul căzu, cum căzu, şi la noi, dar marele critic găsi pentru următorul deceniu din viaţa sa alte priorităţi. Urgenţa Istoriei o lăsă la urmă, “inventând” tot felul de scuze. Tipări, bineînţeles, primul volum, din care s-au tras, mi se pare, chiar două ediţii. Toţi eram curioşi ce face Manolescu cu Istoria lui. Mi s-a oferit prilejul să-l întreb direct şi personal. Răspunsul a fost că “s-a blocat la Eminescu” pe care trebuia să-l recitească şi nu găsea timp. Un prieten, Radu Cosaşu, a îndrăznit să-l înfrunte, amintindu-i cum de găsea timp să facă un partid şi să candideze la preşedinţia Româ-niei, iar de terminarea capodoperei lui, nu? Pentru că înainte de a ieşi ce a ieşit, toţi am visat la o capodoperă, comparabilă, fireşte, cu modelul maestrului său G. Călinescu. Azi cu masivul obiect pe masă (1526 pagini, pe format înalt, cca 4 kg. de cărămidă tipografică) nu mai suntem siguri dacă avem capodopera visată. E oricum o operă de excepţie, în care regăsim, într-o riguroasă structură, cam toate calităţile criticului de excepţie, sau chiar şi de performanţă, N. Manolescu. Are ambiţia chiar (îndreptăţită) de a-şi subintitula opera “5 secole de lite-ratură”. Şi peste tot umbra modelului imba-tabil G. Călinescu, ce beneficiază şi de unul din cele mai ample şi bine articulate capitole, în cadrul celei de “a doua bătălie canonică” la capitolul MARI SCRIITORI, împreună cu Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hor-tensia Papadat Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Călinescu, Anton Holban, M. Blecher. Premizele acestei “a doua bătălie canonică” sunt: Noi forme de lirism. Poezia pură; Romanul doric, ionic şi corintic, dar sensul şi “ideologia” critică sunt legate de numele lui Eugen Lovinescu. Dl. Manolescu nu-şi rezervă sieşi un capitol, precum G. Călinescu în Istoria sa; găseşte în schimb o metodă mai ingenioasă şi mai sigură de a îşi fixa locul; în postfaţa intitulată “Nostalgia esteticului”, citându-l pe Sorin Alexandrescu “la care ne-am referit în capitolul pe care i l-am consacrat, de abandonare a canonului estetic. E vorba de fapt de un text al lui Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, din 1999, din care cităm împreună cu autorul noii Istorii, mai spre final, într-un fel de “concluzii generale”. “O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recu-noaşterea faptului evident că “ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovi-nescu (1899-1943), Călinescu (1899-1965) şi Manolescu (n. 1939)… Însemnătatea celor patru este enormă. Ceva demiurgic, astăzi încă fascinant, însoţeşte gesturile lor. Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genurilor şi atitudinilor literare, Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui contururile primelor oraşe şi conferă mo-dernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură; Călinescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă a lite-raturii române; iar Manolescu salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat. Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenţă, im-plică totodată indignarea (sic!) apelor, res-pingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este Marele Defensor: Maio-rescu ne apără de demagogie, Lovinescu de păşunism, Călinescu de naţionalism anti-semitism, iar Manolescu respinge asalturile staliniste şi maoiste.” Locul lui Eugen Lovi-nescu va fi totuşi gândit a fi unul de mare excepţie: el definind în literatura română definiţia pură a criticului făuritor al cano-nului modernist. Călinescu a învăţat de la el, dar a avut şansa unui cult care în final a şi dezamăgit pe mulţi cu sau fără îndrep-tăţire. Dl Manolescu, de altfel, în amplul articol ce i-l dedică, porneşte destul de ne-inspirat, în opinia noastră, de la analiza publicisticii, ajungând iute la concluzia opor-tunismului călinescian. Călinescu ca gazetar a fost oportunist, din totdeauna, de unde probabil şi inspiraţia tinerilor săi discipoli, între care cel mai strălucit a fost Dl Mano-lescu. Motivele oportunismului între maes-tru şi discipol nu se împart egal. Am fost dintre cei pe care divinul critic i-a luat ca pildă de “schimbarea în bine a condiţiilor economice, pătrunderea culturii de formă umanistică în popor” şi cu toate acestea, poeziile citate într-una din Cronicile opti-miste (două în întregime!) nu ating nici pe departe ridicolul demonstraţiei “pe fază”.

mai târziu Călinescu muşcă “nada”, ajunge deputat în MAN şi un fel de apropiat al lui Dej; “Cronicile optimismului” din “Contem-poranul” erau totuşi o lectură, printre foarte puţinele din epocă, agreabilă, cel puţin prin limbajul, care amintea şi de o altă “norma-litate”; ori că se putea scrie şi “altfel”; ca dovadă că tânărul Manolescu prinse metoda din zbor şi o fructifică…Primul Manolescu s-a format “pe mâna lui Călinescu”. Chiar şi “cedările” începutului par învăţate de la Călinescu. În prefaţa la volumul de debut al Anei Blandiana citim negru pe alb: “Poeziile Anei Blandiana exprimă dem-nitatea, mândria unei generaţii care se simte protejată de socialism: “Însă fericirea-i apa gravă,/ Şi în albia mea copilărească -/ Epoleţii generaţiei mele/ Cine ar putea să îi jignească?” Întreg ciclul al doilea al volu-mului e închinat tinerilor care înfăptuiesc pe şantiere sau în mine idealurile pentru care şi-au vărsat sângele părinţii lor.” Am deveni de-a dreptul cinici dacă am sugera cel puţin drama familială a Anei Blandiana din “legenda” pierderii tatălui după ani de detenţie comunistă. În articolul din Istorie dedicat Blandianei criticul încearcă o “ex-plicaţie” şi o “scuză” globală pentru întrea-ga generaţie a Anei Blandiana, din care au mai făcut parte şi “Marin Sorescu, Ion Alexandru şi George Bălăiţă. E foarte probabil (sublinierea ne aparţine) ca titlul plachetei de debut din 1964 – Persoana întâi plural, n.n. – să fi urmărit iniţial (la sugestia poate a editurii) să indice “identificarea eului poetic cu destinul colectiv”, cum apreciază E.Simion după 25 de ani. Titlul are astăzi un înţeles întrucâtva diferit: persoana întâi plural o simţim ca fiind aceea a poeţilor tineri din deceniul şapte, cu biografia, cu imaginile, cu scriitură lor, în atâtea privinţe, asemănătoare. Diferenţierea literaturii, care abia începuse, plătea încă preţul unor locuri comune, care dau poeziei şi prozei din acei ani un izbitor aer de familie, în pofida personalităţilor inconfundabile reunite în tablou.” Este ideea care se putea găsi într-un comentariu mai amplu, curajos şi plin de demnitate, folosind ca pretext poate biografia lui Labiş, acel liant, pe care criticul îl trece aproape, ca pe un accident, la traversarea prăpăstiei proletcultiste, integrând poetul “Luptei cu inerţia” la capitolul “Literatura “nouă”. Generaţia 40”. Viziunea criticului de succes se consolidează din mers, revizuindu-se drastic, în litera unui alt “canon”, înlăturând judecăţi conjecturale, ori “îndreptându-le”, în norma (firească) altei etici “când s-a putut”. Urmă “Contradicţia lui Maiorescu” şi adoraţia de Lovinescu. In Istoria de faţă este citat la un moment dat portretul “pre călinescian” făcut de Lovinescu lui Maiorescu: “Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac, şi, din nefericire, încă pentru multă vreme. În materie de cultură , evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mâna pe ţărm, un val te smulge departe în larg, pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marmura cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel cu acelaşi al lui Maiorescu: birui-va gândul, cum spunea înţelepciunea cronicarului şi inscripţia criticului deasupra uşii bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi?”

Prima bătălie canonică dusă de Titu Maiorescu (15 februarie 1840-18 iunie 1917) soldată cu fondarea Junimii şi a Convorbirilor literare a impus apariţia şi consolidarea în conştiinţa publică a celor mai MARI SCRIITORI români din toate timpurile: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ion Slavici. În mod paradoxal “cazul Eminescu”, despre care Dl. Manolescu a repetat ori de câte ori a găsit ocazia, că “l-a blocat”, negăsind prea lesne un unghi nou de lectură, sfârşi onorabil. Primul în seria de MARI SCRIITORI a “primei bătălii canonice” Eminescu departe de a fi aruncat în deriziune sau recitit superficial; noul critic găseşte calea cea dreaptă, pe aceea “bătută” a ediţiei Maiorescu, respingând “noutatea” Poeziei lui Eminescu din 1960 a lui Ion Negoiţescu. Este o cale pe care noi o privim circumspecţi, dovadă că însoţim însemnările noastre de textul din noua Istorie , cu pricina, până în punctul unde cititorul poate aprecia singur. Dl Manolescu mărturiseşte că în elaborarea capitolului său despre Eminescu ar fi făcut iniţial lecturi alternative: Arghezi şi pe urmă Eminescu, şi viceversa, dar tot nu înţelegem de ce! Eminescu din Istoria critică e acelaşi “curat şi luminat”, trecut şi prin exegeza călinesciană, care “l-a lucrat” pe Eminescu cum marii actori îşi încearcă puterile cu Hamlet de Shakespeare. Pe urmă noul critic nu are naivitatea să facă jocul “detractorilor” de la Dilema, dar nici nu încurajează jenantele aberaţii ce s-au abătut în contra replică. E chiar momentul când noul critic primeşte mâna întinsă de maestrul său G. Călinescu: “A venit credem vremea, scrie G:C., să cercetăm pe Eminescu în spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze în caricatură”. MIHAI EMINESCU al lui N. Manolescu răspunde exact şi corect acestui deziderat chiar şi atunci când exprimă rezerve asupra prozei literare a poetului, dar mai ales a prozei jurnalistice, citită corect şi cu o înţelegere istorică dreaptă. Rămâne la capodopera Luceafărul din Odă (în metru antic) deducând un text prozaic şi apoetic în contradicţie cu gustul unei întregi generaţii crescute şi educată în cultul Odei. Al doilea lucru notabil in extenso privind pe Călinescu, în lectura dlui Manolescu, e mai general şi într-un registru, să-i zicem aşa, encomiastic; ca de la discipol la maestru: “Numărul împrejurărilor în care Călinescu a reparat străvechi nedreptăţi, fixând în ochii noştri cota scriitorului, este cu mult mai mare decât se bănuieşte. Printre “reparaţii” sunt unele spectaculoase: Conachi, Slavici, Macedonski, Camil Petrescu. În fine, Călinescu a structurat epocile, deceniile şi veacurile literaturii române conform unui scenariu de o mare frumuseţe, de care ne dăm seama fie şi numai parcurgând sumarul cărţii lui, cu titluri şi subtitluri memorabile, căzute în vocabularul comun: Descoperirea Occidentului; Mesianicii pozitivi, Romanticii macabri şi exotici, Micul romantism provincial şi rustic, Poetul naţional şi altele.”

Reţinusem încă din primele rânduri ale Introducerii ceva care la Manolescu întoarce metoda pe dos, s-ar putea zice: “În imensa Istorie a lui Călinescu nu există o trimitere la un nume de critic, în afara capitolelor consacrate unor critici, şi acelea parcimonioase, cu cel mult menţiuni de felul “Cineva susţine că “ , menite a marca, de obicei nu preluarea, ci contestarea ideii sau judecăţii din ele. A doua consecinţă a didacticismului originar este confuzia ne demascată vreodată între istoria literaturii şi dicţionarele de autori”. Masiva Istorie manolesciană, critică prin definiţie, citează abundent şi uneori îşi sprijină portretizările preluând fraze critice din adversari dovediţi, ca bunăoară, la Adrian Păuneascu, unde de dragul zicerii colorate preia din Eugen Barbu: “Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui”. Articolul despre Arghezi datorează mult citatelor din Călinescu şi…Nicolae Balotă; Blaga este “desfiinţat” iniţial cu citate din Călinescu. De la Şerban Cioculescu până la Dan Cristea aproape nu este critic necitat în masivul tom manolescian. Cu cele mai bune şi fireşti intenţii. Se face recurs, şi nu o singură dată la Istoria literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa, însă pe bune, nu pejorativ sau cel puţin insinuant sau ironic. Nicolae Manolescu, în opera sa e prea serios, şi nu ştiu unde au văzut unii accentele “ludice”; o minte populată de toate numele şi operele critice ale epocii sale ştiind când trebuie să le scoată la bătaie.

În fine, teama de “anul 1948” pe care o anticipă, a fost firească, căci “noua literatură” îi va aduce multe antipatii sau chiar duşmănii. Nu ştim cum ar fi primit Marin Preda capitolul dedicat lui dar ne închipuim ce fel l-a citit N. Breban pe acela despre sine. Nu cine ştie ce inspirată e structurarea noii literaturi: “Literatura “nouă”. Generaţia 40”. (Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Ion Gheorghe, Nicolae Labiş – dintre poeţi; Zaharia Stancu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Titus Popovici – prozatori; Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu – dramaturgi; şi, dintre critici, Paul Georgescu şi Ov. S. Crohmălniceanu. Am sugerat mai sus că Labiş trebuia, la capitolul poeţi, să unească cele două literaturi “Noi”. Termenul de “generaţie” fiind un compromis de metodă, probabil. O “găselniţă”; încă o găselniţă; “Noua literatură. Generaţia 60.” De fapt în acest “remake modernist” Dl. Manolescu condensează, dacă nu cumva “îndeasă” câteva generaţii succesive de poeţi, pe care nu-i leagă decât “produsul finit” şi “valoarea ideală” în nici un caz biografiile şi evoluţia. De la A.E. Baconsky, Ion Horea şi Gheorghe Tomozei, la Cezar Ivănescu, Angela Marinescu şi Daniel Turcea, trecând prin Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Marin Sorescu, la Mihai Ursachi şi Ion/ Ioan Alexandru, până la Adrian Popescu, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran, câtă “îngrămădeală” fără de fapt un criteriu axiologic sau chiar o firavă logică cât de cât.

Cu prozatorii şi criticii aceluiaşi “val” lucrurile pot să se aşeze mai bine. Pe urmă “Generaţia 80: Postmodernismul” opera putem spune sub mentoratul profesorului de la “Cenaclul de luni” a Facultăţii de Filologie. “Unii morţi, alţii plugari”! Unii “iertaţi” pentru vini scuzabile, alţii blamaţi inutil. Mircea Cărtărescu nu mai este cel anunţat de toţi ditirambii profesorului la unele lansări de pe la târguri de carte. Liviu Ioan Stoiciu “vinovat pro Goma” în contumacie. Nu detaliem. Nu căutăm noduri în papură. Ar fi să ne referim la “Generaţia 27. Ideologi, eseişti şi romancieri” unde apar Mircea Eliade, cu toate bubele lui “istorice” şi Emil Cioran, mai mult biografie şi opera prea puţin şi schiţată din vârful peniţii. Mihai Sebastian, dar şi Eugen Ionescu “românul” cu un regim, în fine, “literar. Într-un fel s-ar crede că masiva Istorie se opreşte la 1989. Greşit. Sunt autori întorşi din exil sau evadaţi din “exilul interior”, sau mă rog, “ imaginar”: cazul Patapievici, care se bucură de-o atenţie, dar şi binevenite rezerve, de care “dilatata” generaţie 60 – nu prea s-a bucurat cum trebuie. Cei doi mari poeţi, Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu ni se par “expediaţi”, cu citate din care se vede clar că Manolescu nu deţine “arta citatului” de la Călinescu.

În fond, ce este această demonstraţie de forţă? O carte masivă, un volum impresionant, primit la lansare ca un best-seller. Jumătate din scriitorii români cu operă (şi unii şi cu demnitate) lipsesc din ea. Găselniţa cu “Autori de dicţionar” pune sare pe rană. Şi e inutilă. Dacă-i iei la cernut pe cei cu articole consistente şi-i pui alături de unii “Autori de dicţionar” poate ieşi prost. Pe urmă această mult aşteptată “capodoperă” nu propune şi ea un “Eminescu” al ei; fluenţa stilului de la tinereţe, fluiditatea epicii critice, de altă dată, pe alocuri se poticneşte sau pur şi simplu “bălteşte”. Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu este victoria unei ambiţii; a unui septuagenar care n-a vrut să se lase “învins”. E într-un fel şi o “victorie a la Pirus” dar poate fi şi una de tipul victoriilor napoleonene dinainte de faliment. Dacă i s-ar fi oferit răgazul unui exil pe o Insula Elena (şi prilejul nu a lipsit în ultimele două decenii) în mod sigur altfel ar fi ieşit “cărămida tipografică”, azi atât de fierbinte; răcită de lecturile succesive, ea îşi va arăta, cu timpul, adevărata faţă şi consistenţă. Dar precis şi limitele…

Comentariu de Ion Coja

Cartea Neagră, scrisă de evreul Matatis Carp şi publicată în anii 1947-48, are trei volume, dedicate, în ordine, momentelor de grea cumpănă prin care au trecut evreii din România: guvernarea legionară, pogromul de la Iaşi şi deportarea în Transnistria. Cartea Neagră se citeşte în mare grabă. Mai exact spus, se frunzăreşte. Este o car-te… jenantă. Nu cred că s-a găsit cineva s-o citească atent cap-coadă. Eu, ca român şi ca om, citind la această carte, am fost mereu încercat de două sentimente contra-dictorii, iar fiecare dintre aceste sentimente mă zorea să las mai repede cartea din mână: (1) sentimentul ruşinii că au putut fi săvârşite crimele descrise şi inventariate, şi (2) senti-mentul ruşinii că autorul inventează aceste crime sau măcar le exagerează numai, cu bună ştiinţă, că adică minte!

Zilele trecute mi-am propus să mai ci-tesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l “lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) în ce fel autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei “noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi “po-gromul de la Bucureşti” sunt de fapt mate-rializarea unei diversiuni la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, pre-cum şi o parte dintre “victime”, şi-au dat concursul. Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu maximă atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot ade-vărul, dar nu ni l-a servit “mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm co-rect mesajul său! Iată acest mesaj:

Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci auto-rităţile. Textul este inechivoc, la pagina 73: “De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Anto-nescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Aşadar, Ion Antonescu “a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa”! Spus cât se poate de clar! Deci nu legionarii au provocat rebe-liunea! Deci sintagma “rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut con-trolul “rebeliunii”, devreme ce nu ei au or-ganizat-o şi declanşat-o!

Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi, se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatis Carp separă desfăşurarea rebeliunii “în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum “s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune “că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă: “Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2 p.m. până spre noapte.” Care au fost “centrele de rezistenţă legionară”? “Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str.Roma, Sediul Corpului Munci-toresc Legionar din str.Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatis Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, “împle-ticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? “Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu “câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă (sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (…)” care astfel “au marcat sfârşitul “erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”

În continuare, la pagina 75 textul des-crie jaful şi prăpădul la care este supusă “cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămă-dească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (…) Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oa-meni a fost lăsată pradă bestiilor dez-lănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai lectureze (horibile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei “bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a local-nicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureş-teni să-şi urmeze genotipul…

Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt po-meniţi “cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că “sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care au neglijat, “din indolenţă sau cu dinadinsul”, “să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar “din indolenţă sau cu dinadinsul” “totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest “totuşi” se înţelege limpede că “cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, “să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatis Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile. Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele desco-perite şi publicate de Vladimir Alexe, ar rezulta că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Victime pe care planificatorii nu s-au învrednicit să le prevadă şi să le evite. Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru citi-torii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatis Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comu-nităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproş adresat unor colegi din fruntea evreimii româneşti, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, dar alţii “au făcut totul ca rebe-liunea să izbucnească”. Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă! …Cam aces-ta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatis Carp.

Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebe-liunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formu-late: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci “de bandele ucigă-toare şi jefuitoare” revărsate din periferie. Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afa-cerii…

Să recitim şi descrierea “pogromului”: “Cartierele evreieşti au fost invadate de ban-dele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu pri-mele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distru-gerea, incendierea, furtul şi asasinatul.

Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor. (…) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.) Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să denote altceva decât faptul că legionarii nu aveau nici o legătură cu “bandele ucigătoare şi jefui-toare”?! Iar informaţia că acele bande acţionau “sub scutul celei mai sigure impu-nităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea (“câteva mii”), mai puteau pro-teja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi, spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?…

Un alt moment de sinceritate al autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace în acele împre-jurări: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: “Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această pră-buşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). (…) Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reci-proc în scris ameninţări cu falimentul regi-mului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor ea trebuia pro-vocată (s.n.), pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.” Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de “o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, “trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat “conducerea evreiască” în planificarea, or-ganizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebe-liunii, a “convulsiei”?!

“Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatis Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împo-triva legionarilor cu care conducerea evre-iască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului “calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare… La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatis Carp, “s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.

…Să ne amintim puţin în ce condiţii tra-gice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum aflăm cine a fost artizanul acestui dezastru naţional românesc: condu-cerea evreiască, din care făcea parte şi Matatis Carp!… Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care de-a lungul istoriei românii au avut parte din partea evreilor! (…Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri!) Rebeliunea legionară a fost aşadar opera “conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legio-narii le-au făptuit.

Rămâne deci cum a spus Ţuţea: Legio-narii nu au omorît niciun evreu!

Cartea Neagră ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93:

“5 octombrie 1940.

Un nou comunicat semnat de condu-cătorul statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele:

“Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde (…) merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capi-tală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”.

Informaţia că unii derbedei îmbrăcau “clandestin” cămaşa verde ne pune pe gân-duri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 10.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comu-nist Constantin David din URSS, au fost îmbrăcate de “bandele ucigătoare şi jefu-itoare”, recurgându-se astfel la un truc di-versionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o! Cel mai plauzibil este ca acele “elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată şi de docu-mente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octom-brie 1945, “care se referă la populaţia evre-iască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 “s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Aşadar stratagema, sigur de nişte evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau în octombrie 1940?!… Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia “conducerii evreieşti”.

Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub condu-cerea unuia Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a com-promite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîn-credere faţă de germani şi pentru a împie-dica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală… Truc clasic, dar nicio-dată folosit de români.

Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat, Vasile Luca spune: “Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor (…) Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari (…) nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (…) Apărem noi (adică comuniştii – n.n.) şi punem toate organele de conducere, şi în fruntea admi-nistraţiei – elemente evreieşti. (…) Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (…) Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. (…) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.” Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document pu-blicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa provenea din evreii deportaţi peste Nistru… Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame infernul trans-nistrean.

În concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei “noastre”: conducerea evre-iască din România a fost implicată ca prin-cipal actor şi beneficiar al “rebeliunii legio-nare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatis Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al “conducerii evreieşti”. Aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protec-ţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român!… Aşa-dar, în ianuarie 1941, cu ocazia “pogro-mului” de la Bucureşti, nu evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost vic-timele “conducerii evrieşti”!

Un cuvînt şi despre cuvîntul pogrom, folosit atât de des cu referinţă la eveni-mentele din ianuarie 1941: după datele oficiale, au murit 120 de evrei, dar şi un număr ceva mai mare de români, majo-ritatea legionari! Au fost şi evrei răniţi, într-un număr însă mult mai mic decît al româ-nilor răniţi. Cum să se numească pogrom o confruntare în urma căreia agresorii ies cu mai multe victime decât cei agresaţi?! Numai această confruntare a cifrelor este suficientă pentru a deduce cât de nepotrivită şi de abuzivă este folosirea cuvîntului pogrom. E timpul să renunţăm deopotrivă la termenii rebeliune legionară şi pogrom. Ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1941 a fost cu totul altceva: a fost o diversiune anti-legionară, anti-românească, “provocată de duşmanii neamului”. Îl citez astfel pe Horia Sima, care a făcut această apreciere – “evenimente pe care eu le consider provocate de duşmanii neamului”, în scri-soarea adresată generalului Ion Antonescu în 22 ianuarie 1941. Acelaşi înţeles îl dă şi “manifestul Trifa”, chiar din primul moment al “rebeliunii” care a debutat, precum se ştie, prin asasinarea unui maior german, “ucis mişeleşte din ordinul Angliei printr-un agent al Inteligence Service-ului, pe stră-zile Capitalei”. Singurul amestec legionar în acest asasinat a fost că tot ei au plătit şi pentru această diversiune…

Mai e de adăugat că scoaterea de la gu-vernare a legionarilor s-a făcut cu acordul lui Hitler. Ca şi asasinarea Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aşadar, într-o chestiune foarte importană: soarta legio-narilor, a celor ce organizaseră mişcarea cea mai naţionalistă din Europa, constatăm un acord total de vederi între Hitler şi con-ducerea evreiască din România. După “rebeliune”, o bună parte din conducerea legionară s-a refugiat în Germania, unde Hitler nu a pregetat să-i interneze pe legionari în lagărele de concentrare de la Dakau, Buckenwald etc., alături de deţinuţi politici evrei. Cu menţiunea că regimul de detenţie pentru legionari a fost cel mai aspru, mai ales în comparaţie cu al evreilor… Această observaţie ne scoate însă prea departe de capacitatea noastră de a controla ipotezele.

Comunicare de Ion Coja

De ce lipseşte Holocaustul

din literaratura realist socialistă?

Cu ani buni în urmă am publicat în revista “Regăsirea”, editată de inimosul tipograf Corneliu Urlan, un text intitulat 400000 de morţi şi nici o poezie?, prin care sem-nalam contradicţia dintre teza holocaustului din România, cu cele 400000 de victime binecunoscute, şi absenţa totală a unei literaturi a holocaustului “românesc”. După 1944 au zburdat pe ogorul literaturii române sute de scriitori şi critici literari care mai de care mai evrei, câţiva dintre ei ocupându-se, cu spirit director pentru toată suflarea literar-artistică, chiar cu identificarea şi inventarierea celor mai potrivite subiecte pentru literatura cea “nouă”, şi totuşi nici unul nu a făcut “caz”, adică nu a pomenit de ororile holocaustului “nostru”, nici că au fost şi nici că ar binemerita să fie şi ele evocate, transfigurate artistic etc. Au scris poeţii realismului socialist românesc bună-oară despre Lidice, satul ceh în care naziştii au ucis o mână de oameni nevinovaţi, dar n-au suflat alde Maria Banuş ori Veronica Porumbacu sau Nina Cassian un rând, dom-nule, măcar un vers, o epigramă, măcar o virgulă despre Vapniarka sau Moghilev ori Golta, localităţi din Transnistria, unde au murit, se zice, zeci, sute de mii de evrei, de evrei români, de-ai noştri… Ce să înţelegi din asta? Una din două: ori că (1) poeţii noştri, îndeosebi cei mai evrei, au dezertat de la datoria de a da glas suferinţei imense îndurate de semeni de-ai noştri la Vapniarca etc., ori (2) se impune de la sine teza-concluzie, negaţionistă, că ar fi scris drăguţii de ei, cu entuziasm şi dăruire, dar nu prea au avut despre care zeci de mii de victime să scrie poeţii noştri, fie ei şi evrei. Nici măcar acei poeţi evrei care au trecut prin deportarea din Transnistria nu au avut ceva interesant de povestit!… Printre aceştia din urmă numărându-se şi NORMAN MA-NEA, pe care iniţiaţii în subteranele vieţii literare îl dau ca sigur viitor nobeleat. De ce n-a scris Norman Manea nimic des-pre Transnistria?, întrebam eu ritos în urmă cu ceva ani buni. De ce nu intervine, ca martor ocular, în discuţiile bezmetice care s-au iscat după 1990 pe tema holocaus-tului din Transnistria? De ce se “abţine”?

Mărturisesc că mă încerca un gând, anume că Norman Manea, spre deosebire de majoritatea poeţilor şi poetaştrilor, evrei sau români, dar realişti socialişti până-n măduva oaselor, fiind el, Norman Manea, propriu zis un scriitor, scriitor scriitor, unul adevărat, autentic, nu poate să scrie la “comanda socială”, nu poate, pe scurt, să mintă! Au făcut-o atâţia alţii, scriind la comandă despre abolirea monarhiei, despre inexistenţii eroi ilegalişti, despre naţionali-zarea economiei, despre colectivizarea agri-culturii, despre colonialismul şi imperialis-mul anglo-american, despre Hiroşima, des-pre suferinţele copiilor din Coreea, Vietnam sau Biafra, despre martirii Lumumba şi Be-loiannis, despre 23 a VIII-a ’44 sau Marele Octombrie din 7 Noiembrie, despre 1 şi 2 Mai, despre 8 Martie, despre 1907, 1848, 1945, despre Griviţa Roşie şi măreţul Canal, despre Lazăr de la Rusca sau Silvester An-drei, despre orice, numai despre Transnis-tria, nu! Unde-i literatura la care aveau tot dreptul sutele de mii de martiri din Transnistria?!, mai întreb o dată!…

Un premiu Nobel pentru literatura

Holocaustului din România?

Aflu că această literatură, până mai ieri inexistentă, a început să se scrie, chiar de către viitorul premiu Nobel! Adică de către Norman Manea însuşi! Că în cartea Întoar-cerea huliganului, atât de lăudată de toţi recenzenţii, ar fi vorba şi despre aşa ceva, despre experienţa – numită de autor “iniţi-ere” – trăită de el, în Transnistria. Trăită împreună cu toată familia Domniei Sale. Mărturisesc, am luat deunăzi la citit cartea dlui Norman Manea numai cu gândul la problema Transnistriei, la disputa în care m-am băgat şi eu, aiurea-n tramvai, nu pentru că aş fi informat asupra subiectului, ci pentru că erau, mi se părea mie, prea evidente contradicţiile de tot felul din textele celor care încearcă după 1990 să ne convingă de realitatea celor 250000 de evrei ucişi de români. Mă va convinge oare marele Norman Manea – nu vreau să fiu ironic! – de greşeala în care persist de atâta amar de vreme? Sunt dispus, mi-am zis, să-mi fac mea culpa dacă mărturia mărtu-risire a lui Norman Manea mă va convinge. Am atâta experienţă a cititului şi a scrisului ca să recunosc sinceritatea, autenticitatea unei reconstituiri, a unei mărturisiri, a unei lamentaţii. A unui text! Tocmai pe seama acestei sincerităţi pusesem abţinerea lui Norman Manea de a atinge delicatul subiect. Trebuia să păstrez aceeaşi măsură şi să-i dau toată crezarea lui Norman Manea dacă va depune mărturie despre respectivii 250000 de evrei!

Aşadar, nu fac acum o recenzie literară a acestei cărţi deja celebră. Nu de opiniile mele are nevoie ca să rămână o carte bună, deosebită sub raport literar şi “artistic”. Nu am nimic de obiectat la aprecierile aduse de preopinenţi calităţilor literare ale textului. Aş avea de adăugat chiar, virtuţi literare pe care criticii profesionişti le-au trecut pe nedrept cu vederea. Ori nu s-au priceput să le vadă! Scopul meu este însă altul. Drept care nu fac o cronică literară, o re-cenzie, ci îmi voi permite să înşir numai motivele pentru care această carte, o spun de la bun început, citită cu multă atenţie, nu mă clinteşte cu nimic din convin-gerea că tot ce s-a întâmplat în Trans-nistria acelor ani, pe mâna şi din pricina ori datorită românilor, se poate numi oricum şi orice, numai holocaust sau genocid ori pogrom, nu! Nu!

Şi iată de ce:

Norman Manea amână subiectul?

Din carte lipseşte propriu zis mărturia mult aşteptată a lui Norman Manea. Frag-mentele dedicate Transnistriei, nu puţine, sunt lipsite mai întâi de… literaritate. Sic! Nu sunt literatură, nu cresc solidar, orga-nic, din trunchiul textului, ci sunt, în mod evident, lipite, iar de cele mai multe ori nici nu sunt scrise de Norman Manea, ci sunt citate din documente istorice, fără nici o legătură cu “trăirea” propriu zisă a expe-rienţei deportării şi a traiului zilnic, vreme de patru ani, în lagărele morţii din Trans-nistria. Despre moarte, despre moartea unor oameni, Norman Manea pomeneşte din au-zite. Şi aude despre aşa ceva abia ani buni după aceea. Reconstituie cu oarecare auten-ticitate momentul plecării, al ruperii de locu-rile dragi, petrecut cu violenţă de neuitat în gara de la Burdujeni. Dar de la îmbrâncelile şi ghionturile de pe peron până la cîteva sute de mii de morţi este o cale lungă, pe care cartea nu o străbate. Îmi vine să zic că Norman Manea are onestitatea să nu inventeze amintiri cu morţii din Transnis-tria… Ca alţii! Lipsesc aşadar cu totul amintirile propriu zise, ale copilaşului de 5-9 ani, despre cum şi-a petrecut acei ani, cei mai plini ai copilăriei. Nu aflăm ce datorează sau reproşează copilul Norman Manea Transnistriei! Cu ce spaime şi coş-maruri s-a ales din infernul transnistrean! În ce fel deportarea i-a mutilat sufletul, ră-nindu-l fără de leac! Sau fortificându-l!… Aproape nimic, într-o carte scrisă toată din jocul amintirilor definitorii. Nu se poate, îmi vine să proclam, nu este admisibil ca amin-tirile despre primirea cravatei roşii de pionier comunist să fie mai puternice şi mai pre-zente în carte şi mai consistente decât amin-tirile din Transnistria! Sinistra! Unde-i?

În locul amintirilor, documente! Iar do-cumentele citate, arhicunoscute şi mereu invocate de cei care neagă holocaustul din Transnistria, sunt incorect comentate, din păcate. Iată un citat: “Sunt pentru migraţiunea forţată!”, declară oficial Ion Antonescu. În niciun dicţionar al limbii ro-mâne migraţiune nu înseamnă exter-minare, cum le echivalează Norman Ma-nea. Aşadar, lectura corectă: soluţia pe ca-re a preconizat-o şi a urmat-o mareşalul Ion Antonescu nu era genocidul, ci, de fapt, era o soluţie perfect coincidentă cu soluţia imaginată de sionism: pleca-rea din România a evreilor, migrarea în Palestina, în Eretz Israel! Deportarea în Transnistria avea caracter temporar, pe durata războiului numai, iar selecţia depor-taţilor, a evreilor indezirabili care merg în Transnistria, s-a făcut după anumite criterii. Pe care Norman Manea nu avea cum să le afle la vremea aceea, dar mai târziu le-a aflat, cu siguranţă, şi avea datoria să le enumere şi să le comenteze! Întrunea cumva tatăl său, librarul Marcu Norman, acuzaţiile sub a căror povară (sau pretext!) au fost selecţionaţi evreii deportaţi de Antonescu în Transnistria?

Ca persoană cu un rol atât de important în amintirile autorului, Marcu Norman ridică unele probleme şi nedumeriri cititorului preocupat de reconstituirea Transnistriei în care evreii au suferit atât de mult. Căci lip-seşte chiar şi mărturia bătrânului Manea despre aceste suferinţe! Procedând aş zice americăneşte, N.M. i-a cerut tătâne-su să-şi scrie o auto-biografie cât mai amănunţită, din care apoi a inserat în cartea sa fragmen-tele mai interesante. Lipsesc însă, din nou, cele privindu-i pe evreii, cei peste 250000, victime în Transnistria ale cruzimii şi nepă-sării româneşti. Nu este clar de ce. Ne-am fi aşteptat ca, în locul copilului, măcar taică-su să conştientizeze dimensiunile hecatom-bei în care erau implicaţi atât de tragic şi să lase mărturia sa de victimă lucidă a holo-caustului. Dar, nu! Ori a omis tatăl, în textul scris pentru fiul său Norman, să producă aceste mărturii, ori fiul nu le-a considerat – de ce?, potrivite cu spiritul cărţii sale, cu teza sa. Care teză? A holocaustului! Dar de ce lipsesc din carte tocmai mărturiile directe ale familiei Manea?!

Tată bolşevic sau evreu prigonit?

Cartea, citită atent, cu gândul chitit bine asupra valorii sale ca document al sufe-rinţelor evreieşti din Transnistria, naşte în cititorul de teapa subsemnatului suspiciunea că familia lui Norman Manea a ajuns în Transnistria nu pentru că erau evrei, ci din pricina vederilor şi simpatiilor comu-niste de care au fost suspectaţi. Pe drept sau pe nedrept?, nu ştim. Oricum, în loc să-şi vadă cuminte de deportarea şi de exterminarea sa, Manea-tatăl fuge, fuge din lagărul românesc de exterminare, fuge toc-mai la ruşi… (Nici nu-mi vine să cred că am înţeles bine!) Da, fuge la ruşi… În privinţa aceasta, când e să relateze această fugă, autorul recurge, cu talent, la tehnica aburirii (sau a aburelii?). Cum o fi corect? Cred că abureală… A aburi, aburire pentru lentile sau geamurile casei ori ale maşinii, şi a aburi, abureală când e vorba de cititori! Ca mine, ca dumneavoastră… Ne cam abu-reşte aşadar dl Manea Norman când e să-şi amintească explicit (!) cum şi de ce a fugit tăticul său la ruşi! La ruşii cu care marele criminal Antonescu şi românii săi erau în război. În războiul numit Cruciada împo-triva Comunismului… Aşadar, alde Manea a(au) fugit la inamic? Cum se cheamă asta? Se cheamă trădare de Ţară!…

Da, filmul amintirilor se rupe brusc aici, iar din prea puţinul consemnărilor lăsate de fiu nu se înţelege nici dacă tatăl autorului fuge la ruşi cu toată familia, nici prin ce pericole au fost nevoiţi să treacă fugind din lagăr. Era chiar aşa de simplu? Şi, mai ales, întrebarea întrebărilor: cu ce s-a ocupat fa-milia Manea odată ajunsă de partea cealaltă a frontului? Trădând, care va să zică… Fiul, Norman, era de-acum băiat în toată firea, cu cei şapte ani de-acasă împliniţi. Avea deja vreo opt-nouă! Nu ar fi fost oare interesant, ba chiar obligatoriu să ne povestească amin-tirile sale de pe lumea cealaltă, a comunis-mului biruitor? Lipsesc din carte amintirile despre Holocaust cumva pentru că familia Marcu Manea a petrecut holocaustul din Transnistria la ruşi? Nu vreau să fiu ironic, dar aşa pare că s-au petrecut lucrurile! Iar capul familiei, tatăl lui Norman Manea, după ce fuge din Transnistria, se înrolează în Armata Roşie, ceea ce nu era prea cusher din partea sa, iar apoi mai fuge o dată, de data asta în sens invers, de la ruşi nazad la români, atunci când ruşii, în loc să-l pună la curăţat zăpada în Piaţa Roşie din Mos-cova, aşa cum făcuse Antonescu la Bucu-reşti, pe Calea Victoriei, cu evreii săi, îl trimit ruşii pe domnul Manea senior pe linia întâi a fontului, la un fel de moarte sigură! Evi-dent, postură inacceptabilă pentru un evreu atât de tipic ca tatăl marelui scriitor! Ceea ce Antonescu, din nou, nu a făcut cu nici un evreu, nici măcar cu tatăl autorului. Nu-mai pe români i-a trimis să moară în linia întâi! Cu toate acestea, Manea tatăl, “ris-când totul”, părăsise Transnistria dezgustat de români, căci, citez din nou, “la Demni-tate domnul Manea nu renunţa”. Evident, nici să mori în prima linie a frontului anti-hitlerist, mai ales după ce hitleriştii uciseseră câteva milioane bune de evrei nevinovaţi, nu avea nici o legătură cu demnitatea de om şi de evreu a suspomenitului. Care, dacă am înţeles bine, i-a trădat aşadar şi pe ro-mâni, şi pe ruşi! (Dacă cumva am înţeles greşit, aştept să mi se explice ce şi cum, nu voi ezita să-mi fac public mea culpa. Felix culpa…)

Aşadar, nu garantez că am înţeles prea bine ce s-a întâmplat. Prea ar fi de oaie, fie-mi iertat că vorbesc aşa, acest du-te vino între români şi sovietici! Dar şi autorul, Norman Manea, lasă prea multe lucruri rememorate derutant de vag!…

Tată dezertor din Armata Roşie?

Dar fiul?

Dar parcă ar sta în picioare şi lecţiunea potrivit căreia numai Marcu Manea a fugit la ruşi, soţia sa nedând prea multe parale metafizice pe demnitate, mulţumindu-se cu supravieţuirea la care avea mai multe şanse dacă rămânea în Transnistria. Dacă aşa stau lucrurile, nedumerirea sporeşte: înseamnă că familia, rămasă în Transnistria, nu risca nimic prin fuga la ruşi a capului familiei. Caz în care orice evreu normal se întreabă ce argumente îi mai rămân pentru a susţine mai departe că Transnistria a fost tărâmul morţii, al celor mai criminale abuzuri! Iată că nu! Deci, unor cititori ca mine de “nega-ţionişti”, Norman Manea le rămâne dator cu lămurirea împrejurărilor în care răpo-satul său părinte, fie-i ţărâna uşoară, a ajuns să fugă de la ruşi la români şi vice versa. Adică invers: mai întâi de la români la ruşi şi abia apoi vice versa! Să ne lămurească cum de nu a păţit nimic familia şi nici Marcu Manea pentru acest comportament lipsit de loialitate pentru ambele tabere, şi cum de fiul lui Marcu Manea, ajuns moralist în public, adică scriitor, nu găseşte nimic în neregulă la taică-su, ba dimpotrivă, îl face mereu victima “celorlalţi”.

Cert este că familia Manea a revenit în ţară, dar – nota bene – mult mai târziu decât ceilalţi evrei, iar Norman Manea, deşi ar fi trebuit să ne explice de ce această întârziere, nu o face, ceea ce, în contextul general al cărţii şi al epocii, ne obligă să ne punem alte întrebări, rămase şi acestea fără răs-puns. Ce fel de întrebări? Bunăoară nu cum-va Manea Marcu a mai rămas prin URSS pentru niscai instructaj KGBist? Altfel cum l-ar fi iertat sovieticii pentru dezertare?!…

Oricum, reveniţi în Ţara mamă, alde Manea încep o viaţă nouă: se lasă de librărie şi amândoi soţii intră plini de elan în comer-ţul socialist şi în partidul comunist. Feciorul, mereu premiant, este numit comandant de pionieri pe şcoală, merge în tabere inter-naţionale de pionieri, probabil şi la Artek, în Crimeia, angajat cu toate energiile în con-strucţia comunismului. Fotografia sa, în clipa atât de fastă şi de fastuoasă, de emo-ţionantă pentru fericiţii părinţi, când i se pune la gât cravata roşie de pionier, este cu grijă înrămată şi expusă pe masa din sufra-gerie, ca să se vadă şi să se înţeleagă ce e de înţeles din acest gest: ataşamentul total! Total şi dezgustător…

Dacă lipsesc amintirile din Transnistria, Norman Manea le înlocuieşte cu amintirile de la… Periprava, unde tatăl său ajunge ca deţinut de drept comun. “La stuf…” Pentru delapidare. Destin cu totul atipic pentru un activist de partid evreu şi cu trecut de lup-tător antihitlerist! Dar trecem peste asta, căci Norman Manea nu întârzie să-şi vizi-teze tatăl la vorbitor! Vizită scurtă, care se lasă cu un veritabil cutremur sufletesc! Sta-tistic vorbind, ca număr de pagini şi amin-tiri-trăiri personale, Periprava pare un topos mai important decât Transnistria în evoluţia “lirică” a autorului, în economia fantasmelor şi amintirilor de care este bântuit. În plus, din Periprava Manea tatăl nu mai poate fugi, aşa cum o făcuse din Transnistria. Şi nici nu poate primi şi găzdui musafiri la Peri-prava, aşa cum – atenţie!, fusese posibil în Transnistria, unde familia Manea era vizitată la domiciliu, iar musafirii veniţi din ţară cu sarsanaua plină puteau adăs-ta cu săptămânile fără ca autorităţile să se sesizeze, să obiecteze în vreun fel. Puteau fi găzduiţi aceşti musafiri, aşadar! Unde, la care domiciliu dacă evreii deportaţi în Transnistria erau obligaţi să trăiască în coteţe de porci, aşa cum jură toţi că au dus-o de rău?! Musafirii – de regulă prieteni ro-mâni, creştini, împărţeau deci cu gazdele cotineaţa de porci şi regimul de exterminare la care Antonescu îi supunea pe evreii din Transnistria?!… Altfel cum să interpretezi logic detaliile pe care ni le oferă totuşi autorul amintirilor?! Detalii, cam toate, în mod evi-dent incompatibile cu ideea de holocaust. Dar nu-i bai, România este “ţara în care nu se respectă nici o incompatibilitate”, ne asigură Norman Manea! N-are de ce să ne mire un holocaust care nu lasă nimănui amintiri în vreun fel mai deosebite! O fi vreun holocaust mai atipic, mai echivoc, cum sunt mai toate cele în Jormania… “Performanţa Transnistriei a rămas ambiguă, ca tot ce este românesc”, apre-ciază Norman Manea, în cunoştinţă de cau-ză. Dar cum vine aia “holocaustul ambi-guu din Transnistria”? Formula merita şi merită în continuare un comentariu lămu-ritor pentru toată lumea, mai ales că o lansează un martor ocular… Despre ce ambiguitate poate fi vorba? Moartea a peste două sute de mii de evrei are, pen-tru Norman Manea, un caracter ambi-guu?… Domnule Manea, aveţi grijă ce vorbiţi! Nu vă daţi seama ce riscaţi?!… Ditamai Nobelul, maestre!… Care, când îl veţi primi, va aparţine un piculeţ şi nouă, confraţilor cititori ori scriitori de literatură română! Nu vă dăm voie să riscaţi! Întâm-ple-se orice!… Avem tot dreptul!… Şi ju-mătate stângul, îmi răsună în cap, fără voia mea, o vorbă din copilărie, o copilărie, recu-nosc, ne-transnistreană, fie-mi iertată!

Sunt multe contradicţii în cartea cu pricina, carte care nu aparţine literaturii de ficţiune, ci este literatură declarat memo-rialistică, scrisă cu sentimentul, afirmat explicit, al datoriei de a scrie şi de a lăsa ca document istoric mărturia celor trăite, gân-dite şi simţite în calitate de victimă a holocaustului din Transnistria. Din păcate, autorul ocoleşte această mărturie, o amână şi o face uitată. Iar postura sa de victimă a holocaustului, a holocaustului trăit, iar nu citit, ne rămâne cu totul necunoscută, lip-seşte cu desăvârşite din paginile cărţii! De ce? Rămân la ideea mea: ca să nu fie obligat să mintă… În felul acesta nu intră în contradicţie cu teza holocaustului. Dar nici nu o confirmă. Ceea ce nu-i puţin. Cu puţină neatenţie din partea cititorilor şi a cri-ticilor comentatori, cartea trece drept docu-ment literar al Holocaustului din Transnistria şi poate fi bifată în palmaresul autorului. Punct ochit, punct lovit!

În schimb, în lipsa propriei mărturii, dl Manea se angajează să susţină teoretic holocaustul, invocând textele şi argumen-tele altora, concluzionând că holocaustul este uşor “dovedibil”, drept care nu-şi mai pierde vremea risipindu-şi amintirile. Con-cluzie incorectă, chiar necinstită, profund necinstită, căci angajându-se pe această pistă, a probaţiunii obiective, trebuia să respecte câteva reguli, bunăoara vechea audiatur et altera pars. Ştie bine dl Manea că pentru alţii, precum subsemnatul, este dovedibil cum că nu! Păi nu meritam şi noi, negaţionştii, o pleasnă, două, peste obraz din partea cuiva care a trecut pe acolo, prin Holocaust?! Şi care, dintr-o poziţie superi-oară nouă, cea a păţitului, ne-ar fi povestit ce a văzut cu ochii săi, ce a simţit pe propria piele, şi închidea subiectul! Ce mai puteam eu să răspund în contradictoriu la o aseme-nea mărturisire, a unui Norman Manea ori a lui Marcu Manea?! Eu unul le-aş fi dat crezare, în mod necondiţionat crezare, chit că mă puneam astfel într-o situaţie grea, de retractare a sute de pagini scrise pe acest subiect nefericit! Din fericire pentru mine şi din păcate pentru holocaustizanţi, martorii Manea, tatăl şi fiul, se prezintă în faţa in-stanţei cu ce au auzit de la alţii, nimic care să însemne mărturie, fapte la care a fost martor sau participant careva dintre ei! Au fost cei doi în Transnistria, nu neg, nici ei nu neagă, dar se pare că nu au văzut cu ochii lor nici un Holocaust! E drept, l-au citit după holocaust pe Matatias Carp, pe Radu Ioanid, pe Lya Benjamin etc., şi ne oferă citate din opera de diversiune a aces-tora. De ce face asta dl Manea? Probabil pentru a răspunde totuşi imperativului, re-gulei că nu poţi aspira la premiul Nobel dacă nu ai scris măcar un sfert de carte despre Holocaust. Este taman sfertul care strică atât de mult, pe toate planurile, o carte care merita o altă discuţie, căci miza ei pro-priu zisă este sau putea fi cu totul alta…

Las pentru altădată alte comentarii şi alte contradicţii. Până atunci sper să mă lămu-resc dacă tatăl lui Norman Manea chiar a fugit din Transnistria la ruşi, cu dus-întors. Pare de domeniul ficţiunii rocamboleşti… Ce spune răposatul în auto-biografia sa ? Poate că aflu adresa dlui Manea şi îi scriu. Poate că mă va lămuri altcineva, vreun cititor mai atent şi mai priceput. Oricum, voi reveni. Ca să mai trag o dată concluzia că Holocaustul din Transnistria a fost pentru familia lui Norman Manea mult mai uşor de suportat decât cel de la Periprava. Aşa rezultă cel puţin din cartea dlui Norman Manea, care a cunoscut ambele “locaţii” şi a putut să compare. Nu am cu ce să-l con-trazic. Este mărturia sa!

Eseu de George Petrovai

Trăim într-o lume tot mai sucită şi tot mai înclinată spre asimetrie, fapt evidenţiat atât prin adâncirea decalajelor economice dintre Nord şi Sud, dintre Vest şi Est (mai puţin Extremul Orient), cât şi prin masivele polarizări şi regrupări mondiale dictate de legile aspre ale concurenţei.

Lesne de înţeles că omul trăitor în vremurile moderne, trebuie să facă faţă acestei provocări, adică trebuie să se adapteze la noile condiţii psiho-sociale create de goana turbată după deşertăciune şi vânt (Eclesiastul): belşug, faimă şi plăceri, într-un cuvânt faţada arătoasă a omului tot mai civilizat şi mai sterp. Şi cum mediul are de înfăptuit inevitabila sa misiune de modelare şi remodelare, este clar că omul se pricopseşte cu diverse asimetrii spirituale, raţionale şi comportamentale, reflectate în contradicţii, echivocuri, bizarerii, deziceri şi contraziceri.

Mi se poate răspunde: «Bine, bine, o fi omul modern aşa cum te-ai străduit să-l înfăţişezi. Dar unde-i mizerabilismul lui, când ştiut este că din totdeauna el şi-a afirmat vocaţia de animal social prin predilecţia sa spre perfidie, şiretenie şi abilitate, ridicate la rangul de artă, chiar dacă de cele mai multe ori ele luau chipul minciunii rostite diplomatic şi al ticăloşiei săvârşită cu rafinament.»

Este acesta un punct de vedere cât se poate de corect, întrucât mizerabilismul ca stare spirituală şi atitudinală a ajuns să fie o prezenţă constantă, imposibil de ignorat atunci când se doreşte definirea omului modern. Însă, aşa cum se întâmplă de obicei, ceva ce se permanentizează, sfârşeşte prin a se banaliza, şi oamenii se obişnuiesc atât de mult cu acea prezenţă – îndeosebi atunci când nu mai stânjeneşte pe nimeni, încât nici măcar nu mai e băgată în seamă…Ori, se ştie prea bine, omul civilizat este copleşit de singurătate şi plictiseală, deci simte o tot mai acută nevoie de nou, senzaţional şi distractiv, de unde rezultă impermanenţa preferinţelor sale, nestatornicia pasiunilor şi refuzul vehement a tot ce se cheamă vechi şi demodat.

Tertipurile morale la care cu regularitate recurge omul modern, reprezintă una din formele deosebit de subtile ale mizerabilismului. Fireşte că-i foarte riscant să afirmi despre o anume perioadă că musteşte de moralitate şi că alta este mai puţin morală ori de-a dreptul imorală. Din totdeauna oamenii s-au dovedit uşurateci şi păcătoşi, de unde nevoia reglementării raporturilor sociale prin legi severe, precum şi cea a precizării comportării decente prin coduri morale de inspiraţie religioasă. (De exemplu: regulile confucianiste, respectiv Decalogul mozaic, preluat şi adaptat de creştinism.)

Cu certitudine că pildele oferite de viaţa şi opera Mântuitorului, bazele creştinismului în ansamblul lor, au însemnat un imens câştig în plan moral pentru om. Lucrul acesta se datorează acţiunii convergente a doi factori: 1.Recreerea conceptului de morală prin adâncirea conţinutului şi extinderea fără precedent a sferei sale, în urma lucrării divine efectuate de Iisus; 2.Încorporarea de noi şi noi teritorii prin avansarea creştinismului dinspre Orient spre Occident, practic creştinarea integrală a Europei şi a unor teritorii învecinate, proces care a dus la apariţia unui vast spaţiu creştin, perfect individualizat – cel puţin în primele secole! – prin unitatea noii credinţe şi prin uriaşa forţă de convingere a moralei sale.

Asemenea argumente ne obligă să vedem în creştinism singura revoluţie ce-a avut loc în istorie (Petre Ţuţea), respectiv singura şi adevărata tăietură efectuată în istoria terestră a omului. Asta nu presupune că omul de după Cristos a fost necesarmente mai moral decât cel dinainte, că adică am avea de-a face cu două chipuri complet diferite ale omului istoric: păgânul rău şi creştinul bun! «Infecţia bună» a creştinismului, ca să mă folosesc de expresia inspirată a lui C.S.Lewis, nu a izbutit să izgonească ura, trufia, ambiţia, zgârcenia, bestialitatea şi cruzimea din oameni doar prin simplul fapt că ei au aderat la creştinism sau că s-au născut creştini. Dimpotrivă. Căci – nu-i aşa? – se poate comite asasinat şi din prea mult entuziasm, ceea ce a fost pe deplin confirmat ba de schisme, ba de cruciaţi, ba de Inchiziţie, ba de lungile şi pustiitoarele războaie religioase.

Revoluţia iacobină de la 1789 n-a reprezentat doar asaltul bestial împotriva tronului şi altarului, ci şi asaltul dement împotriva cerului, coborât prin credinţă la nivel uman şi aşezat la temelia rosturilor umane. Şi astfel s-a născut omul modern, adică liber-cugetătorul mândru nevoie mare de necredinţa lui şi dispreţuitor cu cei care se înverşunau să creadă în cele veşnice şi nevăzute…

Ideologiile asasine ale secolului 20 (integral cele bolşevico-comuniste, parţial cele fasciste) şi-au însuşit prototipul omului necredincios în adevărul nemuritor, însă pătruns de credinţă şi supunere în faţă «adevărurilor» impuse prin necruţătorul malaxor doctrinar şi propagandistic.

Dar omul poate fi stăpânit şi îndepărtat de greşeala de-a gândi gânduri neîngăduite, doar printr-o diabolică îmbinare între instrumentele de frângere a rezistenţei fizice şi cele mereu prezente de înfricoşare şi tortură moral-spirituală. Într-un asemenea climat, se subînţelege că morala creştină nu şi-a avut locul nici măcar în dicţionare…

Însă nici cele mai dictatoriale regimuri politice n-au promovat şi în continuare (atât timp cât se vor menţine) nu vor promova imoralitatea şi dezmăţul libertinajului de sus până jos, fără teamă de consecinţe. Da, în astfel de regimuri se pretinde vigilenţa dusă până la intimidarea întregii populaţii şi până la lichidarea potenţialilor adversari. Dar toate acţiunile sunt articulate într-un plan general şi sunt controlate de la centru. Altfel ar însemna că toţi pionii au dreptul să gândească şi să acţioneze de capul lor, ceea ce fireşte că nu intră în vederile conducerii supreme, de regulă ale marelui conducător devenit mit şi fetiş.

Prin urmare, morala fiind exclusă, locul ei a fost luat de etică. De fapt tot un fel de morală, numai că fabricată în laboratoarele puterii. Prin utilizarea ei în doze bine stabilite de reţetele ideologice, omul de tip nou devenea un homo sovieticus, adică o desăvârşită combinaţie între robot şi sclav. Dar dacă etica în întregul ei – fie că-i vorba de etica de partid, fie de cea socială, profesională sau familială – are o certă vocaţie a colectivismului, morala se prezintă cel mai adesea ca un balsam destinat tuturor celor aflaţi în restrişte şi din care fiecare se serveşte după trebuinţele şi capacitatea conştiinţei.

Un alt aspect al mizerabilismului rezultă din comportamentul omului modern. Ahtiat după câştig, confort şi plăceri, dornic de putere şi adulare, omul vremurilor noastre se arată dispus la orice sacrificiu, numai ca să-şi poată atinge ţelurile sale: visele romantice ale tinereţii, prietenii deveniţi nefolositori, rudimentele de ruşine şi conştiinţă, toate acestea sunt jertfite ori de câte ori interesele o cer. Pentru că după standardele îmbuibaţilor, numai astfel se realizează un adevărat om pragmatic, altfel spus, numai în acest chip el devine un ticălos apreciat şi cu pretenţii într-o lume profund ticăloşită.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, o altă faţă a mizerabilismului se vădeşte atât în gusturile şi preferinţele cultural-artistice ale parvenitului de lângă noi, care de regulă oscilează între penibil şi detestabil: cărţile şi tablourile cumpărate, distracţiile vulgare de care se simte atras, programele de televiziune urmărite, muzica ascultată acasă şi în maşină (manelele îl dau gata!), cât şi în modul – cel mai adesea şocant – cum se exprimă, se înţoleşte şi îşi etalează luxul greoi şi înzorzonat.

După acest excurs, cred că nu-i greu de priceput că mizerabilismul este aidoma unui vierme vârât în hreanul lumii civilizate, care, în proliferarea sa, manifestă un deosebit apetit pentru nuanţe şi forme locale de exprimare. Deosebim, astfel, un mizerabilism regional şi altul naţional, precum şi un mizerabilism al fanatismului şi terorii din Est şi Vest, situat faţă-n faţă cu cel al prefăcătoriei, minciunii şi hoţiei, încât nu poţi să nu fii de acord cu concluzia finală a scriitorului german Stefan Heym din romanul său «Relatare despre regele David»: «Într-o lume de eunuci, nu merită să te porţi ca un adevărat bărbat…»

Cât priveşte mizerabilismul românesc, cine poate să pună la îndoială supremaţia pe care ne-am adjudecat-o la acest capitol, ca de altfel în toate domeniile certate cu decenţa, bunul simţ, ordinea şi disciplina?! Iată de ce spaţiul românesc colcăie de dialecte şi subdialecte ale mizerabilismului autohton: al celor putrezi de bogaţi şi al celor săraci lipiţi pământului, al trufaşilor şi al umiliţilor, al parlamentarilor şi al şomerilor, al târfelor şi al cucoanelor simandicoase, al maneliştilor şi al tuturor agramaţilor din presa scrisă şi vorbită, al moldovenilor, sudiştilor şi ardelenilor, cu toţii bălăcindu-se, mai mult sau mai puţin, în mizerabilismul urât mirositor al balcanismului.

Buletinul AdSumus, februarie 2008

comunicare de Ion Coja

www.ioncoja.ro

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni. Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias de cives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor! Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici… Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?

Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau (2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa. Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme. E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…

Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei. Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite. Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune. Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.

Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.

Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus. E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!… În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.

Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire. Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.

Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit… Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc. Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin. Toate limbile romanice au corectat această aberaţie, româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinării imparisilabice. Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.

Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ. Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt. O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.

Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.

Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulată.

Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, că sunt prea periferice, prea rar folosite ca să se fi păstrat prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.

Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!

Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.

Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi-mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a. Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni). Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.

După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjungia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot! Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…

În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârîţi ai acelei limbi!

Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.

Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin!

Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.

În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.

Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.

Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez: „Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una.

Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)

Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastră director tutelar.

Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi… Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele… E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă între ontogeneza românilor şi glotogeneză.

…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!

Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?!

Buletinul AdSumus, ianuarie 2008

un articol de Dan Anghelescu

Exceptând perioadele când Festivalul şi Concursul Internaţional ce-i poartă numele ne re-apropie de fabuloasele şi aeratele lui eşafodaje sonore, muzica lui Enescu rămâne totuşi o prezenţă încă discretă în viaţa artistică a României. Sporadic incluse în programele instituţiilor de concert sau ale posturilor de radio şi televiziune, înaltele piscuri ale creaţiei enesciene sunt cunoscute şi apreciate doar de un număr încă restrâns de specialişti şi melomani. Ceea ce induce concluzia că, în sfera decidenţilor culturali a existat, privitor la Enescu, un interes numai formal; dacă nu chiar o tacită şi difuză ostilitate.Ceea ce nu înseamnă că – atunci când a fost convenabil pentru anumite tipuri de interese – nu s-a uzat copios de acest nume. Şi chiar cu tot cinismul din dotare, mai ales atunci când se miza pe un profit de imagine. O aritmetică simplă arată faţa reală a lucrurilor: într-o jumătate de secol s-au desfăşurat doar 18 ediţii (!?) ale Festivalului …Apoi, să ne reamintim, premiera din 1958 a operei Oedipe, când, cu brutalitate şi grobianism proletar, Gheorghiu-Dej mutila spectacolul eliminând un întreg tablou. Incredibil, ceva similar s-a petrecut şi acum, în ediţia 2007, când Oedipe-ul enescian, fără explicaţii, nici nu a mai fost inclus în programul acestei ediţii a Festivalului. Ostilitatea despre care am vorbit a fost cât se poate de vizibilă şi în 2oo4 când, într-un aşa-numit Mare Festival al artelor desfăşurat –închipuiţi-vă – chiar în România (şi pentru români !?!), muzica lui Enescu era cu totul şi cu totul ignorată. Deconcertantul inventar (al ostilităţii) include şi tratamentul aplicat compozitorilor şi muzicologilor români care au facut tot ce era omeneşte posibil pentru a aduce într-o reală lumină valoarea tezaurului enescian. Şi azi, quasi necunoscută (din cauza tirajelor meschine şi fără reveniri, ca şi din cauza lipsei traducerilor în limbi de largă circulaţie) inestimabila lor investiţie de inteligenţă şi creativitate continuă să rămână fără efecte în ceea ce priveşte promovarea şi percepţia creaţiei enesciene dincolo de hotarele ţării. Şi – în continuare – iată previzibilele consecinţe:

Editura bucureşteană „Lider” publica volumul intitulat Vieţile marilor compozitori. Autorul, Harold C. Schonberg, critic muzical al ziarului „New York Times”, făcea o trecere în revista a marilor compozitori (şi a creţiei muzicale) de la Monteverdi la Berlioz, de la Wagner la Messiaen şi de la Bartok la Stravinski, John Cage şi minimalişti. Despre Enescu lucrarea nu conţine nici măcar un singur rând. Situaţie similară în volumul intitulat 100 de personalităţi ale secolului XX . Compozitorii, editura ALL. În Le Robert (Dictionaire d’aujour’hui), Enescu apare, totuşi, însă doar în calitatea de… „Grand professeur de violon, maître de Yehudi Menuhin”(sic!). Exemplele mai pot continua.

George Enescu reprezintă una dintre cele mai valoroase şi proeminente personalităţi ale muzicii veacului XX. Aprecierea aceasta a aparţinut – întâi de toate – unor mari maeştri ai timpului, notorii pentru severitatea opiniilor lor. Între aceştia îi amintim pe André Gedalge, Camille Saint-Saens, Charles Koechlin, Antoine Goléa, Arthur Honegger, …şi lista ar putea să fi prelungită considerabil. Dar evidenţele nu trebuie susţinute nici cu martori nici cu demonstraţii.

În aceaşi timp s-a spus, pe bună dreptate, că prin el, atât ca interpret şi personalitate exemplară – dar şi prin valoarea copleşitoare a operei sale – reprezintă una dintre înaltele instanţe tutelare ale spiritualităţii româneşti? Desigur, în ultima jumătate de veac (ca şi în ultimele două decenii de după loviluţie, mersi Luca Piţu!), am auzit numeroase voci – şi de nenumărate ori – clamând cu o inutilă grandilocvenţă afirmaţii similare. Exceptându-i pe muzicieni – care chiar ştiau despre ce vorbesc – vidul pustiitor (a propos de ce arată realitatea) din respectivele alocuţiuni a devenit cel puţin greţos. Şi vom vedea imediat din ce motiv.

Timp de peste o jumătate de veac de la dispariţia lui Enescu nu s-a luat, nici măcar în discuţie, înfiinţarea unui for naţional, capabil să promoveze şi să cultive atât muzica, cât şi fascinanta personalitate a lui Enescu (violonist, pianist, compozitor genial, profesor). Am sperat, în zadar, că anul 2005 (care rotunjea o jumătate de veac de la trecerea lui în nefiinţă) va deveni Anul Enescu. Cu toate că în toată această vreme decidenţii (culturnicii) de ieri şi de azi, n-au s-au învrednicit să obţină nici măcar dreptul de tipărire (!?!) al partiturilor enesciene. (Numeroşi muzicienii străini care au concertat, s-au interesat, ori doar au vizitat ţara în care s-a născut Enescu nu au putut să-şi procure partiturile lucrărilor lui, deci n-au avut cum să-i cunoască, ori să-i cânte opera!). O discografie alcătuită corespunzător cu ceea ce (nu încetăm, adesea zgomotos, să) spunem că reprezintă Enescu şi creaţia sa, de asemenea nu există. Ori – din moment ce valoroasele studii focalizate asupra creaţiei acestui Orfeu Moldav (cum a fost numit), au rămas necunoscute, din moment ce partiturile celor mai importante lucrări ale sale sunt de-ne-găsit, era firesc ca asupra lui şi a muzicii sale să se aştearnă nedreptul văl al uitării.

…. Iată prin urmare (doar câteva) dintre cauzele ce au întârziat (nepermis de mult) reconsiderarea locului pe care-l ocupă Enescu între valorile muzicii universale. Distinsul estetician Antoine Goléa (Estetique de la musique contemporaine) nu a ezitat să-l considere drept cel mai nedreptăţit compozitor al veacului XX. Dar – să nu ne facem că uităm! – la această cumplită nedreptate suntem co-părtaşi.

Cazul Enescu pare croit după acel trist adagiu al lui J.P.Sartre „…pe măsură ce moartea devine reală, gloria se reduce la o mistificare”. La numai câţiva ani de la dispariţie, în Enciclopedia Muzicală Fasquelle, Pierre Boulez acredita ideea că emblematici – pentru muzica primei jumătăţi de veac – rămâneau doar Schönberg, Alban Berg, Webern, Stravinski şi Bartok. Asemenea păreri exprimate (din raţiuni pe care nu le vom discuta aici), în principiu, nu dăunează nimănui dacă ele sunt combătute la vreme şi nu lăsate să plutească indefinit. In plus, o serie de circumstaţe aveau să continue defavorabil pentru receptarea corectă a creaţiei enesciene.

În veacul XX faptul de artă, sub influienţele pozitivismului profesat de Auguste Compte şi ale gândirii matematice a lui Poincaré, se reconsidera într-o ontologie inundată de meta-implicaţii din sfera ştiinţelor exacte, vădind un exagerat apetit epistemologic. Mallarmé declanşa o goană obsesivă după perfecţiune, iar antiromanticul Valéry considera actul creator doar ca arhitectură şi ordine. În arta sunetelor dodecafonismul (Schönberg, Alban Berg, Webern), odată cu disoluţia tonalităţii, determina şi o criză de legitimitate structurală. Sub semnul unei profeţii formulate cândva de Schelling (înnoptarea temeiului metafizic al sensului), arta, în genere, se abandona în derizoriul fabricaţiilor atât de proprii pentru civilizaţia de consum, iar actul creaţiei se despuia de orice taină şi aureolă supraumană (Martin Heidegger).

Era contextul în care Enescu alesese cu totul alt drum, inoculând discursului sonor o „enormă densitate a afectului” (Pascal Bentoiu). Poetica lui părea o alchimie misterioasă, unde forme adietoare din trecut insinuau cu eleganţă o noutate discretă, esenţe şi densităţi necunoscute altor muzici şi o indelebilă amprentă care îl determina pe Charles Koechlin să elogieze „l’extraordinaire don d’assimilation d’un Georges Enesco’’. Înţelegându-i valoarea şi originalitatea Antoine Goléa va încerca, în repetate rânduri, să impună reconsiderarea locului ocupat de Enescu în contextul universal al artei sunetelor, subliniind o serie de elemente ce-l anticipau cu două decenii pe Messiaen, ca şi priorităţile pe care limbajul enescian le deţine vis-a-vis de creaţia unor Bartok, Schönberg sau Anton Webern.

România resimte azi, mai mult ca oricând, o imperioasă nevoie de imagine. Faptul că Enescu e încă insuficient cunoscut în propria ţară şi prea puţin peste hotare explică şi el, până la un punct, acel mare deficit de imagine cu care nu vom înceta prea curând să ne confruntăm. Într-o epocă ce conturează o mega-civilizaţie dominată de efectele – dizolvante – ale globalizării, prin muzica lui ne-am putea regăsi – şi păstra – cu unicitatea şi inefabilul propriei noastre fiinţe spirituale, respirând către lume dimensiunea sublimă a propriei noastre imagini, azi, din nefericire, absentă sau distrusă. In această absenţă noi înşine suntem cei care am şi început să ne pierdem. În 1931 George Breazu scria oferindu-ne – încă de pe atunci – o lecţie (ce păcat că nu o mai ştim!) despre cum ar trebui înţeles Enescu: ”într-o înaltă misiune a umanităţii şi românităţii noastre. Ceea ce putem descoperi, contemplându-l este conştiinţa acestei misiuni şi răspunderea ei.”

1. Legiunea I Adiutrix[DIVR,369];

2. Legiunea VII Claudia[DIVR,369];

3. Legiunea XI Claudia[DIVR,369];

4. Legiunea IV Flavia Felix [DIVR,369];

5. Legiunea X Gemina [DIVR,369]

6. Legiunea XIII Gemina [DIVR,369];

7. Legiunea II Herculea [DIVR,369];

8. Legiunea I Iovia [DIVR,369];

9. Legiunea I Italica [DIVR,369];

10.Legiunea V Macedonica [DIVR,369].

Pentru cucerirea unui teritoriu de 125.400 kmp, cât cuprindea Dacia romanã, a fost nevoie de o mobilizare excepţionalã la care a participat o treime din totalul armatei romane. Marele habitat tricontinental roman de peste 3.300.000 kmp, cu fruntariile sale de aproape 10.000 km lungime au rãmas în paza a numai 120.000 de soldaţi, respectiv 12 soldaţi pe km de frontierã, ceea ce corespunde unui sector de peste 80 m pentru un ostaş.

Datã fiind iminenţa rãzboiului şi necunoscându-se intenţiile vrãjmaşului, presu-punem cã regele Decebal a fost nevoit sã-şi plaseze forţele armate, în special, de-a lun-gul Dunãrii. Având în vedere lungimea fluviului care forma graniţa între Dacia carpati-cã şi Imperiul roman, de cca 1.000 km, trebuie sã recunoaştem cã armata sa era insu-ficientã pentru o apãrare de asemenea anvergurã. În medie ar reveni un numãr de 2.000 de soldaţi pentru punctele strategice inclusiv zonele adiacente mai importante, care de-veniserã sub ocupaţia romanã castre permanente. Cum numãrul acestor castre trecea de 100, rezultã cã aproximativ 40% din efectivele totale erau încartiruite în aceste garni-zoane, şi numai cealaltã parte a armatei era masatã în lungul fluviului, în proporţie de cca 250 de oameni pe km de frontierã, precum şi ca forţã de şoc şi regimente de gardã.

Dacã ţinem cont de faptul cã o mare parte dintre aceste trupe era formatã din auxiliari ne dãm seama cã proporţiile scad foarte mult.

Cum invadatorul trebuie sã fi folosit elementul surprizã, de el depinzând, în liberul sãu arbitru, ora, locul atacului, raportul de forţe etc., trupele dacice nu aveau altceva de fãcut decât sã urmãreascã în permanenţã, mişcãrile duşmanului şi sã se regrupeze în funcţie de necesitate, de rapiditatea deplasãrilor sale atârnând, de cele mai multe ori, soarta luptei sau a bãtãliei pentru apãrarea unui punct fortificat. În aceste condiţii, iniţiativa nu putea sã o aibã decât împãratul roman, aşa cum, de altfel, s’a şi întâmplat atât în timpul primului rãzboi, cât şi în cursul celui de-al doilea.

În cazul primului rãzboi, Traian “a împãrţit armata în douã corpuri şi o coloanã, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunãrea pe un pod de vase, la Lederata, îndreptându-se spre Tibiscum, lângã Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aixis. Cea de a doua coloanã a pãtruns în Dacia pe la Dierna tot pe un pod de vase…” [DrãganNT,I,300].

“Se pare cã, în cel de-al doilea rãzboi dacic, împãratul dispunea de forţe mai numeroase decât în primul, ceea ce îngãduie sã se emitã ipoteza unui atac pe mai multe direcţii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obişnuitul drum al Banatului. În acelaşi timp, o coloanã trecea în Transilvania, prin pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric romanilor, nu putea sã facã faţã cu succes atâtor atacuri convergente”, aratã Iosif Constantin Drãgan, în” Noi, tracii “[DrãganNT,I,307], ipotezã la care subscriem şi noi.

La aceste elemente care au condus, în final, la înfrângerea armatei lui Decebal, trebuie sã mai adãugãm, şi nu în ultimul rând, dezvãluirile furnizate de prizonieri, care puteau fi de o importanţã deosebitã pentru mersul operaţiunilor militare, aşa cum s’a întâmplat la asediul capitalei Sarmizegetusa.

Sprijinul aliaţilor nu a fost nici el la nivelul scontat. Decebal – ne informeazã Dio Cassius - “chema în ajutor pe vecini. Spunea cã dacã-l vor pãrãsi pe dânsul şi ei vor fi în primejdie; cã mai uşor şi mai sigur îşi vor pãstra libertatea ajutându-l în luptã, îna-inte ca el sã fi suferit vreo nenorocire. Însã privind nepãsãtori cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmã vor ajunge ei înşişi robi cãci vor rãmâne fãrã aliaţi” [DIO,LXVIII,11.1].

Dupã mãrturia lui Pliniu cel Tânãr, guvernatorul Bitiniei, din scrisoarea adresatã în anul 112 d.Hr. împãratului Traian, rezultã cã regele dac Decebal a cerut ajutor militar şi regelui part Pacorus, prin intermediul lui Callidromus, trimis în acest scop la Ctesifon, cale de peste 3000 km, cum afirmã Dr. Florin Constantiniu, în articolul “De la Sarmizegetusa la Ctesiphon: Din activitatea militarã şi diplomaticã a regelui Decebal “ [LIP,1/84,92-93].

“Peste mai bine de un mileniu, ªtefan cel Mare se va afla în legãturi cu Uzun Hasan, hanul statului Ak Koinlu, a cãrui capitalã era în 1468 la Tabriz (în nordul Iranului de azi), în vederea luptei împotriva Imperiului otoman” [LIP,1/84,93].

Regele dac Decebal cãuta însã alianţa militarã la regele part Pacorus ca la o rudã de sânge, dinastia Arsacizilor fiind de origine dacicã, aşa cum afirmã H.J.Klaproth în “Tableaux Historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’a nos jours”: “Deşi prima origine a Arsacizilor trebuie cãutatã în Asia, când au supus aceastã parte a lumii, veneau din Europa şi fãceau parte dintr’o puternicã naţiune, dispersatã de pe malurile Dunãrii pânã în ţinuturile cele mai îndepãrtate ale Asiei de sus; aceste popoare erau dacii – nume naţional al Arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre Ungaria şi Bactriana purtau acelaşi nume – Dacia…” [AI,1/84,141].

“ Monarhia Arsacidã era centrul unui vast sistem politic, care, spre vest, era în legãturã cu romanii, în timp ce spre est era în contact cu imperiul chinez. Astfel, pe de o parte, îi vedem cãutând duşmani din Italia pânã pe malurile Dunãrii, şi, pe de altã parte, monarhii chinezi intervenind ca mediatori în sângeroasele lupte dintre prinţii arsacizi. Aceastã puternicã monarhie se compunea din patru regate principale, posedate de aceeaşi familie:

- ramura celui dintâi nãscut ocupa Persia şi şeful ei, împodobit cu titlul de rege al regilor, avea suveranitate deplinã asupra tuturor prinţilor din neamul sãu;

- regii Armeniei erau de rangul doi;

- regii Bactrianei (numitã şi Dacia) care stãpâneau de pe malurile Indului, nordul Indiei şi în rãsãritul Persiei;

- regii masageţilor, care posedau toatã Rusia meridionalã, de pe malurile Volgãi şi Tanaisului (Don) [AI,1/84,141].

Regii din dinastia dacã a Arsacizilor parţi au domnit neîntrerupt între anii 250 î.Hr. şi 227 d.Hr. [MEIU,648-649], vreme de aproape o jumãtate de mileniu, iar în Armenia, între anii 52 şi 415 d.Hr. [MEIU,434], timp de aproape 400 de ani.

În acest context istoric era normal ca regele Decebal al DACIEI carpatice sã solicite ajutor regelui Pacorus al DACIEI bactriene [AI,1/84,140] sau altor regi daci din ţãrile învecinate, ţinând cont de faptul cã masaGEŢII stãpâneau pânã pe malurile Donului, iar originea acestora e înscrisã chiar în etnonimul lor.

În acest sens, credem cã trebuie abordatã şi relatarea din cãrţile chinezeşti despre Pan (desigur Ban “prinţ”) Tchao care proiecta sã atace Imperiul roman, în timpul rãzboa-ielor acestuia cu Decebal, dar perşii l-ar fi fãcut sã renunţe la acest plan [AI,2/84,140].

Despre aceste fapte vorbesc şi “ Tacit, Ammianus, Hieronymus, care lasã sã se înţeleagã cã ar fi existat o încercare din partea lui Decebal de a realiza o coaliţie vastã împotriva romanilor, printre aliaţii sãi numãrându-se şi parţii” [MID,91].

Nu insistãm asupra amãnuntelor legate de purtarea rãzboaielor conduse de Traian, care primeşte, dupã prima conflagraţie, numele triumfal de DACICUS, fiind primul împãrat care-l poartã [ILD,53], ci ne vom strãdui sã estimãm pierderile care au putut fi suferite de daci, ţinând cont de afirmaţia fãcutã de Herodot cã “geţii sunt cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci” [DER,II,1]. Considerãm cã pierderile armatelor dacice nu puteau fi mai mari decât dublul efectivelor romane angajate în lupte, respectiv de 120.000 de persoane (morţi şi dispãruţi), cifrã, oricum, exagerat de mare. De aici rezultã cã, dupã terminarea celui de al doilea rãzboi, armata dacilor a rãmas cu aproximativ 380.000 de militari în viaţã, care, în mod normal, nu puteau cãdea în întregime în mâna învingãtorului. În primul rând credem cã au rãmas fãrã pierderi garnizoanele situate la mari depãrtãri care nu au intrat în luptã, unde am estimat în jur de 200.000 de ostaşi.

Criton aratã cã romanii au luat 500.000 de prizonieri (Ioannes Lydos, De magistratibus [DIVR,196]) din Dacia. Aceastã cifrã este deosebit de importantã, prin valoarea ei intrinsecã, care confirmã ipoteza noastrã privitoare la totalul trupelor dacice angajate în lupte, implicit la numãrul de locuitori ai regatului.

Dacã totalul efectivelor dacice ar fi fost doar de 500.000 de soldaţi, din care au pierit cca 120.000, iar alte 200.000 erau încartiruiţi în garnizoane îndepãrtate care nu au participat la luptele din noua provincie romanã, rezultã cã doar 180.000 de ostaşi daci puteau fi fãcuţi prizonieri. Prin urmare, adãugând celor 500.000 de prizonieri numãrul morţilor şi al dispãruţilor (120.000), precum şi al celor aflaţi în alte zone ale regatului dacic (200.000) rezultã cã regele Decebal avea sub arme peste 820.000 de militari, cifrã care ridicã potenţialul demografic al ţãrii la peste 8.200.000 de locuitori.

Pentru teritoriul actual al României, din stânga Dunãrii, fãrã Basarabia, Bucovina de nord şi alte regiuni înstrãinate de marile puteri europene, populaţia de 5.000.000 de persoane rãmâne acoperitoare pentru studiul nostru, aşa cum am menţionat mai sus. Aşadar, pierderile estimate ale dacilor în rãzboaiele purtate împotriva agresorilor romani la începutul secolului al II-lea d.Hr. se ridicã la 620.000 de morţi, dispãruţi, prizonieri, la care trebuie adãugate victimele din rândul femeilor, copiilor, bãtrânilor, care au avut de suferit de pe urma evenimentelor militare, dar şi din cauza epidemiilor care au bântuit în urma conflagraţiilor îndelungate, pierderi care la un loc au putut sã ajungã la cca 380.000 de persoane.

Pe ansamblu, pierderile dacilor s’ar cifra la aproximativ 1.000.000 de oameni, în care sunt incluse şi cele suferite ca urmare a scãderii sporului natural al populaţiei, rezultând, cã în aceşti ani de rãzboaie cumplite, situaţia demograficã a stagnat.

Calculele noastre au în vedere cele mai dezavantajoase situaţii pentru daci şi nu ţin seama de compensãrile produse, în acest domeniu, de colonizãrile cu elemente romanice sau romanizate, provenind “ex toto orbe Romano”, care, oricum, nu puteau ajunge la 20% cât reprezintã pierderile estimate de noi, deşi erau foarte importante. Apoi, acest “ex toto orbe Romano”, include, în mod intrinsec, şi populaţiile dacice din provinciile romane ale epocii, care nu erau deloc puţine atât în Peninsula Balcanicã, cât şi în Pannonia, în Asia Micã etc., populaţia dacicã având în Imperiul roman o pondere foarte importantã. Prin urmare, pasajul lui Eutropius: “Traian, dupã cucerirea Daciei, adusese aici din toate pãrţile imperiului o mulţime nenumãratã de colonişti spre a cultiva câmpurile şi a locui oraşele, depopulate de lungile rãzboaie ale lui Decebal” [IR,VIII,120], trebuie interpretat şi sub acest raport demografic al colonizãrii Daciei şi cu elemente dacice sau tracice.

Cucerirea romanã din Dacia nu a afectat întregul teritoriu situat în stânga Dunãrii, întrucât cea mai mare parte a provinciilor istorice: Crişana, Moldova, Muntenia, precum şi totalitatea Bucovinei, Maramureşului etc. au rãmas, pe mai departe, în componenţa Daciei libere. Victoriile romane asupra dacilor carpatici au fost eternizate prin monumente triumfale ridicate la Tropaeum Traiani, în anul 109 şi la Roma, Columna lui Traian, inauguratã la 12 mai 113 d.Hr., opera vestitului arhitect Apollodor din Damasc [ILD,53-54].

Pax Romana care a urmat dupã marile confruntãri militare a fost tulburatã deseori de autohtonii daci care nu se puteau împãca cu ideea subjugãrii lor de cãtre o putere strãinã. În acest sens amintim câteva din rãscoalele care au avut loc în Dacia romanã, precum şi unele atacuri ale dacilor liberi îndreptate împotriva stãpânirii romane:

- rãscoala dacilor supuşi, conjugatã cu atacurile iazigilor şi roxolanilor din anul 118 d.Hr., în timpul cãreia guvernatorul provinciei C.Iulius Quadratus Bassus cade în luptã [ILD,54];

- în aceeaşi perioadã are loc incendierea suprastructurii lemnoase a podului construit de Apollodor la Drobeta [ILD,54];

- atacul dacilor liberi dintre anii 156-157 [ILD,54];

- dacii liberi din Carpaţii nordici (costobocii) atacã Dacia romanã, invadând, apoi, Macedonia şi Grecia, în anul 167 d.Hr., concomitent cu ofensiva iazigilor de pe cursul mijlociu al Dunãrii şi a bastarnilor pe coastele Pontului Euxin [ILD,54];

- în anul 170 d.Hr. are loc un nou raid al costobocilor pânã în provinciile balcanice ale imperiului roman [ILD,54] etc.

În aceastã ultimã parte a secolului al II-lea au loc şi cele douã rãzboaie marcomanice, primul între anii 166-175, iar al doilea între 178-180 d.Hr., la care, desigur, au participat şi dacii liberi din zonele de interes [ILD,54].

În vederea mãririi gradului de siguranţã a statului, Dacia este împãrţitã, iniţial, în anul 119, în douã provincii:

1 - Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum, şi

2 - Dacia Inferior.

În anul 124 d.Hr., în urma noii vizite a împãratului Hadrian, ţara este împãrţitã în trei:

1 - Dacia Superior;

2 – Dacia Inferior;

3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].

Nici aceastã împãrţire nu a fost de lungã duratã, cãci între anii 167-169 d.Hr. are loc reorganizarea celor trei Dacii, care devin astfel:

1 - Dacia Apulensis, guvernatã de un legatus Augusti de rang consular, cu reşedinţa în oraşul Apulum, superior în grad guvernatorilor celorlalte douã provincii;

2 - Dacia Malvensis;

3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].

Înflorirea oraşelor Daciei romane care a avut loc în acest secol, rezultã şi din ridicarea unora dintre ele la rang de municipiu, între care: Drobeta, Napoca, Romula (în anul 124 d.Hr.), Tropaeum Traiani (în anul 170 d.Hr.), Porolissum (dupã anul 193 d.Hr.) [ILD,54]. Ulterior, alãturi de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, şi municipiile Apulum şi Napoca sunt ridicate, în anul 192 d.Hr., la rangul de colonie, ca, dupã anul 193 d.Hr. şi Dierna, Drobeta, Potaissa sã mai primeascã acest rang [ILD,54].

Inscripţia onorificã pusã în cinstea împãratului Septimius Severus, în anul 200 d.Hr., atestã la aceastã datã rangul de municipiu al oraşului Ampelum, reşedinţa procuratorului care organiza activitatea minelor aurifere din munţii Apuseni [ILD,54].

Interesul major al Imperiului roman pentru noua provincie cuceritã de împãratul Traian este dovedit de construcţia drumului Ulpia Traiana – Apulum – Potaissa – Napoca – Porolissum, între anii 107-109 d.Hr. [ILD,53], precum şi de vizitele întreprinse aici de cãtre împãraţii Traianus Dacicus, Hadrianus (de mai multe ori), Septimius Severus, în cursul secolului al II-lea d.Hr. [ILD,54].

÷

În urma pierderilor considerabile suferite de populaţia Daciei în timpul rãzboaielor cu romanii, luatã în ansamblul ei, aceasta a scãzut, deci, la 4.000.000 de persoane, revenind pe provinciile noastre istorice urmãtoarele proporţii:

Transilvania : 100.000 kmp × 18 = 1.800.000;

Muntenia : 76.000 kmp × 18 = 1.400.000;

Moldova : 46.000 kmp × 18 = 800.000;

Pentru a admite teza lui J.Beloch potrivit cãreia Dacia romanã avea în secolul al II-lea o densitate de 5 locuitori pe kmp [PS,I,39], ar însemna sã considerãm cã în acest secol dacii au pierdut peste 4.300.000 de oameni ! Un asemenea dezastru nu se putea produce în acea perioadã istoricã nici dacã armele romanilor ar fi fost cele din zilele noastre: chimice şi atomice, pentru cã relieful ţãrii nu permitea propagarea undei de şoc, rãspândirea cenuşii radioactive, a perdelei de gaze etc. cu atâta uşurinţã.

Pe teritoriul Daciei romane, mai exact al celor trei Dacii romane, pãstrând aceeaşi proporţie şi densitate, populaţia estimatã se ridicã la 1.800.000 de cetãţeni (100.000 × 18), în care nu sunt incluse efectivele legiunilor romane staţionate aici şi nici coloniştii aduşi “ex toto orbe Romano”.

Dintre locuitorii autohtoni, menţionaţi mai sus, pãrţii transilvane (inclusiv Banatul timişean) îi revin: 70.000 kmp × 18 = 1.260.000 de persoane, iar pãrţii muntene (şi oltene): 30.000 × 18 = 540.000 de oameni. Au rãmas în teritoriile dacilor liberi de atunci, aferenţi fruntariilor naţionale actuale, un numãr de peste 2.200.000 de locuitori, din care, în Transilvania 540.000, în Muntenia 960.000 şi în Moldova 700.00 (cifre rotunjite).

Numeroşi daci au mai rãmas în celelalte teritorii autohtone ale Daciei carpatice, între care în Basarabia şi Bucovina de nord peste 1.100.000, în Dobrogea peste 350.000, considerând cã în ultimele douã secole aici nu s’a înregistrat nici o creştere demograficã (vedi supra), precum şi în alte teritorii tracice extracarpatice şi pontice.

Putem conchide, deci, cã sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. a gãsit Dacia Liberã din Carpaţi cu peste 3.650.000 de locuitori daci, iar Daciile romane cu peste 1.800.000 de daci, respectiv un total de aproape 5.500.000 de daci.

(din volumul VIDUL DEMOGRAFIC ŞI MATEMATICA, apărut postum)

prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu (AdSumus, ianuarie 2001)

De câteva secole, legenda Dr-ului Faust se află în atenţia scriitorilor şi compozitorilor, cele mai cunoscute opere concepute pe această temă aparţinând în literatură lui Goethe, în muzică lui Gounod, amândouă fiind încă actuale. Suc-cesul universal al temei se datorează faptului că ea face să vibreze în noi o coardă comună, tentaţia către o împlinire supremă, pe care o căutăm în parametri omeneşti (când ea, de fapt, este de ordine divină). Când Faust caută să spună clipei tre-cătoare “mai stai, eşti atât de frumoasă”, el aspiră la o împlinire supremă către care aspirăm toţi. Chiar dacă, pentru moment, avem impresia că am atins stadiul numit îndeobşte fericire, în momentele următoare ne dăm seama că n-am trăit decât o iluzie – şi ne cuprinde senzaţia contrară, de altfel, complet justificată, amărăciunea, deziluzia. Aşa s-a întâmplat şi cu legendarul Dr Faust, omul care a plătit scump iluzia fericirii. Încercase pe tot parcursul vieţii sale, atât în tinereţe, cât şi la epoca maturităţii, şi pe toate căile posibile, să obţină un succes care să-l facă fericit. La bătrâneţe, profund dezamăgit, cedează ademenirii lui Mefisto. Acesta îi promite fericirea, dar îi cere, în schimb, sufletul. Faust acceptă târgul şi, spre nenorocirea sa finală, îşi pierde sufletul pentru un strop de iluzie trecătoare!

Acest tip de tocmeală cu Diavolul constituie ceea ce unii literaţi numesc “sindromul faustic”, în patologia căruia omul a căzut mereu, de pildă când a optat pentru industrializare, sacrificând o viaţă mai apropiată de natură, sau când ucide, închipuindu-şi că, prin omor, pune capăt unei dispute. Sub lozinca amăgitoare a “eliberării femeii”, multe din semenele noastre devin curve, îşi uită rolul sfânt de mamă a familiei şi de apărătoare a copiilor când bărbatul se află la muncă. Ţara în care trăiesc azi cunoaşte un exemplu ilustru în materie, cazul unui evreu american, Dennis Levine, care şi-a folosit inteligenţa şi aptitudinile financiare pentru a-şi însuşi ilegal peste 11 milioane de dolari. Arestat, judecat şi condamnat, a ieşit din închisoare complet schimbat, ajungând să denunţe public, prin conferinţe şi reuniuni sociale repetate, practicile financiare oneroase care l-au tentat în aşa măsură încât şi-a pierdut cinstea, îmbogăţindu-se în detrimentul altora. Evanghelistul Matei (4:8) relatează cum Diavolul l-a dus pe Iisus pe un munte, de unde i-a arătat lumea, gloria şi bogăţiile ei nenumărate. “Toate sunt ale Tale”, i-a spus Diavolul, “dacă mi te închini mie”, iar Iisus i-a răspuns prin celebrul “Retro Satana”, “înapoi, Satană”, refuzând atât oferta, cât şi imensa tentaţie. Este, fără îndoială, cel mai cunoscut exemplu de respingere a pactului cu Diavolul, căruia atât de mulţi îi cădem pradă sub o formă sau alta. În 1978, Alexandru Soljeniţîn a rostit la Harvard University, în USA, un discurs atât de actual încât şi azi este citat pentru vehemenţa cu care a divulgat simulacrul de fericire materială (oferit de societatea occidentală de consum) în mrejele căruia cad nenumăraţi semeni ai noştri, americani sau altfel. Prestigiul Premiului Nobel care-i fusese decernat lui Soljeniţîn cu câţiva ani înainte, aureola de profet al generaţiei sale şi de cel mai ilustru dizident sovietic, au asigurat discursului o receptivitate neobişnuită. Mai multe au fost elementele care au contribuit la succes.

Mai întâi, în cursul prezentării ce i s-a făcut, s-a spus că Soljeniţîn a fost victima unui holocaust puţin cunoscut în USA, cel ce a urmat Revoluţiei din octombrie 1917, soldat cu moartea, pe parcurs de câteva decenii, a cca 60 de milioane de oameni – asupra căruia mass-media americană păstrează o tăcere explicabilă poate doar prin preeminenţa acordată holocaustului evreiesc (6 milioane de oameni). S-a arătat că Soljeniţîn a fost, timp de 8 ani, pensionar al Arhipelagului Gulag, după care a stat 3 ani în exil în propria sa ţară, într-un oraş de graniţă, şi că a fost expulzat în cele din urmă în 1974, după ce primise Premiul Nobel în 1970. În 1976, a mai spus prezentatorul, Soljeniţîn s-a stabilit în statul american Vermont împreună cu a doua sa soţie. Fac aici o paranteză, ca să arăt că am fost în contact cu Soljeniţîn în vremea când a locuit la Vermont. I-am publicat un articol, prin 1982, în revista pe care o scoteam pe atunci, NEW YORK SPECTATOR, articol în care comenta una din ideile dezvoltate în celebrul discurs rostit la Harvard, în 1978. Cum menţionam mai sus, scriitorul denunţase la Harvard racilele societăţii occidentale de consum, rezultat firesc al oricărei forme de “pact cu Diavolul”, de vânzare a conştiinţei, şi rostise denunţul în aceeaşi manieră sinceră, dar usturătoare pentru unii, în care, cu ani înainte, denunţase racilele din propria sa patrie. A rostit atunci multe adevăruri neplăcute pentru urechile occidentale, atât de neplăcute încât unii nepricepuţi l-au acuzat de criptocomunism, afirmând că venise în SUA anume ca să introducă şi acolo comunismul. Unii compatrioţi ai subsemnatului, tot atât de pricepuţi în alte culturii, m-au acuzat şi pe mine de criptocomunism, pentru că publicasem articolul lui Soljeniţîn şi, în subsidiar, pentru că promovam idei asemănătoare, denunţând racilele exilului românesc, racile care rezultau din acelaşi tip de abandon moral, de vânzare a conştiinţelor româneşti unor interese străine. Azi, după atâţia ani, se vede clar câtă dreptate avusese scriitorul la Harvard. Nu pronunţase termenul de “sindrom faustic”, dar se referise la exact aceeaşi patologie morală. Redau câteva idei din partea în care denuţase exploatarea conştiinţelor:

“… dar lupta pentru dominaţia planetei noastre, fie fizic sau spiritual, luptă de proporţii cosmice, nu este doar o problemă vagă de viitor. Forţele răului au declanşat ofensiva lor decisivă; toţi îi simţiţi presiunea; dar ecranele şi publicaţiile voastre nu transmit decât zâmbete. Vă întreb direct: PENTRU CE ZÂMBIŢI? PENTRU CE?… Reprezentanţi ai societăţii voastre, ca George Kennan, spun că nu putem folosi criterii morale în politică. Urmarea este că am ajuns să amestecăm ceea ce e bun cu ceea ce e rău şi să facem loc în lume răului absolut când ar trebui, din contră, să ne bazăm numai pe criterii morale.”

A mai vorbit despre doctrina care domină în America modernă, umanismul secular, o doctrină care susţine că nu există păcat, nici deosebire între rău şi bine, şi că scopul suprem al existenţei noastre este bunăstarea materială, bazată pe succese personale. Cultivarea acestor idei, a spus Soljeniţîn, îl absolvă pe om de orice responsabilitate faţă de Creator; omul ajunge să se bazeze din ce în ce mai mult pe cuceririle sale tehnice, pe mecanică, electronică, fisiune atomică şi rachete spaţiale, realizări admirabile fără îndoială, dar care creează un tip de om trufaş şi indiferent faţă de Creatorul său, ba chiar contestatar al Divinităţii şi adversar al Bisericii. Oricât de coruptă e America de azi, aceste observaţii n-au fost trecute cu vederea, nu s-au uitat, iar lucrurile nu s-au oprit acolo.

Nu mult după conferinţa de la Harvard, Soljeniţîn a dat publicităţii un articol care a provocat stupoare; a scris că Revoluţia din octombrie din Rusia, fiind condusă de Trotzky şi alţi evrei, n-a folosit poporului rus. Dacă paralela anterioară între holocaustul rus şi cel evreiesc a fost ignorată, de astă dată, mass-media a luat poziţie: Soljeniţîn este antisemit! Revistele literare americane nu l-au mai pomenit decât ca să-i critice opera. N-a mai fost primit la Casa Albă, nici chiar când a cerut-o expres. Cât a mai stat în Vermont, nu i s-a mai acordat atenţie. S-a înapoiat în 1992 în Rusia, dar se pare că nici acolo nu şi-a recâştigat prestigiul de odinioară.

Sindromul faustic suscită, aşadar, reacţii variate. Cu toate denunţările severe, efectele acestui sindrom n-au fost nici singularizate, nici repudiate de societatea modernă. Nici nu aveau cum să fie repudiate, ele constituind fundamentul evoluţiei societăţilor actuale. Din contră, au fost adaptate la curente sociale de mare anvergură, solid susţinute financiar, ca NEW AGE, umanismul secular, contracultura, ale căror principii au fost preluate în România de formaţiuni ca Fundaţia Sörös pentru o societate deschisă, Grupul pentru dialog social, grupul de literaţi din jurul revistei DILEMA, et al. Cum principiile sunt asemănătoare, diferind numai în detaliile de aplicabilitate, voi lua călăuză în discuţia de faţă numai mişcarea NEW AGE. Amalgam de diferite religii şi curente de gândire laică, NEW AGE şi-a câştigat la începutul activităţii sale numeroşi simpatizanţi cărora păgânismul vechiului Babilon în versiune modernă, bine susţinut financiar, li se părea o formulă de conduită interesantă. Mişcarea promova la început idei benefice, pacifismul şi antimilitarismul, recomandând adepţilor o alimentaţie sănătoasă, fără conserve, şi întărirea trupului prin exerciţii fizice. În paralel, cultiva un liberalism excesiv, libertinismul, devenind, cu timpul, mişcarea cea mai bine organizată (mai bine decât contracultura şi umanismul secular) în vederea creării noului tip de cetăţean zis al lumii, cel ce se va încadra foarte uşor în NOUA ORDINE MONDIALĂ, omul deschis la toate ideile şi neavând nici una proprie, fiind, aşadar, cel mai uşor de diriguit. După cum amestecul de rase dă naştere celui mai detestabil caracter, corcitura, la fel NEW AGE, prin amestecul celor mai diferite teze, dă naştere corciturii de gândire. Spre deosebire de mişcările surori care se declară atee sau agnostice, NEW AGE acceptă ideea de Dumnezeu, dar o cultivă în paralel cu antipodul ei, satanismul; acceptă morala, dar în paralel cu pornografia; îmbrăţişează ocultismul, divinaţia, astrolgia (nu astronomia), hipnoza, yoga, şamanismul, mitologia greacă şi romană, panteismul, vrăjitoria, spiritismul, meditaţia transcendentă, libertinismul, magia neagră etc., fiecare din aceste practici aducând, în viziunea promotorilor NEW AGE, satisfacţie personală şi succes, fiecăruia după cum îi place, fericirea corciturii. NEW AGE nu explică de ce astfel de practici ar fi mai eficiente decât respectarea comandamentelor religioase tradiţionale (ca ţinerea posturilor pentru dezintoxicarea corpului, evitarea păcatelor pentru sănătatea spirituală, iertarea duşmanilor pentru armonia socială etc.). Unele teze NEW AGE frizează escrocheria, cele ce pretind că prin sugestie şi hipnoză omul poate atinge orice scop (de pildă, poate deveni bogat sau inteligent), sau că prin repetarea constantă a anumitor versete biblice se pot declanşa “forţele primare” latente în fiecare om, instinctuale, inconştiente sau iraţionale (necesare, de pildă, pentru a cuceri o femeie sau un bărbat). Pentru cei dezamăgiţi de viaţă, NEW AGE recomandă pactul cu Satana, ca în Faust, şi practica metodelor antropozofice ale lui Rudolf Steiner; pentru cei anemici sau care obosesc repede, educaţia holistică (de la “whole”, întreg, gimnastica trupului şi a tuturor membrelor); pentru cei nemulţumiţi de poluarea naturii, aderarea la partidele ecologice; iubitorii de pisici şi căţei sunt atraşi prin societăţile de protecţia animalelor; pentru angajaţii în industrie şi comerţ, NEW AGE organizează cursuri de management; celor revoltaţi de foametea din Africa li se propune intrarea în societăţi de binefacere; creştinilor li se spune că NEW AGE este pentru Christos; islamicilor că NEW AGE este pentru Mahomed; evreilor li se vorbeşte călduros despre Mamoa; şi aşa mai departe, fiecăruia după gust şi orientare, cu simpla condiţie să devină membri şi să-şi trimită obolul la centrală. Copiii şi adolescenţii sunt atraşi prin mulţimea de jocuri video la ordinea zilei. Aici este lovitura magistrală a reţelei NEW AGE, tinerii fiind cei mai receptivi la cibernetică şi la senzaţionalism electronic, domenii în care relaţiile cu Divinitatea sunt excluse. Într-o campanie NEW AGE din Canada, axată pe free-thinking (liber-gândirism) se arată laudativ că nici un film şi nici o carte NEW AGE pentru tineret şi copii nu conţin relatări din viaţa lui Iisus Christos. Ideea era că morala creştină trebuie exclusă din preocupările tineretului, deşi e menţinută la cei în vârstă. Cine vizionează filme TV americane pentru copii şi tineret, multe fiind difuzate şi în România, poate uşor verifica adevărul afirmaţiei de mai sus. Muzica rock este şi ea un mijloc supereficient de a scoate morala creştină din gândurile tineretului. Sunetele speciale ale acestei muzici, asemănătoare zgomotelor, favorizează declanşarea instinctelor, a “forţelor primare” şi a pornirilor necontrolate (cum este coitul la comandă sau în grup). Minţile tinere, insuficient educate, sunt cele mai deschise oricărei aberaţii cu apartenenţă artistică – de aceea, muzica rock se adresează cu precădere tineretului. În tânăra democraţie românească, mentalitatea rock a şi fost însuşită de o parte a tineretului (cea fără educaţie). De pildă, în DICŢIONARUL DE ARGOU AL LIMBII ROMÂNE definiţia muzicii simfonice e dată astfel: “muzică sifilitică de compozitori nebuni”, ceea ce sugerează că muzica rock e compusă de oameni cu scaun la cap, că Beethoven şi Bach ar fi fost nebuni. În manualele şcolare zise alternative sunt persiflate sau negate cele mai multe valori tradiţionale ale culturii, istoriei şi literaturii, de pildă, se contestă rolul lui Mihai Viteazul în prima unire a Principatelor, Eminescu trece mult în urma lui Ştefan Roll, se exprimă îndoiala asupra originii latine a românilor, iar reviste ca DILEMA şi 22 (în paginile cărora se cultivă contracultura) sunt prezentate ca publicaţii de mare calitate. Magnitudinea detractării culturale la care s-a ajuns în România fostului regim (Emil Constantinescu) apare în fapte la ordinea zilei, de pildă când un cunoscut critic, Nicolae Manolescu, profesor la Litere şi asociat Grupului pentru Dialog Social, face elogiul poeziei pornografice a unui aşa-zis poet, Marius Ianuş, o poezie presărată cu obsenităţi adresate României, de pildă, “îţi bag penisul meu lung şi negru în gură, România”. Profesorul Manolescu îşi închipuie că astfel de expresii constituie poezie şi proclamă astfel de aberaţii chiar la Facultatea de Litere din Bucureşti! Pe aceeaşi linie degradantă se situează un H.-R. Patapievici, ale cărui injurii la adresa patriei sale sunt bine cunoscute (el contestă românului orice vrednicie trecută şi orice şansă de viitor, deoarece românul “are inima ca un cur”). În piesa “Evangheliştii”, Alina Mungiu îşi bate crunt joc de religia creştină a înaintaşilor ei, prezentând pe apostoli ca fiind nişte beţivi, curvari şi lunatici ordinari din ale căror creiere bolnave au ieşit principiile călăuzitoare ale creştinismului. Nenorocirea pentru România constă în faptul că sub regimul trecut (al lui Emil Constantinescu), multe persoane ca cele de mai sus, care îşi batjocoresc public propria ţară, nu-şi manifestă ideile nocive numai prin scrieri relativ izolate, de care tineretul, viitorul activ al ţării, să poată fi oarecum ferit; din contră, ele se bucură de un suport financiar excelent, pe care oamenii de cultură nu-l au, ceea ce permite detractorilor să se plaseze pe treptele sociale cele mai înalte, să dea în domeniu decizii inatacabile, în timp ce oamenii de cultură sunt denigraţi, scoşi din posturile ce li se cuvin de drept, marginalizaţi, persiflaţi sau chiar ignoraţi.”Pactul cu Diavolul” apare astfel în toată goliciunea lui înfiorătoare, iar “sindromul faustic” se transformă în România, prin pacienţi ca cei de mai sus, într-o mentalitate de bordel tipică, pacienţii vânzându-şi serviciile oricui, mai ales celor ce dau mai mult.

Una din tezele NEW AGE cele mai răspândite este că păcatul şi virtuţile nu există ca atare, că răul şi binele sunt unul şi acelaşi lucru, că omul este deci liber să facă absolut orice vrea. Mai sunt şi alte teze, tot atât de absurde. Spre deosebire de creştini, care cred că lumea a fost creată de Dumnezeu (teoria creaţiei), adeptul NEW AGE susţine ca şi umaniştii seculari că lumea actuală a evoluat (teoria evoluţiei) dintr-un nucleu iniţial inanimat (ceea ce este o absurditate flagrantă, viaţa neputând lua naştere decât din ceva viu, materia moartă neputând da naştere vieţii). Tot spre deosebire de creştini, pentru care căsătoria este o instituţie respectabilă, adeptul NEW AGE consideră că activitatea sexuală este un act obişnuit al vieţii diurne, ca spălatul pe mâini (de unde convingerea că te poţi spăla pe mâini la orice robinet). El e departe de a realiza că activitatea sexuală necontrolată este un fel de drog, căruia practicantul îi devine sclav, ajungând în stare ca orice împătimit, ca orice drogat, să comită crime pentru a-şi satisface nevoile. Din cele expuse mai sus se poate conchide că mentalitatea NEW AGE operează în cultură aidoma fraudei în economie şi finanţe publice, efectul ei fiind destabilizarea societăţii. Aşa cum furtul de capital social provoacă falimentul unei bănci, la fel furtul sau distrugerea identităţii naţionale duce la desfiinţarea neamului, la prăbuşirea culturii şi civilizaţiei acestuia. Toate civilizaţiile antice s-au prăbuşit din aceeaşi cauză, mentalitatea de bordel a timpului. Aşa s-a întâmplat cu Roma imperială, cu Egiptul faraonic, cu strălucita civilizaţie a Babilonului. Roma imperială a căzut când senatul şi patricienii şi-au dat puterea pe mâna zarafilor, care, până la urmă, au scos la licitaţie chiar tronul imperial, oferind pentru el milioane de sesterţi. Egiptul antic a căzut când austeritatea faraonilor a fost înlocuită cu sofismele grecilor invadatori. La fel, Babilonul a căzut când nesăbuiţii vremii au înălţat turnul pe care să se suie la cer şi să-i ia locul lui Dumnezeu. În domeniul cultural, agentul care produce dauna este crima morală, blasfemia, hula de orice natură, păcatul în duh. Spre deosebire de crima obişnuită, crima morală nu e prevăzută de codul penal. Ca atare, trece neobservată, nu cade sub incidenţa legii, iar abilii ei autori activează nesupăraţi la adăpostul “libertăţii de expresie”. Caz notoriu (petrecut şi el sub autoritatea regimului Constantinescu) a fost al Procuraturii din Braşov, care, sesizată de publicarea APELULUI LA DECENŢĂ (care condamna invazia pornografiei în cultură), a încercat să ancheteze doi aşa-zişi poeţi, de fapt doi autori de pornografie şi defăimători ai patriei. Contracultura română s-a sesizat imediat, a făcut uz de influenţa ei şi a modificat Codul Penal. Ca urmare, Procuratura a fost amuţită, iar Profesorul Nicolae Manolescu l-a prezentat laudativ pe unul din pornografi, la Facultatea de Litere din Bucureşti, caz de nemaipomenită sfidare la adresa culturii.

Efectele sociale ale mentalităţii NEW AGE se pot observa cel mai bine în USA, unde religia, principalul agent stabilizator în societate, a fost înlocuită cu umanismul secular, curentul înrudit cu NEW AGE. Ca urmare, generaţii de tineri americani ies din şcolile publice complet neutralizaţi: nu cunosc deosebirea dintre bine şi rău (nu e nici o deosebire, proclamă NEW AGE), dintre morală şi dezmăţ, dintre păcat şi virtute, pe scurt, dintre iad şi rai. Din fericire, în Statele Unite există şi şcoli particulare, altele parohiale, autorizate ca şi şcolile publice, dar unde umanismul secular n-are acces. Astfel, nu tot tineretul american este infectat. Totuşi, cum opina Soljeniţîn la Harvard, lupta de proporţii cosmice pentru cucerirea planetei de către adepţii umanismului secular se desfăşoară nestăvilit. Industria de filme de la Hollywood este de partea celor din urmă. Această industrie a reuşit să înlocuiască în mintea spectatorilor, în special a tinerilor cu educaţie îndoielnică, imaginea eroului naţional cu aceea a gangsterului, a magnatului de bursă şi a campionului sexual. Femeia cinstită a fost înlocuită cu hetaira. Ca urmare, în toate oraşele Americii se simte prezenţa unui tineret bezmetic, parţial robit de droguri, obsedat sexual, vânător tenace de dolari, admirator al degradării morale, al muzicii rock, al Madonnei americane şi al lui Michael Jackson. În spatele acestor fenomene degradante se află un grup influent şi amoral, posesor de disponibilităţi financiare imense, care se pregăteşte să preia puterea politică în momentul când mentalitatea de bordel va infecta întreaga societate, iar ideile sănătoase vor fi definitiv marginalizate. În Statele Unite acest ţel nu va fi atins cu uşurinţă, cum pare azi, deoarece forţele culturale conştiente sunt încă vii şi în curs de reorganizare.

În România, unde conştiinţele sunt la pământ, ţara nu poate fi apărată de invazia contraculturii decât prin folosirea unui singur antidot: oamenii de cultură să-şi unească forţele şi să reînvie valorile tradiţionale.