Circulă zvonul că pe lista candidaţilor la fotoliul prezidenţial va fi să mai adăugăm un nume, al profesorului ION COJA. O veste surprinzătoare, cel puţin la prima „strigare”, de aceea ne-am grăbit ca mai înainte de a face vreun comentariu pe marginea acestei informaţii, să o verificăm. Aşadar:

Domnule profesor, e adevărat că veţi candida la alegerile prezidenţiale din toamnă?
Da, dar voi candida numai dacă nu se iveşte între timp un candidat valabil sau mai valabil, pe care să-l sprijin şi să-l votez şi eu din tot sufletul.

Cu alte cuvinte, sunteţi dezamăgit de oferta electorală din momentul acesta?
Arătaţi-mi românul întreg la minte care este mulţumit de candidaţii care s-au anunţat! Repet, dacă ar exista un candidat care să corespundă standardului minim, nu m-aş mai aventura să risc!

Care este riscul?
Riscul este că aş putea câştiga alegerile din toamnă, ceea ce ar însemna ca următorii cinci ani să nu-mi mai aparţină şi cinci ani de zile, ca preşedinte al României, să fiu obligat să fac multe lucruri neplăcute mie! Funcţia de preşedinte este o funcţie de sacrificiu!

Ce nu vă place la postura de preşedinte?
Timpul pierdut! Nu aş putea suporta ineficienţa mea! Nu aş putea să mă suport să nu fac mai nimic, aidoma preşedinţilor de până acum! Care au dat vina pe Constituţie sau pe sistem ca să-şi justifice ineficienţa, lipsa rezultatelor. De aceea, dacă se va ivi un candidat mai bun decât mine, îi voi mulţumi lui Dumnezeu şi mă voi retrage din competiţie, iar pe acel candidat îl voi susţine cu toate puterile mele. Mi-ar conveni mult mai mult.

În felul acesta ar fi să procedaţi ca Sfîntul Ioan Botezătorul!
Să nu spunem vorbe mari!… De ani de zile aşteptăm cu toţii un candidat ca lumea!

Iar dacă acest candidat nu se iveşte înseamnă că vă consideraţi singura sau cea mai potrivită persoană pentru funcţia de preşedinte al României?
Nici vorbă! În România sunt câteva mii de români mai potriviţi pentru această funcţie decât candidaţii care s-au anunţat sau care au mai candidat la alegerile trecute. Numai eu cunosc vreo sută de persoane, dintre care vreo zece, cinşpe, îmi sunt buni prieteni!

E interesant ce spuneţi! Vreau detalii! Vreau argumente!
Atunci o luăm mai de departe… Domnule, unui candidat îi trebuie anumite calităţi (1) ca să câştige o luptă electorală, cea pentru preşidenţie, în cazul nostru, iar (2) ca să fii un bun preşedinte îţi trebuie cu totul alte însuşiri! În primul caz, ca să câştigi alegerile, îţi trebuie abilităţi de negustor, de PR cum ziceţi voi, care ştie să vrăjească lumea, s-o îmbrobodească, s-o mintă chiar. Pe scurt, care ştie să facă „reclama produsului”, ştie să ambaleze frumos marfa, indiferent de calitatea acesteia, şi s-o vândă la suprapreţ. În al doilea caz, în exerciţiul efectiv al funcţiei de preşedinte, îţi trebuie cu totul altceva: să fii un bun gospodar, cu o viziune inspirată asupra viitorului, să fii om de cuvînt, dar să fii omul faptei, iar nu al vorbelor goale! Şi altele! Ei bine, eu cunosc mulţi români care ar putea onora cu brio funcţia de preşedinte. Fireşte, mai sunt alţii, foarte mulţi, pe care eu nu-i cunosc!… La ei mă gândesc cu sentimentul şi speranţa că mă număr şi eu printre ei! Repet, aceşti români sunt foarte mulţi! Oricare dintre ei pus la Cotroceni ar face treabă foarte bună, mai bună decât un Băsescu sau Constantinescu!… Din păcate, sau, mai bine zis, spre onoarea lor, aceşti oameni de ispravă nu au nici una dintre însuşirile cerute în lupta electorală! Traian Băsescu este un bun exemplu: a avut calităţile necesare în lupta electorală cu adversarii, a ştiut „să păcălească” electoratul, dar o dată ajuns preşedinte nu a ştiut ce să facă cu funcţia de preşedinte! S-a plictisit de moarte la Cotroceni!

Să înţeleg că dumneavoastră aveţi atât calităţile necesare unui bun preşedinte, cât şi pe cele ale unui luptător în arena politică? Că vă pricepeţi să „vrăjiţi” lumea?
Eu ştiu ce este de făcut pentru binele românilor, al Ţării şi al Neamului! Eu ştiu cu cine să mă sfătuiesc în acest scop! Mulţi dintre posibilii mei consilieri sunt oameni foarte tineri, dar cu un instinct naţional foarte viu! Ştiu cu ce oameni să mă înconjor ca să am în permanenţă o percepţie corectă a realităţii sociale şi politice. Deci mi-e clar ce ar avea de făcut preşedintele de care avem azi atâta nevoie. Cât priveşte lupta electorală, mă va ajuta un defect care mi-a adus multe necazuri de-a lungul timpului: nu pot să tac atunci când ştiu sau mi se pare că am dreptate. Nu pot să trec cu vederea nimănui, nici mie, în primul rând. Iată, dacă eu i-aş fi refuzat pe cei care au venit la mine să mă îndemne să candidez, apoi până la sfârşitul zilelor mele mi-aş fi reproşat că am refuzat din comoditate, din laşitate, de frică etc. Or, acest „defect”, defectul de a nu şti să-mi ţin gura, m-a făcut încă dinainte de 1990 să ies în faţă ca să spun adevărul şi, atât cât se putea, să le dau peste nas mincinoşilor şi impostorilor. Ca profesor, ca sindicalist, ca membru PCR sau ca scriitor, rareori am tăcut înainte de 1990, de regulă am spus-o pe a dreaptă. Nu mi-am ascuns gândurile sau poziţia naţionalistă! M-am bătut pentru adevăr cum puţini alţii au făcut-o! Am aşadar o experienţă a „ieşirii în public”, care mă poate ajuta să fiu convingător, să trezesc interesul celor care mă ascultă. Catedra de la care am predat peste patruzeci de ani mă ajută şi ea. Dar ştiu bine un lucru: voi încerca să fiu convingător numai şi numai în limitele adevărului! Nu voi minţi! Numai fără voia şi fără ca eu să-mi dau seama s-ar putea să spun vreun ne-adevăr! Negreşit că voi greşi de multe ori! Greşeala şi păcatul nu ocoleşte nicio fiinţă omenească! Dar dacă cineva mă va trage de mânecă, sunt gata să-mi fac mea culpa şi să retractez! Să dau înapoi tot ce am obţinut prin acel ne-adevăr!

Promisiunile neonorate sunt tot minciuni?
Bună întrebare. Toţi candidaţii fac promisiuni. Voi face şi eu promisiuni. Sper să pot însă demonstra că promisiunile mele sunt realiste, că va sta în puterea cuiva, a mea dacă voi fi ales, ca acele promisiuni să fie onorate, realizate. Pentru mine problema cea mai greu de depăşit este blocajul mediatic. Presa şi mai ales televiziunile îl vor ascunde, îl vor trece sub tăcere! Ca şi până acum!

Prin ce vă deosebiţi de preşedinţii de după 1990?
Prin voinţa de a face ce trebuie făcut! Voi promite că voi face multe lucruri pe care ceilalţi preşedinţi nu le-au făcut nu atât pentru că domniile lor nu au fost în stare, cât pentru că le-a lipsit voinţa de a le face! Căci înainte de a putea, trebuie să vrei! Să vrei cu tot dinadinsul, cu toate puterile tale sufleteşti! Voinţa este motorul istoriei! Voinţa aduce putinţa! Politicienilor noştri le lipseşte voinţa de a acţiona întru binele comunitar, naţional. Toată viaţa lor au trăit numai pentru interesul lor, de persoană sau de partid. A trăi şi a acţiona pentru binele altora, al „celorlalţi”, este o atitudine pe care dacă nu ai dovedit-o până la 30 de ani prin gesturi publice, inechivoce, care pot fi constatate sau demonstrate, nu ai ce căuta în politică. Eu sper că presa se va pricepe să-l chestioneze pe fiecare candidat pe acest subiect: „bă, musiu, ce anume ai făcut până acum pentru „celălalt”, pentru binele comunitar, naţional?” Iar cel mai convingător va fi candidatul care va putea demonstra că a făcut aşa ceva şi a mai şi plătit, relativ scump, pentru gestul său, căci atunci când chiar faci ceva spre binele comunităţii, al Neamului, deranjezi şi superi multe persoane sau grupuri!

Să înţeleg că Dumneavoastră puteţi demonstra că aţi acţionat vreodată sau de mai multe ori spre binele comunitar, naţional?
Dacă mă înscriu în competiţia electorală, nu am încotro şi sunt obligat, faţă de electorat, să le dau oamenilor toate informaţiile despre mine. Sunt deci obligat să renunţ la modestia care, cred eu, mă caracterizează, şi să nu las deoparte informaţiile care i-ar putea determina pe alegători să mă voteze. Aşadar, când mi se va pune această întrebare: ce am făcut până acum din spirit de solidaritate cu ceilalţi?, slavă Domnului, am ce răspunde!

Pot să vă pun eu această întrebare? Ce aţi făcut până acum pentru români, domnule Coja?
Poţi să întrebi, bineînţeles, dar nu acum. Răspunsul este prea lung!

Mi-aţi dat un răspuns plin de modestie!
Tocmai asta este partea neplăcută pentru mine a luptei electorale: va trebui „să mă laud”. Dar n-am încotro, sunt dator şi obligat să mă laud pentru ca electoratul să fie corect informat. Însă repet: o să mă laud numai „în limitele adevărului”. Iar vestea bună este că am cu ce să mă laud!

Asta rămâne de văzut. Spuneţi-mi, ce partid vă susţine?
Candidez independent! Dacă reuşesc să ajung la Cotroceni, nu vreau să am vreo obligaţie faţă de vreun partid sau altul, faţă de clientela acestora. Pentru lichidarea sau măcar diminuarea clientelismului politic este nevoie de un preşedinte independent politic, care să nu lucreze în solda unui partid, ci numai şi numai în beneficiul Ţării, al tuturor românilor. S-ar putea să mă susţină câteva partide neparlamentare. Nu le voi refuza sprijinul, căci m-ar onora. Dar nu voi accepta să facem vreun târg electoral. În niciun caz vreun protocol secret! Dar sunt convins că dacă partidele parlamentare vor avea candidaţi cu puternică susţinere financiară şi logistică, dar fără niciun merit personal deosebit, mulţi dintre membrii acestor partide vor vota totuşi cu mine, nu vor vota cu candidatul partidului nedemn de funcţia prezidenţială! Căci oamenii cinstiţi şi responsabili n-au dispărut din ţara asta. Cei mai mulţi nu sunt în niciun partid. Dar există şi printre membrii partidelor parlamentare oameni normali, incapabili să-şi dea votul fără să cumpănească bine ce fac!

Aveţi 66 de ani. Nu sunteţi prea în vârstă pentru lupta politică? Pentru exigenţele funcţiei supreme în stat?
Vârsta nu se măsoară în ani! Mai sunt şi alte criterii. Eu aş măsura-o în zile. Câte zile ai petrecut în spital sau prin sanatorii? Am 66 de ani şi nici măcar o zi de spitalizare! Bat în lemn… Iar analizele medicale sunt de cosmonaut!

Întrebarea întrebărilor: Ce veţi putea face mai mult decât au făcut ceilalţi trei preşedinţi în condiţiile în care Constituţia limitează atât de mult puterea preşedintelui de a decide în marile probleme ale Ţării?
Constituţia este un text. Ca orice text, Constituţia se pretează la mai multe interpretări. Bunăoară, una din propoziţiile cheie ale Constituţiei României este următoarea: „Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.” În temeiul acestei propoziţii din articolul 80 al Constituţiei voi cere în mod imperativ „să veghez” la tot ce face guvernul şi celelalte autorităţi publice, inclusiv Parlamentul. Îi voi trimite pe domnii parlamentari la Dicţionarul limbii române să vadă ce înseamnă a veghea, şi voi acţiona în consecinţă. Ca să vegheze la buna funcţionare a autorităţilor publice preşedintele trebuie să aibe el însuşi putere de natură executivă, legislativă şi juridică. Veţi vedea că pot fi suficient de mari aceste puteri conferite de Constituţie pentru ca preşedintele Ţării să fie elementul cel mai dinamic, decisiv chiar, în primenirea societăţii româneşti, a vieţii nostre. E ştiut că toată suflarea românească aşteaptă un preşedinte autoritar. Or, Constituţia, citită atent şi interpretată în folosul Neamului românesc, al societăţii româneşti, nu-l împiedică pe preşedintele ales să fie un preşedinte autoritar. Pe preşedinţii de până acum numai propriul partid i-a împiedicat să-şi impună autoritatea. Partidul politic este un sprijin important pentru un candidat. Dar pentru un preşedinte care vrea să fie al tuturor românilor, care vrea să facă treabă pentru Ţară, partidul politic care l-a susţinut devine o povară, o piedică imposibil de depăşit. E timpul ca România să aibă un preşedinte independent!

Nu ar fi mai simplu să purcedeţi la modificarea Constituţiei, toată lumea îi găseşte Constituţiei o mulţime de defecte.
Modificarea Constituţiei este imperios necesară, dar în cel mai bun caz acest proces ar dura vreo doi ani. Asta nu înseamnă că vreme de doi ani preşedintele ales la toamnă trebuie să se complacă în a fi mai departe la fel de ineficient ca şi predecesorii săi. Dacă la toamnă va fi să fie desemnat altcineva preşedinte, eu voi insista pe lângă acesta să dea articolului 80 şi altor prevederi constituţionale interpretarea pe care aş da-o eu! E singura soluţie pentru cine vrea să fie într-adevăr un „preşedinte jucător”, iar nu o piesă de mobilier viu la Palatul Cotroceni.

Aşadar vă oferiţi serviciile de consultant gratuit, voluntar, pentru viitorul preşedinte?
O puteţi lua şi aşa! Dar numai dacă acesta va vrea să fie preşedintele autoritar de care Ţara are nevoie ca de aer! Repet: voinţa politică este hotărîtoare!

Spuneţi-mi la ce modificare a Constituţiei ţineţi cel mai mult?
Este imperios necesar să se introducă funcţia de vicepreşedinte al României, cu atribuţii exclusive în domeniul relaţiilor statului român cu românii extranei, din jurul României şi din diasporă. Avem mult de recuperat, aceşti români au fost sistematic neglijaţi după 1944, iar acum, în condiţiile globalizării, este vital pentru noi toţi ca pe aceşti români să-i integrăm, pe deasupra graniţelor, în societatea românească. Să-i păstrăm la sînul Patriei. Iar unirea cu Basarabia trebuie şi ea înscrisă în Constituţie, la fel cum în Constituţia RFGermaniei era înscris obiectivul unificării cu RDG.

Aceste idei nu sunt cumva momeli electorale, ad hoc imaginate?
Vedeţi cum mă obligaţi să mă laud?… Eu am scris un proiect de constituţie, intitulat Constituţia Organică a României, publicat în 2003. Îl găsiţi pe site-ul meu, www.ioncoja.ro, unde puteţi găsi şi alte texte lămuritoare cu privire la ideile pentru care am militat până azi. Parte din ele cred că ar merita să devină realitate. Citiţi aceste texte şi veţi înţelege că nu candidez doar aşa, ca să mă aflu întreabă! Mă împing de la spate o serie de proiecte la care am lucrat o viaţă întreagă. Cei cinci ani de mandat prezidenţial nu-mi ajung pentru câte sunt de făcut. Dar măcar începutul şi stabilirea direcţiei bune vă garantez că sunt capabil să le înfăptuiesc. Mă simt pregătit pentru asta!

Cu banii cum staţi?
Deocamdată mizez pe banii din buzunar şi ce-or să-mi mai dea fraţii mei. Sper că vor apărea şi ceva donaţii, sponsori. Am bani daţi cu împrumut, o să-i iau inapoi, mai vând vreun tablou, nişte cărţi… Convingerea mea este că o campanie costă scump pentru că în partidul care susţine o campanie electorală cei mai mulţi bani sunt furaţi de echipa care se ocupă de alegeri. Eu mă bazez foarte mult pe voluntari, pe tineretul naţionalist, care la asemenea ocazii nu întreabă cu cât va fi plătit, ci întreabă „noi ce avem de făcut?” Tineretul nostru este capabil de minuni. Dacă voi reuşi, reuşita va fi a lor în primul rând!

O ultimă întrebare: ce şanse vă acordaţi?
Dumneavoastră ce şanse îmi acordaţi?

Nicio şansă!
Aveţi dreptate. N-am nicio şansă dacă alegerile s-ar ţine mâine. Dar până-n noiembrie…

Da, până-n noiembrie e timp pentru toată lumea să se dumirească cine este, ce vrea şi ce poate Ion Coja, candidat independent la funcţia de preşedinte al României! Succes!
Doamne, ajută!

A consemnat NICHITA VANCEA

Post scriptum: pentru corespondenţă cu dl Ion Coja puteţi folosi adresele următoare:
- Ion Coja, Oficiul Postal 41, c.p.30, Bucuresti
- Ion Coja, Bd.Nicolae Titulescu, 95-103, bloc 8, ap.147, sector 1 Bucureşti
- E-mail:  ionzcoja@yahoo.com
Citiţi şi pe www.ioncoja.ro materiale de prezentare a candidaturii şi alte informaţii pe acest subiect.
La adresele de mai sus vă puteţi înscrie să activaţi în campania electorală pentru alegerea dlui ION COJA.

Johnny Răducanu s-a născut la 1 decembrie 1931 în Brăila şi se trage dintr-o familie de muzicieni a cărei tradiţie ajunge până-n secolul al XVII-lea. La vârsta de 19 ani urmează cursuri la Conservatorul din Bucureşti şi începe să cânte la contrabas. Trece mai apoi la pian, acesta fiind instrumentul pe care se profilează în cariera sa internaţională de compozitor şi interpret de muzică jazz. În 1977 este declarat de Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti ca fiind cel mai important promotor al jazz-ului românesc în America. Cu toate că în condiţiile politice din Romania de atunci nu se putea vorbi de libertate, Johnny Răducanu reuşeşte să facă o serie de turnee internaţionale, întreţinând relaţii cu personalităţi ale jazzului internaţional, cum este trompetistul american Art Farmer sau trombonistul Slide Hampton. O deosebită relaţie muzicală a avut-o cu pianistul austriac Friedrich Gulda şi cu pianistul italian Guido Manusardi, reuşind să se etableze pe scena internaţională a muzicii de Jazz sub titlul “Mr. Jazz of Romania”.

THEODOR DOMOCOŞ  Domnule Răducanu, dumneavoastră aveţi o relaţie deosebită nu numai cu muzica de jazz, ci şi cu oraşul Viena, unde purtăm acest dialog. Povestiţi-ne, vă rog, cum s-a dezvoltat această relaţie.

Johnny Răducanu Relaţia mea cu acest oraş este aceea a unui om care, în pelerinajul său de-o viaţă, nu simplă, a avut ocazia să ajungă şi pe la Viena. Prima dată în 1948, fiind în trecere, mergând la Fes-tivalul internaţional de tineret de la Berlin, care avea loc atunci printre ruine. Era primul festival al tineretului mondial, cu o politică – imediat după razboi, de înfrăţire a tine-retului de pretutindeni, care a ţinut până ce a început războiul rece, după aia s-a răcit şi înfrăţirea. Şi atunci am trecut prima data pe la Viena. Îmi amintesc că pe atunci puteai să mănânci cu 5 şilingi (circa 0,36 euro-cenţi), un “şniţel vienez”, care ajungea pen-tru trei personae, aşa era de mare, preparat după reţete culinare tradiţionale, şi, apoi, berea la fel. Aceasta a fost prima impresie ce mi-o făcusem la acea vârstă despre Viena, cred că aveam 17 ani. După aceea, m-am întors periodic la Viena.

THEODOR DOMOCOŞ  După câte ştiu aţi făcut pe lângă muzică, şi teatru…

Johnny Răducanu Fusesem într-adevăr o perioadă angajat la teatrul popular din Viena, “Volks Theater”, unde am scris muzica la nişte spectacole de teatru, asta prin anii 70-80, nu mai ştiu exact. Apoi, în-drăznisem să scriu şi-un vals şi asta aflân-du-mă chiar în inima capitalei valsului. Era o perioadă în care eu mi-am măsurat “măsu-rile”, dacă pot să spun aşa, şi nu numai cele de muzician.

THEODOR DOMOCOŞ  Cât timp a du-rat cariera dumneavoastră la teatrul popular din Viena?

Johnny Răducanu Contractul a fost de 6 luni, după care m-am reîntors la muzica Jazz, pe care de fapt n-o părăsisem. La Viena mi se pusese la dispoziţie un mic apartament în care se găsea şi un pian, aşa că putusem să-mi continui activitatea de compozitor şi interpret de muzică Jazz. Între timp avusesem eu şi cateva concerte. Viena a fost o perioadă cu o experienţă deosebită în viaţa mea.

THEODOR DOMOCOŞ  Care a fost relaţia Dumneavoastra cu scena de Jazz aus-triacă de pe acea vreme?

Johnny Răducanu Pe atunci nu exista o scenă austriacă de jazz. În afară de Friedrich Gulda, care oscila între muzica clasică a lui Mozart pe care-o stăpânea la perfecţie şi aranjamente de jazz, sau un Joe Zawinul, care apoi a plecat în Statele Unite, nu era o scenă de jazz bine definită cum era la New York sau la Paris. Durerea este că muzicienii autohtoni nu erau pe măsura oraşului, când ne gândim că Viena era numită capitala muzicii europene. Oraşul era plin de muzicieni veniţi de pretutindeni şi care aveau success mare la Viena.

THEODOR DOMOCOŞ  Ce trăiri inte-resante aţi avut la Viena, mă refer la muzi-cienii pe care i-aţi cunoscut atunci, sau care v-au influenţat mai târziu în viaţa Dumnea-voastră?

Johnny Răducanu Păi dacă mă întrebi aşa, cea mai mare fericire care-am trăit-o la Viena a fost când am vizitat mor-mântul lui Beethoven. M-am dus la cimitir şi am văzut că-i ţinea de cald la picioare Franz Schubert, un alt favorit al meu. Dar, pentru mine, Beethoven este cel mai im-portant muzician, era din zodia săgetator, ca şi mine. Doamne iartă-mă, nu cumva să crezi că doresc să mă compar cu Beetho-ven! Ştii cum este, Dumnezeu are o armată de muzicanţi în orchestra lui, şi Beethoven este conducătorul ei, iar eu sunt un instru-mentist acolo în orchestra aia… înţelegi?

THEODOR DOMOCOŞ  Tatăl dumnea-voastră a trecut şi el, tot aşa, pe la Viena, unde a şi rămas pentru o perioadă scurtă, şi anume în cartierul Grinzing.

Johnny Răducanu Da, străbunicii mei erau toţi cântăreţi din Brăila, care mer-geau pe vremuri până la St. Petersburg şi cântau pe cocoşei. Tatăl, care mai târziu a devenit şi el lăutar – avea trei ţitere cu care a ajuns până în Grinzing, un cartier, pe atunci marginal, al Vienei şi unde a fost apreciat ca fiind cel mai bun ţiterist. Da, mă trag dintr-o familie cu tradiţie mare în ale muzicii, din familia vestitului Petrea Creţu Solcanu, care-a fost lăutar la Stambul acum trei secole. Iar eu m-am născut pe numele Răducanu Creţu şi sunt urmaş al acestuia.

THEODOR DOMOCOŞ  Aţi fost vreo-dată ispitit de gândul de a rămâne pentru totdeauna la Viena?

Johnny Răducanu Nu, pentru că acasă m-am simţit totdeauna la Bucureşti.

THEODOR DOMOCOŞ  Cum era Bu-cureştiul pe vremea aceea şi ce se întampla acolo pe scena jazzului?

Johnny Răducanu Păi şi la Bucu-reşti s-a întamplat aşa cum s-a întâmplat şi la Viena, la Praga sau la Budapesta, erau oraşe care atunci nu erau aşa de poluate de consum. Bucureştiul pe care l-am apucat eu era un oraş francofon, numit de către cei care-l vizitau micul Paris. Erau 38 de cluburi în care cântau o grămadă de muzicieni muzică jazz şi swing. Pe acea vreme aveau toţi muzicanţii de lucru, că lumea petrecea, nu glumă. Asta cred că m-a făcut pe mine să rămân la Bucureşti. Astăzi nu se mai face muzică, ci comerţ, muzica a devenit o afacere, ea nu mai izvorăşte din tradiţie, din cultură, ci este o chestie de modă. Avem un talent deosebit să ne distrugem cultura.

THEODOR DOMOCOŞ  Din ce etnie vă trageţi? Dumneavoastră declaraţi că faceţi parte din etnia ţigănească. De ce?

Johnny Răducanu Pentru că am în sânge muzica lăutărească pe care o strecor printre clapele pianului meu, când cânt jazz, fie că o fac aici sau oriunde altundeva în lume. Şi asta numai aşa se explică, că rădăcinile mele din neam de ţigani lăutari se trag. Poate or mai fi şi alte ames-tecuri acolo, un pic turceşti şi-un pic evre-ieşti, ştiu eu?!

THEODOR DOMOCOŞ  Dar să reve-nim la relaţia dumneavoastră cu Richard Oschanitzky, care a fost o personalitate foarte importantă în jazzul românesc, fiind totuşi neînţeles de generaţia sa şi care a şi murit oarecum nefericit. Cum l-aţi cunoscut dumneavoastră?

Johnny Răducanu Am să-ţi spun o povestioară pe care n-o ştie multă lume. Era un violonist român, care a studiat vioara cu Jack Tibor, se chema Jan Ionescu, care a murit mai târziu în Elveţia, şi care dirija pe atunci un concert de George Gershwin, la Filarmonia din Reşita. Mi-aduc aminte că era cam prin anii cincizeci şi ceva, eu cântam în orchestra filarmonicii la contra-bas. Interpretul la pian era Jancy Korossy care era din Cluj şi care n-a venit la concert. Aşa se face că eu îi povestisem lui Jan Ionescu că la Timişoara se găseşte un tânăr pianist pe nume Richard Oschanitzky – “tobă de carte”, care, la vârsta de10 ani, a fost declarat un geniu la pian, şi că tânărul ăsta l-ar putea înlocui pe Korossy. Jan Ionescu a dat câteva telefoane, după care la sfârşit l-a chemat pe Rici să cânte Rhapsody in Blue de George Gershwin, ca şi solist la pian al Filarmonicii din Reşita. Într-o zi, când a venit Rici Oschanitzky la repetiţie, înainte de a începe, îl întreabă pe Jan Ionescu, care era dirijorul, “de la măsura 435 până la măsura 486 vrei să fie în ritm tandro sau în ritm crescendo?”. Jan Ionescu, care cunoştea partitura pe dina-fară, a rămas gură-cască văzând că puştanul ăsta de vreo 16 ani – cam atât putea să aibă Rici pe acea vreme -, putea să reproducă partitura pe dinafară, fără să o intoneze la pian. Aşa era Rici, un geniu.

THEODOR DOMOCOŞ  O altă perso-nalitate remarcabilă pe care aţi întâlnit-o a fost Duke Ellington. Cum l-aţi cunoscut?

Johnny Răducanu El a venit la Bucureşti împreună cu orchestra sa, unde a dat nişte concerte, după care am fost invitaţi toţi la un dineu la Ambasada Americană, era şi Oschanitzky împreună cu mine, şi acolo l-am cunoscut. Atunci am avut ocazia să interpretez la pian câteva din compoziţiile sale, el fiind impresionat de aranjamentul meu. Atunci am primit şi un fel de certificat în care era oficial recu-noscută munca mea de promovare a jazz-ului românesc în Statele Unite ale Americii. După aia am mai cunoscut eu şi alţii, pe Tommy Flanagan, de exemplu, pianist favo-rit al meu.

THEODOR DOMOCOŞ  Care este părerea dumneavoastră despre jazzul zilelor noastre?

Johnny Răducanu Muzica de jazz de astăzi şi-a cam pierdut direcţia, se ames-tecă cu multe alte stiluri. Eu cred că aici profită o gramadă de nechemaţi de muzica jazz, acestea fiind influenţe pasagere. Eu sunt într-adevăr un puritan al jazzului clasic, pentru că nu se poate să cânţi jazz şi să nu ai baze muzicale şi cunoştinţe din muzica clasică. Nu se poate, faci doar muzică de “băşcălie”.

THEODOR DOMOCOŞ  Ce vă carac-terizează pe dumneavoastră în mod personal în muzica pe care-o faceţi?

Johnny Răducanu Nu-mi place nimic din ce fac, ştiu todeauna că ar trebui să fac şi mai bine ceea ce fac.

THEODOR DOMOCOŞ  Sunteţi un perfecţionist?

Johnny Răducanu Da, dar nu notoriu. Sunt perfecţionist doar cateodată, mai degrabă am capacitatea de a fi spontan.

THEODOR DOMOCOŞ  Sunteţi auto-critic?

Johnny Răducanu Da, sunt şi autocritic, dar sunt şi duşmanul tuturor celor care n-au simţul măsurii.

THEODOR DOMOCOŞ  Aflându-vă din nou în trecere pe la Viena, aţi cântat aseară un duet la pian împreună cu Harry Tavitian în cadrul concertului organizat de Institutul Cultural Român de la Viena. Cum vi s-a părut publicul sau v-aţi simţit ca acasă?

Johnny Răducanu Concertul de aseară a fost bun. Publicul, fiind în mare parte, din diaspora română de aici, a făcut într-adevăr să mă simt ca acasă. De fapt, eu cânt pentru românii de pretutindeni, deş-tepţi şi buni la suflet, şi care înţeleg mesajul muzicii de jazz.

THEODOR DOMOCOŞ  De-a lungul carierei dumneavoastră, care depăşeşte o jumătate de veac, aţi rămas până astăzi  “Mr. Jazz of Romania”, aşa cum v-a numit criticul american de jazz Leonard Fether; vă mai identificaţi cu acest titlu?

Johnny Răducanu Asta contează mai puţin. Ceea ce este important este că mi-am dedicat viaţa acestui stil de muzică. Şi dacă ar trebui s-o iau de la capăt, tot aşa aş face. Soarta mea a fost hotărîtă dinainte, a fost un plan făcut de Dumnezeu.

Mircea Stan (n. 1943), de origine român, trăieşte de la începutul anilor 70 la Helsinki, unde a devenit parte integrantă a scenei finlandeze de jazz, etalând un complex de compoziţii şi aranjamente muzicale ce au primit definiţia de modern Hard Bop, o combinaţie între free Jazz şi Bebop-ul clasic. În 1992, Mircea Stan se angajează ca şi co-organizator al primului festival de jazz de la Bucureşti, experienţă care-l face să abordeze aspecte ale muzicii tradiţionale ale ţării sale de origine. Crează astfel o serie de aranjamente şi compoziţii inspirate din cunoscute melodii folclorice româneşti, pe care le prezintă într-o formă jazzistică inedită.

Mircea Stan, care impresionează nu numai prin calităţile muzicale, ci şi prin modestia personalităţii sale, mi-a oferit, după un concert la Viena, câteva momente preţioase, pe care le-am parcurs împreună într-o discuţie, din care transcriu câteva secvenţe.

Theodor Domocoş: Maestre Mircea Stan, cum vă simţiţi la Viena şi cu ce impresie aţi rămas în urma concertului susţinut pe scena clubului de jazz Porgy & Bess?

Mircea Stan: Ei… foarte bine, deşi am avut o călătorie lungă şi stresantă, mă simt însă foarte bine la Viena, deşi este prima dată când mă găsesc aici. Din auzite, ştiam că acest club este unul dintre cele mai apreciate cluburi de muzică Jazz din Europa, iar reacţia publicului, fiind formidabil de pozitivă, a făcut să mi se certifice cele auzite şi să facă să am o seară foarte placută.

Theodor Domocoş: Aţi reuşit să impresio-naţi publicul cu melodii din folclorul românesc, aranjate într-o formă de Bebop mai rar auzit. Care este secretul muzicii dumneavoastră?

Mircea Stan: Este o întrebare foarte intere-santă, eu fiind discipolul Bebop-ului, am plecat de la J.J. Johnson, Charlie Parker, Dizzi Gillesbie şi asta mi-a rămas în sânge, aşa că tot ceea ce fac se reflectă în acest stil. Totuşi muzica popu-lară românească nu este uşor s-o transmiţi în genul Jazz-istic. Din impresiile pozitive ale publicului şi a opiniei critice ale altor muzicieni, se pare c-am reuşit acest lucru destul de bine. Cred că este şi o formă de responsabilitate pe care o am ca şi român. Doresc să fac ceea ce pot, şi la rândul meu să contribui în a scoate în evidenţa bogăţia folclorului românesc.

Theodor Domocoş: Totuşi, acest folclor românesc nu l-aţi oferit publicului ca folclor, ci sub formă de jazz, care nu sună ca un etno-jazz românesc, ci are puritatea muzicală a stilului de muzică pe care-l abordaţi. Cum reuşiţi această transpunere?

Mircea Stan: Asta probabil vine dintr-o calitate muzicală personală, aşa simt eu s-o fac. Chiar dacă la bază stau cunoştinţe de aranjament muzical, pe care le-am studiat de-a lungul anilor, muzica mea este şi rămâne o vizi-une personală. Aşa o văd şi aşa o aud eu, alt-ceva nu pot să spun mai mult. Nu există vreun secret pe care numai eu l-aş şti.

Theodor Domocoş: Dumneavoastră locu-iţi de mai bine de 35 de ani în Finlanda, o ţară cu propriile caracteristici în comportamentul muzical, diferit de cel al Dumneavoastră, care este mai de la Sud. Cum este acceptat Jazz-ul pe care-l faceţi şi care este reacţia colegilor din Finlanda faţă de acest stil?

Mircea Stan: Este adevărat că tempera-mentul muzical finlandez este total diferit de cel românesc. Muzica pe care o fac eu, această combinaţie folcloristică pe stil Jazz, este foarte bine apreciată în Finlanda, deşi de multe ori am impresia că aceasta pentru ei sună destul de curios. Cum să vă spun, tot ceea ce este exotic este interesant. Modul cum sunt pre-zentate aceste aspecte ale temperamentului muzical românesc, chiar şi în jazz, a impresionat întotdeauna, iar colegii mei au reacţionat la rândul lor formidabil de pozitiv. Aşa se face c-am avut programe muzicale la radio şi la tele-viziunea finlandeză, unde am fost premiaţi. Mie-mi place să cânt standarduri şi jazz pur, dar, totodată, vreau să scot în evidenţă, prin muzica mea, şi ţara de unde am plecat.

Theodor Domocoş: Aveţi colegi de origine română cu care împărtăşiţi aceste afinităţi muzicale în Finlanda?

Mircea Stan: Da, bineînţeles, în sextetul meu cântă doi fraţi, Marian Petrescu la pian şi Mihai Petrescu la contrabas. Din păcate, Marian s-a îmbolnăvit cu două zile înainte de acest concert, dar el a fost înlocuit cu succes de un pianist finlandez. Împreună, lucrăm de mult timp alături de ceilalţi membri ai sextetului: Tero Saarti la trompetă, Jartsa Karvonen la tobe şi bineînţeles, prietenul şi partenerul meu de duet, Pentti Lahti la saxofon şi clarinet bass. Aceştia din urmă sunt muzicieni de origine finlandeză şi le face plăcere să interpreteze alături de mine aranjamentele mele muzicale, inspirate din folclorul românesc.

Theodor Domocoş: Sunteţi în contact cu alţi muzicieni din comunitatea românească de jazz, de exemplu cu cei care trăiesc în străină-tate, cum ar fi violonistul Alexandru Bălănescu de la Londra sau saxofonistul Nicolas Simion din Köln, sau poate cu alţi muzicieni din România?

Mircea Stan: Pe Nicolas Simion nu l-am cunoscut direct, dar am discutat de câteva ori cu el la telefon, amândoi suntem interesaţi pe viitor să facem ceva împreună, dacă se va ivi prilejul. Când am revenit prima dată în Ro-mânia, în urmă cu mai bine de 15 ani, cu un program al lui Count Basie, care a avut un succes formidabil, i-am cunoscut pe Mircea Tiberian şi pe Marius Pop. Pe Harry Tavitian l-am văzut la Televiziunea Română, dar nu l-am cunoscut personal. Din păcate, nu am cunoştinţe foarte amănunţite despre jazz-ul românesc, pentru că suntem prea departe şi avem prea puţin contact, noi românii, unii cu alţii. Pe lângă asta, ultima dată când am cântat eu în Romania a trebuit să mă ocup eu de tot: transport, hotel şi aşa mai departe, pentru mine şi restul muzicienilor. A fost deci cam dificil să lucrez cu organizatorii români. Sper ca între timp să se mai fi schimbat lucrurile şi în ţară.

Theodor Domocoş: Aş dori să ne îndreptăm spre începutul drumului muzical al lui Mircea Stan. De ce trombonul?

Mircea Stan: A fost pur şi simplu o întâm-plare. Prin anii 60, când am dat examene la şcoala de muzică, nu exista atunci decât una singură, la Bucureşti, am fost pus întâmplător la trombon, spunându-mi-se că am ureche muzicală foarte bună. La început n-am fost deloc entuziasmat de acest instrument, eu aş fi dorit să studiez clarinet. Mai târziu, desco-perind secretele acestui instrument, m-am în-drăgostit de trombon. Atunci când poţi expri-ma ceva prin instrumentul cu care cânţi, se dezvoltă un aşa-zis partnership. Ca şi muzician parcurgi o oarecare metamorfoză, în care in-strumentul devine parte integrantă a perso-nalităţii tale, aşa s-a întamplat şi cu mine.

Theodor Domocoş: Maturitatea muzicală pe care o prezentaţi astăzi este o evoluţie. Care au fost fazele prin care aţi trecut, respectiv curentele care v-au influenţat în a atinge o astfel de maturitate muzicală?

Mircea Stan: Ei bine, dragostea mea a fost stilul Bebop, şi aşa cum am mai spus, J.J. Johnson a fost trombonistul meu preferat şi cel care m-a influenţat cel mai mult. Însă eu am plecat de la muzica clasică, pe care am studiat-o la Bucureşti, între anii 1958 şi 1969. Pe par-curs, bineînţeles că nu rămâi numai la un sin-gur stil, asculţi tot timpul ce se petrece în jurul tău şi eşti influenţat şi de diferitele curente. Aşa s-a întâmplat şi cu mine când am des-coperit curentul free Jazz care este ceva foarte deosebit. Am fost foarte impresionat când l-am cunoscut pe Anthony Braxton, cu care am cântat într-un concert în duet. Mai apoi, l-am întâlnit pe Pentti Lahti, care stăpâneşte atât clarinetul bass, cât şi toate tipurile de saxofon şi cu care cânt în duet free jazz încă de prin anii 80. Dar, după atâta timp şi experienţă muzicală în atâtea direcţii, pot spune că sunt deschis pentru orice stil de muzică jazz, sau combinaţii cu folclorul românesc.

Theodor Domocoş: Povestiţi-ne un moment marcant din viaţa dumneavoastră de jazz-ist.

Mircea Stan: Sunt foarte multe momente preţioase în viaţa mea muzicală, nici nu ştiu pe care să-l aleg. Însă cel de care-mi amintesc cu deosebită plăcere, este momentul când l-am întâlnit prima data pe J.J. Johnson, la festivalul de jazz “Pori”, în 1983, în Finlanda. De ase-menea, cu Dizzi Gillesbie am avut momente formidabile, stând cu el dimineaţa la micul dejun şi discutând despre Charly Parcer şi prin tot ce a trecut el până a ajuns să inventeze stilul său de Bebop. Astfel de momente în viaţa unui jazzist sunt comori rare, şi eu le păstrez adânc în sufletul meu.

- Nu sunteţi istoric de formaţie…

- Nu, sunt un ucenic. Ucenic al adevărului. Şi un scormonitor.

- Cu toate acestea, aţi scris mai multe studii de istorie veche şi, iată, acum, chiar o istorie a românilor, care se opreşte la secolul al XII-lea. De ce?

- Pentru că de la descălecători, cum a spus Iorga, încep datele mai legate. Din secolul al XII-lea, istoria românilor este pusă, de mulţi istorici, în tiparele adevărului. Dar este posibil ca istoria românilor să în-ceapă cu descălecătorii? Cu secolele XII-XIII? Ce a fost înainte? Înainte de descă-lecători a fost haos? Nu, nu se poate. Există un început. Şi acest început l-am situat eu, după o legendă ucraineană pe care am tradus-o şi discutat-o, chiar în anul 18 când încă Isus trăia. Legăturilor geto-dacilor cu Ierusalimul erau legături directe. Şi acolo au fost şi doi episcopi, doi bătrâni, episcopi în sensul de bătrâni. Auzind Cuvântul acestui copil de 18 ani în templul de la Ieru-salim, au plecat în ţarile lor de baştină, şi unul s-a dus în Galiţia, şi altul s-a dus în Moldova. Acel episcop venit în Moldova, eu i-am urmărit drumul, este iniţiatorul creştinismului în Dacia. Şi primul creştin din păgânul geto-dac care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus a fost primul român. Eu purced de la această idee, că primul dac păgân care şi-a însuşit credinţa în Isus este primul român. Aşa cum primul roman păgân care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus este primul italian. După acest episcop, bătrân, care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus chiar în templul din Ierusalim, a venit în Dacia apostolul Andrei. Lui Andrei i-a căzut la sorţi Sciţia. Eu urmăresc în lu-crarea mea şi călătoria Sfântului Andrei până acolo unde i s-a identificat peştera în care el cu ucenicii săi s-au adăpostit şi de unde a pornit să propovăduiască, la Dervent. Deci, începutul istoriei românilor se situează în aceste vremi în care primii daci care au îmbrăţişat învăţătura lui Isus au devenit primii români. Primul martir creştin din ţara românească a fost în Dobrogea. Acesta a fost, de fapt, întemeietorul primei formaţiuni statale româneşti şi logica îmi spune că toţi martirii cunoscuţi din Dobrogea au fost căpetenii ale formaţiunilor respective, pre-statale. Deci, în martir eu văd un conducător. Şi nu e de mirare că prima episcopie, prima mitropolie a fost la Tomis, la locul de margine pe unde se intra în ţară, şi pri-mele formaţiuni prestatale româneşti au fost în Dobrogea, acele Romanii populare, de formă creştină, creştinătate dovedită printr-o serie de acte, urmată de o salbă de comunităţi, de episcopii, de la Tomis până dincolo de Banat, de-o parte şi de alta a Dunării. Acestea le dezbat în prima parte, Ţara şi părinţii, iar acum i-am adus lui Octavian Blaga şi partea a doua, Românii în veacurile I-III, despre primele formaţiuni prestatale şi răspândirea lor. Forţa care le-a unit pe acestea a fost credinţa creştină. În mod general, spun un lucru care nu a fost luat în seamă, prima minune s-a petrecut undeva în zonă dacică, în Panonia: un soldat necunoscut s-a rugat, într-o vreme de sece-tă, în care armata romană era aproape de pieire, s-a rugat să plouă. Şi a plouat. Aces-ta a fost un soldat. Numele lui e necunos-cut. A doua minune a fost făcută undeva lângă Antiohia, de un ofiţer, numele lui se cunoaşte, a devenit martir, a fost ucis pentru aceasta. A treia minune, definitivă, a fost făcută de un împărat. Ei, asta spune destul. Un necunoscut soldat, un cunoscut ofiţer, un împărat care şi-a lăsat numele, Constan-tin cel Mare. Iar păgânul şi-a găsit moartea înecat în Tibru. Dar să revin la firul ideii. În secolele la care mă refer, unii istorici vorbesc despre romanizarea daco-geţilor. Eu nu cred, împreună cu atâţia alţii, nu cred că aşa ceva a existat, nu se poate să fi existat. Dovezi aduc şi în studiul meu, lângă alte dovezi deja circulate. Numele de Dacicus, de exemplu, în secolul al doilea, la 160, la romani, aşadar, existau un Dacicus, un Carpicus, care îi învingea pe carpi, un Dacicus Maximus, Restitutor patriae. Cum se poate romanizare, când dacii s-au revoltat imediat după moartea lui Traian, la 117? Bineînţeles, forţa legionarilor a fost mult mai mare decât a răsculaţilor. Dar semnul este: potrivnicie. Clară potrivnicie. Şi câte alte răscoale au mai urmat! Cum să nu fii ispitit, însă, să crezi că romanizarea ar fi fost po-sibilă, când un Iorga, un Xenopol sau un Sextil Puşcariu încearcă să dovedească că limba noastră s-a format din limba latină? Nu, nu, de multe ori nu. Eu dovedesc, şi aici, cum am dovedit şi în alte studii, că limba latină, a romanilor, este o limbă de origine tracă şi tracii s-au mutat în peninsula italică nu după războiul troian, nu, ci mult mai dinainte. Triburile trace care s-au deplasat în Italia au dat naştere limbii latine. A vorbi despre romanizare este, ne-a avertizat Alexandru Tzigara-Samurcaş încă de peste o jumătate de secol, a folosi un concept perimat. Am vrut să fim şi noi în Apus, supunându-ne Apusului. Dar nu se poate să dai crezare istoricului Constantin Giurăscu, care avea o autoritate pe vremea lui Iorga, că noi românii ne-am născut ca popor în secolul VI-VII ca urmaşi ai slavilor. Ei bine, nu suntem urmaşii slavilor.

- Una din contribuţiile dumneavoastră la cercetarea istorică este localizarea Insulei lui Ahile în Delta Dunării. Până la studiul dvs, se considera că Insula Şerpilor trebuie identificată cu Insula lui Ahile, Leuce. Care sunt argumentele dvs pentru localizarea Insulei Leuce, baza de antrenament, cum am spune azi, a eroului homeric Ahile, în Delta Dunării?

- Argumentele mele sunt de natură geo-grafică şi, desigur, istorică. Dunărea se vărsa, desigur, şi în acele timpuri, în Marea Neagră, dar asta este ştiut că delta înain-tează. Se vărsa prin câteva guri, dar nu pe locul acesta, de azi. Acesta e primul aspect. Al doilea aspect: Marea Neagră s-a numit înainte vreme Pontos Axenios, adică cel rău, neprielnic, şi pe urmă s-a numit Euxinos, cel bun. Călătoriile pe Marea Neagră se fă-ceau înainte pe malul mării, nu foarte de-parte de ţărm. Pe vremea aceea, gurile Du-nării erau cam la vreo 80 de kilometri de Insula Şerpilor actuală, foarte mult pentru acele vremi. Partea de contribuţie ştiinţifică porneşte de la Claudius Ptolemaios. El si-tuează Insula Leuce într-un anumit loc. Eu am dat de urma sistemului de coordonate al lui Claudiu Ptolemaios, există date certe, în stadii, în paşi, date de Strabon: între gura aceasta şi cealaltă sunt atâţia paşi. Am făcut socoteala acestor paşi – şi geograful român Brătescu, de mare valoare, a încercat, dar nu a izbutit -, cade exact pe harta făcută de Claudius Ptolemaios în coordonatele stabilite de mine. Iar acestea corespund la ceea ce se cheamă azi Grindul Letea. Exact, fără nici un semn de abatere. Este o realitate. În faţa acestui sistem de coordonate se găsea Insula Leuce a lui Ahile, la acei 40 de kilo-metri de care nu întâmplător se află astăzi Insula Şerpilor. Este o contribuţie care ar fi trebuit să fie, în primul rând, luată în vedere de către statul român şi dacă ni se dă o anumită încredere, să se facă nişte săpături. Cine va îndrăzni să le facă, va descoperi templul lui Ahile în Grindul Letea.

- Trăiţi în Germania de aproape patru decenii. Fiind editor, până în 2004, al Zodiilor în cumpănă, care apare într-o serie nouă la Oradea din 2007, înţeleg că aţi rămas conectat la ce se întâmplă în ţară. Cum se vede azi de departe România, evoluţia ultimilor ani?

- Atâta vreme cât Arcul de triumf a fost restaurat nu aşa cum a fost – acolo unde erau Regele Ferdinand şi Regina Maria, acolo unde era scrisul lui Iorga, au pus altceva! -, câtă vreme nu este refăcut aşa cum a fost după victoria războiului de în-tregire, în ţara noastră lucrurile nu par să se fi aşezat pe făgaşul cel bun. Am arătat unor persoane importante că sunt acolo nişte inadvertenţe, nişte crime împotriva istoriei, a adevărului. Da, aveţi dreptate, dar nu putem face nimic, mi s-a spus. Cum vine asta? Stau în faţa Facultăţii de Drept şi văd acolo că scrie “Universitatea”. Nu, domnule, asta era Facultatea de Drept. Multe schimbări care s-au făcut sunt de-a dreptul aiuritoare. Iar, dincolo de asta, când un institut cultural bugetat de stat este condus de un personaj care îşi permite să spună că “românul este o fecală cu şira spinării”, inconştienţa e mare la noi. Slabe nădejdi ca România să-şi revină degrabă, cât timp sunt promovaţi în funcţii foarte importante astfel de oameni.

- Ce vedeţi bine şi ce rău?

- Bine văd ajutorul pe care ni-l dau străinii să ne refacem, rău văd că românii cred că nu au încotro decât să urmeze aces-te legi ale străinilor, nu legile lor proprii. Nu am auzit pe nimeni dintre oamenii politici: aceasta nu o primesc, asta o fac singur. Noi nu putem să facem nimic în ţara noastră fără ajutor străin? Au vândut tot. În ţara aceasta sunt miliardari care nu fac altceva decât să-şi umple buzunarele. Sigur că pedeapsa va veni. Voltaire şi-a mâncat pe patul de moarte propriile sale excremente! Dar aici, pe pământ, câtă vreme conduc ţara nişte delatori, slabe speranţe. Împăraţii romani umblau pe lângă ei cu nişte delatori. Care era rostul lor? Să facă faţa istoriei după vederile împăratului. Unii au remarcat că istoria este falsă. Trebuie să remarce şi românii.

- Credeţi că poporul român va amenda cumva clasa politică la alegeri?

- Bietul român nu mai crede în nimic. Îmi vine în minte o istorioară. Un pustnic s-a retras 20 de ani în sihăstrie. Şi a gândit. Şi după 20 de ani a găsit soluţia la gândul lui. A ieşit printre oameni. Şi întâlneşte un ţăran pe drum. Bade, îi zice, uite ce. Eu am stat şi am gândit. Ce crezi dumneata că este viaţa? Eu mi-o închipui ca un fel de fântână adâncă, adâncă. Stă ţăranul, gândeşte şi zice: şi-aşa e bine. Acest “şi-aşa-i bine” a devenit un fel de liniştire, de săturare, la ţăranul român, şi dacă pentru moment are un pahar de vin, posibilitatea să joace o horă, să mănânce bine, nici nu se mai uită cui dă votul. A dispărut conştiinţa românului.

Dialog realizat de Eugenia Paşca

OCTAVIAN BLAGA Ştiu că aţi devenit membru al Uniunii Scriitorilor în aceeaşi şedinţă cu Cezar Ivănescu. Înainte vreme, parcă îi ceruserăţi lui Geo Bogza o recomandare în acest sens. Însemna ceva să faci parte din Uniunea Scriitorilor la acea vreme?

ION MURGEANU Nu numai atât; am debutat cu poezie în aceeaşi rubrică de “Cenaclişti bârlădeni”, într-o pagină culturală a ziarului Flacăra Iaşului, august 1959, împreună cu Ion Iancu Lefter şi Cezar Ivănescu. Poezia lui Cezar se intitula Comunistul; ale mele deschideau coloana şi se intitulau Tinereţe şi Împlinire. Erau convenţionale, dar nu şi compromiţătoare… Da, ne oprise pe stradă, la Bucureşti, Constantin Chiriţă, autorul CireŞarilor, un uriaş blând, bârlădean şi el la origine, om puternic în Uniunea Scriitorilor în acea vreme, secretar de partid, cel mai bun prieten al lui Nichita Stănescu, pentru care a şi făcut tot ce se putea face să-i amâne moartea iminentă din cauza consumului excesiv de alcool…ne oprise, deci, chiar în faţa Uniunii şi ne-a întrebat, voi ce faceţi, nu v-aţi depus dosarele să intraţi în Uniune, e în curând o şedinţă şi ar cam trebui să vă grăbiţi…Era prin anii 71/72 şi lucrurile deja se precipitau…Cu Cezar eram foarte legaţi pe-atunci el a lucrat o vreme la Almanahul literar, în chiar sediul de la Şosea al US, eu mă adaptam mai greu după venirea la Bucureşti…dar ins riguros în felul meu, îmi depusesem dosarul şi i-am spus lucrul acesta şi lui Chiriţă, numai că el ştia totul, ce era cu dosarul depus de mine, altfel nici nu-şi mai răcea gura: “Vezi cum l-ai depus şi unde, nu ai nici un dosar scos la înaintare”…De rău ce eram de clanţă prin cafenelele literare ale timpului securiştii de la Uniune mi-l mătrăşiseră… ori mi l-au dat la o parte… nu mai aveau nevoie de încă un element turbulent în instituţia scriitorilor…Tinerii scriitori cereau deodată prea mult şi atunci unii au fost potoliţi prin mijloace specifice de seducţie, burse de creaţie în Germania, Ioan Alexandru şi Gheorghe Pituţ, în America, Ana Blandiana şi Adrian Păunescu. Noi nici membri nu eram încă, iar Dl Chiriţă avea dreptate: am mers să întreb la biroul de personal al slăvitei instituţii de pe Şoseaua Kiselleff şi funcţionarele unse cu toate alifiile de acolo mi-au spus că nici vorbă de aşa ceva; nici nu a existat vreodată un dosar cu numele meu, dar dacă a spus tov. Chiriţă atunci este bine să vă faceţi unul, dar să vă grăbiţi…Cezar poate că-l avea gata făcut, în ciuda aspectului său din acei ani, de “ins refuzat de destin”, el a fost totdeauna pe fază, un om mai realist decât mulţi şi care şi-a dirijat bine şi exact “cariera literară”, cum avea el să o numească mai târziu, după consacrarea cvasi-definitivă; pentru mine cuvântul “carieră” pus lângă “poezie” era încă oribil zis. Dar am ţinut cont de sfatul tovarăşei de la cadre şi-ntr-un avânt susţinut de îngerul meu păzitor dintotdeauna am făcut cererea, am completat formularul de cadre şi am pus cele două cărţi apărute până atunci, Repaose şi Confesiunea, dar la recomandări am dat explicaţii scrise: în dosarul “pierdut” avusesem recomandări de la A. E. Baconsky şi N. Manolescu, deci în locul lor, care se pierduseră (cum şi la ce mod nu mă mai interesa) am pus scrisorile care însoţiseră recomandările trimise la Botoşani de cei doi , însă şi singura scrisoare pe care am primit-o vreodată de la Geo Bogza, după ce-i trimisesem cu dedicaţie prima mea carte Repaose: “din oraşul naşterii lui Eminescu în care trăiesc omagial…” Geo Bogza îmi răspunsese ceva asemănător “Îl salut pe poetul de la Botoşani din oraşul lui Eminescu” şi îşi desenase sigla sa din acea vreme: plopul fără soţ eminescian… Aşa am intrat în Uniunea Scriitorilor fără nici o problemă de data aceasta. Da, era o performanţă să fii primit în Uniunea Scriitorilor, şi cred că a şi rămas până azi, deşi în ultima vreme numărul membrilor impostori a crescut alarmant, în timp ce mulţi scriitori autentici rămân încă pe dinafară…

Când l-am reîntâlnit pe Dl Chiriţă i-am mulţumit şi i-am spus că aş cam fi bun de făcut cinste. Eram şi am rămas până azi un om îndatorat “de profesie”…Bine, când te mai duci acasă să aduci un rachiu din acela tare de la Popeni…Cunoşteam prea bine sortimentul dar nu cred c-am mai ajuns cu sticla la bătrânul “cireşar”; m-a luat tot el până la urmă, cu dânsul, într-o excursie literară de pomină şi de carnaval, în iubitul nostru oraş de baştină Bârlad, în care el era pur şi simplu divinizat. Constantin Chiriţă era la origine fiu de intelectuali rurali, dascăli sau preoţi, învăţase la “Codreanu” poate, însă fusese catapultat din cauza “originii” ca muncitor în fabrica de rulmenţi de la Bârlad, pe baza acestui stagiu se afirmase el mai târziu în partid…Ceauşescu personal îl invitase la el să-l felicite pentru “CireŞarii”, carte pe care şi copiii lui o citeau, o citiseră, şi l-a întrebat ce fel l-ar putea ajuta… uriaşul cel blând i-a răspuns simplu, e de-ajuns că m-aţi invitat să mă cunoaşteţi…Aceste fente ale viitorului dictator dădeau excelent la popor şi chiar şi-n elitele intelectuale la începutul “epocii de aur”…Apropo, cred că ştii cine a inventat sintagma “epoca de aur,” “ o adevărată epocă a lui Pericle”: nu altul decât megastarul disidenţei, mai mult post-festum, Dl Octavian Paler, care pe-atunci era directorul general al televiziunii… însă noi nu numai pentru asta l-am iubit pe Dl Paler. Zaharia Stancu, în schimb, la întâlnirile scriitorilor cu Ceauşescu făcea anume să-i alunece o literă din numele lui Pericle cel invocat prima oară de Dl Paler. Da, da, dvs. sunteţi un adevărat Peric(o)le!A avut şi “epoca de aur” hazul ei; altfel cum…Scriitorii se mişcau bine la începutul ei şi mai ales erau foarte bine primiţi oriunde în ţară. Pe drum în tren, în acea excursie literară la Bârlad, Dl Chiriţă se plânsese de Cezar; eu îi păream blând ca un miel şi smerit tot ca acesta înaintea sacrificării pascale… Îşi va fi păstrat buna părere şi după tot ce am făcut eu atunci la Bârlad, după tot ce am “conferenţiat” pe la şezătorile de la liceul “Codreanu” (mare succes mare în rândul elevilor cu povestea transfugului de altcândva şl a nesupusului) şi la Teatrul de Stat, unde am citit un lung poem “incendiar” de i-am pus pe securiştii locali, în timpul lecturii şi-a “interpretării” lui… să-şi ia notiţe?! Pe urmă, după ce securiştii m-au chemat în anchetă la sediul din str. Oneşti de la Bucureşti, cum am scăpat de la ei, m-am dus glonţ la Uniune “să informez conducerea” (băieţii cu ochi bleu îmi sugeraseră mai bine să nu) şi întâmplător am dat tot peste Dl. Chiriţă, de fapt la tovarăşul secretar de partid, chiar dacă eu nu eram membru şi l-am “informat” pe dânsul, chiar începusem să mă tem, navigam totuşi atât de singur în barca mea cât nuca, pe marea timpului, care devenea tot mai tulbure deodată şi vânturată… “Dă-i în măsa Ioane crezi că pe mine nu mă urmăresc.” Acesta a fost răspunsul “secretarului de partid” al US. “Tu cată-ţi de treabă şi scrie în continuare poezii minunate.” Sunt mai multe de spus, dar cu acestea mă opresc aici.

Cam tot la fel aveam să ajung şi cetăţean al Bucureştilor cum am ajuns şi membru al Uniunii Scriitorilor: prin “ordonanţă de urgenţă” şi pe ultima sută de metri; mutaţia ce mi se refuzase ani de zile am obţinut-o într-o jumătate de ceas după o conversaţie la comandantul circăi 8 de Miliţe de care aparţineam şi la care am mers să-i spun că plecam pe teren de la România liberă, era un congres al partidului, dar ce treabă aveam eu cu partidul nu i-am mai spus: niciuna, şi tocmai îmi expirase buletinul, voiam o adeverinţă temporară, parcă aşa i se spunea; comandantul, însă, băiat drăguţ ceru cafele şi borviz şi-n timp ce i se plângea tovarăşului de la ziar, că au personal foarte mic tocmai la evidenţa populaţiei a dat şi nişte telefoane “jos” la care eu chiar nu am fost atent ce spunea el acolo pe limba lor de miliţieni: la plecare, vrând să spăl putina cât mai repede din blestematul de sediul al circăi, unde mă purtasem anapoda, ca un infractor, credeam eu, căci minţisem, ori săvârşisem cel puţin o impostură, cu partidul, congresul, delegaţia unde aş fi mers să scriu ceva pentru ziar ş.c.l, fiorosul ofiţer de la ghişeul din spatele căruia mă umiliseră ani, luni, zile, ore întregi, în chestiunea “buletinului de capitală”, mă strigă simplu, ca pe o rudă a lui de la ţară, cineva foarte apropiat şi cunoscut. Nu veniţi să vă luaţi buletinul? Poftim şi semnaţi aici, am auzit că trebuie să mergeţi în delegaţie cu congresul, drum bun tovarăşu!… Nu mi-a făcut cel puţin cu ochiul complicitar, era foarte serios şi convins că eram cineva cu pile, poate chiar ruda din provincie a comandantului său. Aşa funcţiona sistemul, deci, la Miliţie, şi aşa funcţiona de fapt şi la Uniunea Scriitorilor, înţesată şi plină până-n vârf de paznici şi de securişti, de băgători de seamă la toate nivelurile, şi prin toate aparent boereştile/elegante birouri cu tot coconetul lor provenit din rudele foştilor scriitori putreziţi prin închisorile comuniste, îngrămădite acolo ca ştiutoare de limbi străine şi de făcut amor, mai ales de boier Zaharia Stancu, în mod sigur cel mai mare preşedinte al scriitorilor din postebelic şi până-în prezent (inclusiv actualul preşedinte/“canonicul” N. Manolescu o recunoaşte). Nu ştiu ce ar fi urmat dacă ar fi câştigat Cezar Ivănescu, alegerile la US… tot un fel de potop ar fi fost, mai puţin ipocrit, dar inclement şi sectar… sunt convins!

OCTAVIAN BLAGA Ce vă mai leagă de Cezar Ivănescu? Om şi poezie…

ION MURGEANU Aş fi fost înclinat să răspund cât mai scurt la întrebarea aceasta: Sunt liber de Cezar Ivănescu. Însă m-au biruit din nou trecutul şi sentimentele mari din trecut; a existat, trebuie să recunosc, în sfârşit, o “vasalitate” a mea faţă de om şi poet, pe care mi-am construit-o şi asumat-o singur ani de zile… Omul e puternic pe latura lui demonică şi fascinează, dar are şi fragilităţile lui nu mai puţin seducătoare; despre poet ştii, se recomandă prin poezia lui. În prima mea carte cu titlul Turnul Onoarei, Cartea Românească, 1987, există un mic poem cu titlul “Inocentul”, pg. 68. Dă-mi voie să ţi-l recit încet, monoton: “ Mi-era prieten şi credeam/ în geniul lui mai mult decât în mine,/ dar nu ştiam nici unul ce departe/ îi poate duce orgoliul pe cei foarte apropiaţi./ Nu ne-am vorbit pe urmă ani de zile./ Nici nu-l mai salutam; din umbră/ îi urmăream fireasca evoluţie./ De câte ori credeam că mă înşelasem/ candoarea răsturna în faţa mea/ o mare agitată în plin soare:/ frumoşii ochi ai Inocentului/ intenşi/ privindu-mă cereau iertare/ trecutului învins./ Nici timpul nici furtunile/ nu au putut clinti vasul de preţ/ al admiraţiei;/ vechea duioşie a sufletelor când ne atinge, chiar în treacăt,/ rămâne lângă noi pe gânduri./Iar naufragiile risipesc trecutul: ravagiile lor nu mai contează…” Veni pe urmă “libertatea noastră” şi-n timpul mineriadei din Piaţa Universităţii lui Cezar i s-a întâmplat un lucru cumplit. Agresat împreună cu alţii şi bătut în sediul unei redacţii, la un etaj al unei clădiri de pe b-dul Magheru, poetul fu salvat printr-o minune, fiind recunoscut printre victimile ignobilei agresiuni de cineva, unul din foştii securişti ai “epocii de aur”. Nu am ştiut nimic de el mult timp decât că se agită cu nişte “amatori” în fond să pună din nou pe picioare străbunica Societate a Scriitorilor Români. Latura lui violentă, dar mai ales coprofilia din articolele lui nu mi-au plăcut niciodată. În acea perioadă a pornit mai multe reviste, dar înjura cât încăpea mai ales într-o foaie intitulată Baricada. Nu ne vorbeam, de data asta dintr-un capriciu al lui, deşi noi locuim foarte aproape, nici cel puţin la două străzi, am zice, peste drum: eu stau pe latura cu blocuri a zonei Dacia, dinspre Foişor, pe Moşilor, el în zona nedemolată încă “de nebun”, pe strada Bisericii Silvestru, unde noi mergem şi azi, după ce părintele Galeriu nu mai este, la slujbele de dumincă, atât cât ne ajută răbdarea şi cât nu ne învinge perversa fire “analitică” din subtext…În fine. N-am ştiut nimic ce s-a întâmplat după mineriada “criminalului de Iliescu” (C.I. dixit!) din acea primăvară funestă pentru mulţi. Dar într-o seară s-a postat în faţa mea Mary, minunata Maria, una din cele mai sfinte şi curate soţii din câte vor fi avut marii poeţi, atât de dificili totuşi, din istoria noastră literară. Blânda Mary: era cu lacrimi în ochi: Ioane, vino la Cezar şi-l scoate din casă, numai tu poţi; stă închis şi nu mănâncă şi aproape nu bea nici apă de mai multe luni… nu vrea să vadă pe nimeni, nu mai vine nimeni să-l vadă. Spune-i, am rugat-o pe Mary, că eu vreau să-l văd, vreau să treceţi strada ca altădată şi să veniţi pe la noi. Au rămas de legendă reuniunile de la Sf. Ioan, de la noi, din “epoca de aur”, şi nu numai de atunci. Din păcate, evocând acele “împotriviri”, acea dizidenţă gălăgioasă totuşi, care nu trecea nevăzută/neauzită, şi conspectată de securişti (uşă-n uşă cu mine locuia familia principalului aghiotant al lui Const. Dăscălescu, ultimul prim-ministru ceauşist), mi se pare că chiar în al cincilea anotimp, am mai evocat aspectul, dar numele lui Mary mi-a scăpat atunci dintr-o înşiruire de musafiri de profesie pe la noi iar nu de ocazie… Mary a lui Cezar mi-a reproşat blândă, cum era de obicei şi “învinsă” lucrul acesta: Eu oare nu meritam să fiu trecută acolo?! Nu am putut să-mi iert şi reproşul ei m-a urmărit până-n ultimele clipe când am mai văzut-o în viaţă, cumplita boală care a terminat-o, tânără încă, şi aplecată cu stăruinţă, pe mari proiecte ca traducătoare (ar fi urmat să traducă în franţuzeşte, între altele, Istoria… lui G. Călinescu) nu a cruţat-o deloc… Penultima oară în biserica noastră Silvestru plângea în hohote singură, singură şi nemângâiată de nimeni… iar ultima oară, în acelaşi loc, la Alimentara, unde mă oprise, să mă roage să-l caut pe Cezar cel necăutat de nimeni, după cumplita mineriadă şi efectele ei, mi s-a postat de asemenea în faţă: “Uite, Ioane, ce a mai rămas din mine… nimeni nu mai are nevoie de mine…” şi a izbucnit din nou în plâns… Din falnica ardeleancă de pe Valea Bârgaielor, Muza lui Cezar, (“Alba”, “Mândra Mărie”, “Sora Soarelui”) devenise o umbră, o fantă albă încă de lumină ce se stingea cu încetul… Unde era Cezar atunci?! “Lasă, nu-mi mai vorbi de Cezar…”

La strigarea ei disperată, din anul mineriadei, reuşisem până la urmă să-l scoatem pe Cezar din muţenia lui îndărătnică şi din autorecluziunea sa. O rugasem pe Elena, “preferata lui”, când o să-l vadă pe stradă, sau la “Alimentara” să-l invite chiar ea la noi, cu toată “şleatha.” “Cum să-l văd pe stradă, dacă spui că de luni de zile stă închis în casă şi nu comunică cu nimeni?!” Îngerul îmi şoptise chiar atunci altceva. Mary s-a dus acasă şi i-a spus că s-a întâlnit cu Ion şi el vrea să te vadă şi să vă întâlniţi. Cunoşti povestea lui Parsifal şi mitul Regelui Pescar care zăcea în palatul lui, într-un timp indefinit, şi toate în jurul lui se ruinaseră şi toţi ducii, toţi cavalerii care veneau de departe să-l viziteze, încercau să-l scoată din apatie şi nu puteau… Am avut aici rolul lui Parsifal, flăcăul dintr-o bucată, care conform părerii lui Mircea Eliade, dintr-un eseu publicat prin anii 30/XX, mergând şi el la palat, ar fi spart ghinionul, şi apatia generală, punându-i reglui pescar “întrebarea justă.” Era în legătură cu Marele Graal, potirul care stătea la vedere sub ochii lor, dar nimeni nu întreba ce conţinea el…Şi deodată totul în jur a început să se reanime şi vesela viaţă din nou a cuprins viaţa palatului iar Regele Pescar însuşi reveni la viaţă şi la har. La fel şi Cezar. Puţin după aceea sună la interfon cu toată ceata ( avea o vorbă: “Nu vin la tine niciodată cu mâna goală, mai aduc si pe alţii”) şi după aceea ne-am tot întâlnit mereu…dar prima dată am stat de poveşti toată noaptea, ce i s-a întâmplat lui de fapt la mineriadă, ce mi se întâmplase mie “la revoluţie” în noaptea de 21/22 decembrie anul de graţie 1989… când deodată, şi din te miri ce, a început din nou să-l înjure cumplit pe Nichita Stănescu; era clar, ieşise din starea de prostraţie de după mineriadă! Lucrurile au început să degenereze, din punctul meu de vedere, o frustrare adâncă roade sufletul marelui poet, psihanalizabilă poate, iar prietenul meu îşi suporta din ce în ce mai prost succesul, care de data aceasta îi venea pe bandă. S-ar fi vrut “cel mai mare de la Eminescu încoace” şi, în fond de ce nu, i-am făcut şi hatârul acesta, într-un articol scris despre el şi noua lui glorie, am afirmat că pe “linie moldavă, boierească” chiar poate fi cel mai interesant poet de după Eminescu, pe care-l aduce Moldova la Bucureşti. Nu chiar aşa formulat dar ideea aceasta era; el însă, ca orice “dictator” şi “terorist” dorea şi mai mult, inventase chiar că ar fi “reîncarnarea lui Iulius Cesar,” delirul lui de grandoare nu mai avea limite; şi era tot mai greu de contrazis. Până într-o seară la un restaurant chinezesc, unde mă invitase cum avea obiceiul, în invitaţia făcută lui să invite şi pe alţii; atunci invitaţia aparţinea unei poetese pe care o cunoşteam şi chiar scrisesem admirativ despre poezia ei, soţia fostului nostru ambasador în Coreea de Nord; când am rupt vraja în care se complăcea, cu brutalitate, şi încă şi cu martori de faţă: – “Tu, Cezar, cu prostia asta, cel mai mare de la Eminescu încoace …să mai termini: Cel mai mare poet român de la Eminescu încoace este Mihai Eminescu. Şi punctum.” O clipă a rămas descumpănit. Era ca un copil prins asupra unei prostii; un copil de geniu, dar un copil totuşi. Inocentul din vechea mea poezie. Tot cu brutalitate, dar în alt fel, l-am determinat să ia parte la lansarea volumului Turnul Onoarei, ediţie de autor, organizată de Editura Vinea la târgul de carte Gaudeamus, 2004, unde a şi vorbit, cu elocinţa lui de zile mari, şi o candoare desăvârşită. O fufă postmodernă, poetă şi jurnalistă, a doua zi a scris la ziarul ei cel fel m-a prezentat C. Iv., la acea lansare pe mine: “Geniu la bătrâneţe.” El conducea atunci Cenaclul Uniunii Scriitorilor la care mă tot invita,dar nu am ajuns niciodată. Mă problematizasem tot timpul ce să caut eu la un cenaclu la vârsta mea, ce fel m-ar primi el acolo, şi nu m-am dus. Fufa fusese pusă la punct de el ca şi poetă acolo în cenaclu. Nu-l iubea. Acum îl văd tot mai rar, pe stradă, şi întâmplător, stă mai mult pe la Iaşi, unde “trage sforile”, mi-a spus cineva, un ieşean second-hand, astă vară la mare. Cezar s-a transformat în altceva: un necruţător articol al lui Nichita Danilov, după insuccesul său electoral la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, m-a făcut să-l simt din nou dureros de apropiat, căci atât de izolat totuşi, pe omul şi pe poetul pe care l-am iubit, cum am şi spus uneori “mai mult ca pe mine”… sau şi în dedicaţia scrisă pentru el pe Turnul Onoarei de la Vinea, în grabă, cu furie şi exasperat. “Ingratului de Cezar pe care l-am iubit mai mult decât pe mine căci am iubit de fapt tot timpul Poezia…” Sau cam aşa ceva; ştiu că i-am aruncat cartea în plic peste gardul lui chiaburesc pecetluit tot timpul cu două lacăte din strada Silvestru. Însă eu la scrutinul de preşedinte l-am votat pe el. Aş fi putut face altfel? Nu este deci întâmplător că-n ultima carte tipărită de mine la Editura Vinea, Metafizica practică, reprezentând vol. II al ediţiei de autor, există o mică poezie Graal, dedicată lui Cezar Ivănescu: “Arată-ne şi nouă ce ai inventat,/ i-am cerut discipolului ambetat/ de problemele lui şi-ale gloriei sale!/ Vârsta cea nouă din culmi coborâse pe cale.// Crinii câmpului ai inventat sau şirul de ulmi,/ sau poate iarba cea rece din rouă?/ Ai inventat tu poate trandafirii roşii când plouă,/ înainte de-a fi cântat cocoşii a treia oară?// Sângele meu de pe cruce tu l-ai cules?/ În ce potir l-aţi strâns şi-aţi înserat/ în ce oază sau în ce han? în ce hram aţi umblat?// Cred că aţi băut prea mult vin şi aţi uitat.// Multe din toate acestea/ sunt totuşi şi azi pe drum şi rămân./ Atâţia însetaţi flămânzi de pâinea harurului/ îmi poartă potirul şi vestea luminii în sân!” Între aceste borne, cele două poeme, dedicate lui, sau evocându-l cu fine aluzii pre el şi-n altele, stă de fapt toată istoria mea, criptic vorbind sau numai metaforic, căci poeticeşte, totuşi, cu Cezar Ivănescu. Îl iubesc în continuare, poezia lui e una specială, profundă, mai ales primul Rod, cum i-am şi spus, într-un târziu, şi muzicală tot restul cu inflexiuni adânci de erudiţie şi cugetare; oricând l-aş propune din nou la Premiul Nobel, dacă tot nu mă pot recomanda pe mine; dar nu mă mai tem de el. A biruit nu ştiu cum şi prin ce miracol (poate îmi explici tu!) versul lui Eminescu din Odă/ în metru antic: “ Vino iar în suflet nepăsare tristă”…Mă simt redat mie însumi…

cu Ion Murgeanu despre Tudor Argezi

OCTAVIAN BLAGA  Cum v-au lătrat câinii la Mărţişor, când l-aţi vizitat pe Tudor Arghezi?

ION MURGEANU  Câinii vor fi lătrat, era treaba lor să o facă, dar eu cel puţin nu i-am auzit; încă mai eram o fiinţă pură; chiar aşa: o fiinţă neatinsă de nici o murdărie. Era o toacă la poartă la Mărţişor; nu era sonerie, şi cred că nici azi la Muzeul Arghezi nu este…Vizita la Tudor Arghezi, patriarhul de atunci (dar cred că a rămas până azi) al poeziei române, s-a întâmplat la 31 martie 1962, data a rămas scrisă chiar de mâna maestrului sub dedicaţia pe care ne-a scris-o pe volumul de Stihuri pestriţe cu ilustraţii de Perahim (Editura Tineretului, 1960). Alergasem ca nebunul în acea dimineaţă prin câteva librării, cele mai mari din centrul Bucureştilor, după o carte a marelui poet în viaţă; nu am găsit altceva decât acele Stihuri pestriţe la un raion de carte pentru copii şi tineret. Vizita ne-o aranjase Baruţu, fratele Mitzurei,  cei doi copii Arghezi din căsătoria lui cu Paraschiva din Buneştii Bucovinei, esenţiala căsătorie, de altfel, a omului Arghezi, dar merită povestită punctual aventura…

Eram bineînţeles nedespărţit de Ion Iancu Lefter şi începusem a umbla, cum s-ar spune, amândoi în treburile poeziei. Cu Lefter fusesem coleg în ultima clasă a “liceului”, devenit şcoală medie de 10 ani, după model sovietic, din Vaslui, după ce, recalcitrant cu vestitul profesor de română, de la fostul liceu “Codreanu” din Bârlad, Henri Zupperman (“Ţupi”) aterizasem în oraşul vecin. Tata atunci era la puşcărie; aproape de-o corigenţă la română în clasa 9-a (ca Minulescu!), dar trecut “în consiliu”, fără să mă prezint la  examinarea cerută de “Ţupi”, m-am jurat că eu nu voi mai călca în acel liceu, unde mă înscrisesem de altfel singur, de capul meu, căci biata mama  era ocupată deja cu procesul tatei şi numai de mine nu mai avea ea timp. Intrasem “fără examen” după absolvirea şcolii elementare de la Zorleni, unde  avusesem  5 pe linie ( se trecuse la notarea pe sistem sovietic cu note de la 1 la 5) şi deja avusese cine  răspândi zvonul cum că aş fi “poet” sau cam aşa ceva. În neînsemnata mea viaţă am fost de la început marcat de mici scandaluri şi nedreptăţi. Am mai povestit, când am avut ocazia, că am început în poezie prin a scrie pluguşoare, urături, “urete” pe care mi le cereau flăcii la Zorleni, în preajma Anului Nou, cu texte care vizau năravuri sau scene comice din viaţa satului; mi le plăteau, deci am început ca poet pe sistemul economiei de piaţă. Pe urmă am dantelat “liric” în marginea poeziilor lui Vasile Alecsandri, Doine şi mărgăritărele, îţi dai seama. Dar măsura mi-am dat-o prin clasa a VI, 1952, când era centenarul naşterii lui I.L. Caragiale, şi au avut loc, consecutiv, două evenimente: profesoara de fizică, domnişoara Taşcă, pe care aveam s-o regăsesc şi la liceu la Bârlad, unde protecţia ei a funcţionat în continuare, deoarece dusese vestea “poetului de la Zorleni” şi acolo, şi a contat foarte mult în denivelata mea nouă viaţă de “licean”; domnişoara Taşcă, deci, la Zorleni fiind încă, ne-a pus să jucăm, pe mine şi pe Tincuţa, sora mea mai  mică, dar cu un an mai mare ca mine, în schiţa Vizită de Caragiale ( eu eram Ionel iar Tincuţa Dna Popescu) şi în actul IV din O scrisoare pierdută, unde am jucat rolul lui Agamiţă Dandanache, iar Tincuţa pe Zoe Trahanache, comedie mare… Succes nebun la căminul cultural, lumea se prăpădea de râs cum îl “făceam” eu pe Dandanache “cantidatul de la centru”, numai unul singur plângea în sală în hohote: acela era încă tata, înainte de-a fi fost închis. Plângea de emoţie şi de mândrie pentru băiatul lui “artist”, căci despre “poet” nu auzise decât poate povestea cu “pluguşoarele”…În fine, al doilea eveniment a fost când profesoara de româniă Dna Vasilache, după ce ne-a predat şi ea la clasă Vizită, şi definiţia schiţei ca specie literară, ne-a pus să facem şi noi “după capul nostru” o schiţă. A mea va fi ieşit aşa de grozavă şi originală încât buna noastră profesoară m-a chemat la catedră să o mai citesc şi a doua oară şi m-a dat ca exemplu. “Am putea s-o publicăm undeva, în Carvata roşie, spre exemplu” ; eu habar nu aveam că exista o revistă cu acest nume…nu prea ştiam nici ce este o revistă până atunci, însă rostirea acestui titlu mi-a adus tot ghinionul: Ionel Popa, băiatul Dnei Sofia, învăţătoare şi ea la aceeaşi şcoală, şi al popii din sat, concurentul meu la premiul întâi cu coroniţă, s-a ridicat şi a spus că tocmai în Cravata roşie citise el ceva asemănător sau chiar schiţa mea…Dna Vasilache l-a obligat să aducă revista la şcoală şi fireşte că n-a avut ce aduce. A fost primul “scandal literar” din viaţa mea, dar nu şi ultimul…

Cu Lefter mă cunoscusem de asemenea pe fondul unui  “conflict literar”  la noul liceu “Kogălniceanu” de la Vaslui, unde am fost împins mai mult de familie, căci eu aş fi vrut să fiu înscris în continuare la Iaşi, la fostul Liceu Naţional, prin care trecuseră atâţia mari scriitori. De data aceasta “conflictul” iniţial dădu naştere unei prietenii “la cataramă” cum se poate întâmpla numai la vârsta adolescenţei. Diplomat mare, conform zodiei în care sunt născut, Gemeni, cedasem întâietate pretenţiei lui Lefter de “poet al liceului”, dar din  acele peripatetice cu el, serile, în “Copoul” vasluian, s-au născut primele versuri de care îmi mai aduc aminte, dintr-un poem ciclic intitulat Amurguri…Cred că le-am şi trimis Iaşului literar şi vor fi fost citate din el două versuri la Poşta redacţiei?! Lefter era un băiat foarte original şi tot timpul cu “capsa pusă”, eu urmând, de obicei, să aplanez toate boacănele în care se lansa; după terminarea liceului şi peregrinările în învăţământ la ţară, tot timpul împreună, deşi nu mereu în aceeaşi localitate, ajunşi şi la Bucureşti, să ştie în fine toată ţara ce “granzi” eram noi, “les grandes poetes du deuxieme siecle”…Lefter şi-a savurat din plin mania cu cartea de telefoane…găsise la cameră în hotel o carte de telefoane şi abuză de ea în prostie, dădea telefoane  tuturor marilor personalităţi cunoscute din literatură şi artă cu precădere, cu numere de telefon în carte, dar nu erau cruţaţi nici actorii, interpreţii de muzică etc., Aşa ajunsesem, mi se pare, să obţinem bilete de favoare la premiera operetei “Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino, de la chiar marele dirijor George Georgescu…sau telefonul la Corneliu Baba, în care Lefter îi cerea, printr-o farsă de gust îndoielnic, protecţie marelui pictor şi profesor, “ca tânăr pictor de geniu” el însuşi ( dar L. nu a pictat niciodată!)…tocmai poposit de la Iaşi cu toate tablourile lui în desagi…Marele pictor era cât pe ce să se prindă şi să trimită un taxi la gară să-l ia cu tablouri cu tot, de nu aş fi scurat gluma pe loc, smulgând lui Lefter telefonul din mână, şi conversaţia s-a întrerupt…Nu am avut curajul şi nici tupeul peste ani, când l-am cunoscut şi-am convorbit în atelierul său din strada Pangratti, cu maestrul Baba, să-i evoc penibilul episod din “copilăria mea literară”…într-un alt loc poate nu ar fi lipsit de interes să povestesc ce am vorbit noi atunci…clevetisem regimul, între altele…

Eu m-am menţinut mereu într-o gravitate apăsătoare, mai întâi pentru mine, şi-ntr-o “maxima moralia” din păcate prea păguboasă în lumea bohemă a balcanicilor de la Bucureşti;  dar tot atunci a funcţionat şi lefteristul telefon la “casa Arghezi”,  care s-a nimerit a fi Mărţişorul, locuit pe-atunci numai de Baruţiu singur… Arghezi primise de la guvernul Republicii Populare o locuinţă în Piaţa Aviatorilor,  să fie mai aproape de noua viaţă culturală a ţării, dar şi de doctori…I se făcuse favoarea de-a fi rechemat, sunt atâtea de povestit, după infama izolare şi spurcare prin jidovelul de serviciu Sorin Toma de la Scânteia (Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei), nu altcineva acel S.T. decât fiul lui A. Toma, trâmbiţaşul “noii ere”, care, vorba lui G. Călinescu, în discursul de la Academie, de investire a impostorului versificator cu titlu de academician:  “A. Toma nu este Eminescu, A. Toma nu este Coşbuc, A. Toma este numai  A.Toma.” Când se vorbeşte azi despre “colaboraţionismul” marilor scriitori cu regimul comunist, se eludează tocmai aceste aspecte, de un comic bine regizat al inteligenţilor noştri corifei… Peste ani, bucurându-mă, în continuare de prietenia copiilor Arghezi (deşi între ei, din păcate,  a intervenit peste ani frăţeasca discordie, bătrână cât cel puţin Biblia), Baruţu cel stabilit în Elveţia, de data aceasta, mi-a povestit romanul negru-negru de tot, şi foarte dur,  al persecuţiei poetului Florilor de mucigai şi asta, în primul rând pentru că refuzase să colaboreze cu regimul instalat la Bucureşti de ruşii savetici…Ceea ce nu ştie toată lumea e faptul că nu Sadoveanu a fost primul curtat pentru funcţia de preşedinte, în fond, al Republicii Populare (preşedintele prezidiului Marii Adunări Naţionale), ci Arghezi, chemat la consulul sovietic kaghebist, pentru a i se întinde nada cu un fişet deschis anume să fie la vedere tot timpul “negocierilor” teancurile de bani, atât lei cât şi ruble sau poate şi dolari. Fostul diacon de la Cernica a refuzat amintindu-şi desigur de ispita Mântuitorului din Carantania, sau şi mai direct spus, că “banul e ochiul dracului”…Şi pe urmă i-au “săltat”, ca urmare,  fiul de pe stradă, după ce într-o noapte, echipe “muncitoreşti “ veniseră în camioane, şi-i  distruseseră cu baroasele tipografia Biletelor de papagal, confiscându-i-o; au durat ceva ani ca să cedeze, mai ales tatăl băiatului confiscat de pe stradă, fără a şti cel puţin “unde l-au dus”… timp în care marele Tudor Arghezi  se hrănise din gospodăria ţărănească pusă-n operă de Paraschiva, vie şi livede, vânzând mere, struguri şi bragă, în poarta grădinii… Chemat la Guvern de Petru Groza pentru o“reconciliere” cu regimul, se spune că, la intrarea în cabinet, preşedintele consiliului de miniştri s-ar fi uitat la ceas, iar Arghezi, în stilul lui caracteristic, n-a lăsat să-i scape ocazia: întârziase anume… mai mult decât “sfertul academic”: “Ştiu, i-ar fi spus marele pamfletar de altă dată că am întârziat: eu numai jumătate de ceas, voi, însă, cinci ani…” Acesta era omul, la care ne-a condus fiul său în acea dimineaţă de primăvară timpurie, după ce primul ne căutase Baruţiu, la hotel “Muntenia” de pe strada Academiei, unde trăgeam când veneam la Bucureşti,  “la reviste”; apoi onorasem, seara, invitaţia lui Baruţiu la Mărţişor, unde am trăit un vis literar, stropit şi cu un vin de Malaga autentic… Acolo am văzut, între altele,  prima oară în viaţa mea Istoria… lui Călinescu, cu dedicaţie pentru Tudor Arghezi, dar şi corectura volumului O sută una de poezii groaznic mutilat şi haşurat de cenzură…

Într-adevăr, după ce am intrat la casa placată cu cărămidă roşie, din Piaţa Aviatorilor, unde ne-a întâmpinat, încă de pe hol maica noastră,  pot zice sfânta doamnă  Paraschiva,  ca pe “doi moldoveni de-ai mei”, în micul living dintr-o latură mai luminată a vilei de protocol, ne-a întâmpinat Arghezi însuşi, dând la o parte, dintr-o încăpere alăturată, cu uşă falsă, o draperie vişinie şi întrebând contrariat: “Unde-s? Care-s?” Avea ceva din figura unui ţăran răzvrătit parcă din noua lui carte de “peizaje” intitulată 1907, despre care unii spun (iar eu personal nu sunt de acord) că l-ar fi compromis pe poetul Agatelor negre şi al Cuvintelor potrivite. Cântare omului, 1907, rămân cărţi ce conţin versuri la fel de argheziene ca şi celelalte. Era un noroc că poetul revenise în lumea literară. Altfel, cum l-ar fi cunoscut personal, şi iubit şi mai mult, nişte debutanţi ca noi, e drept că deja salutaţi de G. Călinescu, în Contemporanul, la “Cronica optimistului”; Arghezi însuşi, număr de număr, îşi publica în Contemporanul atât de originala sa  Tabletă; poate că Sadoveanu altfel se compromisese cu “Mitrea Cocor”, cu “Păuna Mică” şi mai ales cu “Lumina vine de la răsărit”…Cazul Arghezi merită să fie privit mai nuanţat, în sensul că Arghezi răsucea, cu noile lui plachete de poezii, poezia căzută-n proletcultism, spre adevărurile eterne ale poeziei din interbelic; tot ce a urmat după  primele două plachete (gnomicului poem “Cântare omului”, de altfel, i-a dedicat o mgistrală exegeză încă Tudor Vianu) a fost poezie curată şi pură, manuale de poietică totodată pe care poeţii  tineri de atunci învăţam…

“Baruţiule, i-ai dus pe băieţi la Mărţişor, cum i-a lătrat câinii?” Prima întrebare cotită, dar bine chitită, în inimitabilul “stil arghezian”…Eu îmi pusesem problema dacă nu era cazul să-i fi sărutat mâna, ca sfinţilor noştri părinţi şi bunici de la ţară, însă bătrânul m-a scutit de emoţii şi de problema lor, luându-ne mâinile amândorura în mâinile lui tremurătoare din cauza vârstei, şi totuşi puternice, viguroase, “vânoase”… A  doua întrebare a fost mi se pare legată de locul nostru de muncă în învăţământ la ţară: “E aşa că s-au deschis biblioteci publice,.cum citesc oamenii?” Imprudentul Lefter ca deobicei sărind calul: “Poeziile Dvs. sunt foarte citite…”  “Ştiu eu cât sunt de citite poeziile mele povestea e cum le veţi fi citi voi  în continuare.”  Şi i-a lunecat ochii pe revista Luceafărul pe care nu ştiu de ce tot Lefter o afişa ostentativ în mâinile sale. “Cine-i acum şeful foii acesteia?” Ne-a întrebat Tudor Arghezi. “Tot acela care se credea că-l întrece pe Eminescu?” Se referea la Deşliu. “Nu, maestre, acum redactor şef la Luceafărul este Eugen Barbu”, l-am informat chiar eu. “Ăsta cel puţin ştie să suduie bine!” Discuţia a revenit la originile noastre, Moldova, Galaţii (eram profesori atunci la Oasele,  de unde ne “inventase”  puţin înainte Călinescu…), pe urmă Bârladul şi G. Tutoveanu, poetul de “Albastru” al zărilor moldave:  “Acolo-i Moldova, măi murgule, măi”… fost prefect de Tutova, de unde îşi luase şi numele literar, institutor la bază însă devenit boiernaş de ţară moldovean,  cu vie pe coastă, în marginea târgului, unde ţinea casă deschisă pentru poeţii vaganţi, şi unul din cele mai originale cenacluri literare, “Academia bârlădeană”… “A fost un domn care ştia să îmbrace cămăşi albe,” ne-a încredinţat marele poet acest “secret” atât de “arghezian” în literă şi-n spirit. Şi imediat: “Baruţiule, te rog să nu uiţi să-mi aminteşti să scriu o tabletă despre George Tutoveanu, Otilia Cazimir şi Visarion”… Atmosfera se încălzise, sosi între timp şi Mitzura (era atât de tânără şi atât de frumoasă, mi s-a părut ca o zână) şi l-a luat în primire pe Lefter: Dumneata m-ai trezit dimineaţă din somn cu telefonul?! Ce naiba mai căutase să-i telefoneze şi Mitzurei după ce stabilisem punctual vizita cu Baruţiu?! Dar acesta era Lefter, cu telefoanele lui…În fine, ţoc-ţoc, şi Mitzura plecă aşa cum venise, scurt…”La noi aşa-i: ne pupăm toată ziua” ne-a spus Maestrul cu o jenă oarecum ţărănească. Observă deci şi tu: Altă specie de “pupăcioşi”…

Jumătatea de oră promisă de Baruţiu (“Tata e un om bătrân, pe deasupra şi bolnav,” să nu abuzăm, ne spusese de la început) o înghiţise ceasul din perete…dădeam să plecăm, dar patriarhul ne reţinea lângă el cu o nebănuită căldură, promiţându-ne chiar protecţia sa…prin Baruţiu: “Tată, îl solicitase fiul, înainte ca idolul nostru să fi deschis gura, hai spune-le ceva băieţilor, ei te credeau o statuie”…după care povestea cu câinii de la Mărţişor…Şi la urmă alaiul care ne-a condus ţărăneşte, până la portiţa din bulevard. Înflorise un vişin, cireş sau cais, ori am visat eu? Arghezi ne-a spus: “Să nu mă daţi uitării, când mai treceţi prin târg, ori dacă vă latră prea tare câinii cei răi din literatură, mai daţi-mi câte un telefon.” Am promis chiar că-l vom invita la o conferinţă a tinerilor scriitori din toată ţara, pe care o puneam la cale atunci la Galaţi. “Voi fi prezent prin Baruţiu” ne-a răspuns prompt,  cel mai mare poet român în viaţă din vremea vieţii mele. El îl văzuse altcândva viu în carne şi oase pe Eminescu… vă amintiţi întâmplarea de pe Calea Victoriei povestită undeva de Arghezi: “Uite-l pe Eminescu!” îi atrăsese atenţia cineva din mulţime. Prin el mie mi s-a părut că-l vedeam atunci aevea şi eu pe Eminescu.  Straniu simţământ cum legam firul.  “Tata acasă e un om ca toţi oamenii, un ţăran ” ne asigurase fiul, din  Cartea cu jucării de altădată.

Public nu înceta încă să fie Arghezi cel legendar,  cel mai mare poet de după Eminescu. Devenise apropiat, prieten al lui Gheorghiu-Dej şi Gheorghe Maurer, şi l-au invitat şi pe el la marea adunare, care inaugura uriaşa rotondă a Sălii de expoziţie de lângă Casa Scânteii, la încheierea colectivizării agriculturii. În discursul rostit, foarte scurt, cât o tabletă de publicat la Scânteia, Tudor Arghezi ne-a şfichiut memoria cu această zicere şoltică şi totuşi şocantă: “Din această clipă mă simt şi eu colectivizat!” Întorşi la Galaţi, în redacţia ziarului local Vremea nouă, unde le arătam literaţilor gălăţeni, între altele trofeul nostru, dedicaţia de la Arghezi, cu ambigua adresare “Pentru colegii Ion Murgeanu şi Ion Iancu Lefter…” poetul Valeriu Gorunescu, mult pătimit şi el până atunci, decretă,  cu un umor imbatabil: “Voi l-aţi lămurit pe Arghezi să se treacă la colectiv…” Legenda noastră devenea şi ea din acea clipă “o frază argheziană”…Vizita la Arghezi pot spune că mie mi-a umplut toată viaţa literară şi  de după aceea…O lume care pot zice că a dispărut din noua lume ca o pulbere grea auriferă. A fost un miracol; mă întreb şi acum: L-am meritat?!     

         “Pentru colegii Ion Murgeanu şi Ion Iancu Lefter şi pentru toata lumea lor dragoste şi voie bună. Tudor Arghezi 31 Martie 1962” Mâna îi tremura ţinând pixul, dar scrisul e încă ferm.

Ne fuge de sub picioare pământul lui Ştefan cel Mare

OCTAVIAN BLAGA Ce simţiţi pentru Basarabia? Ce relaţii aveţi cu scriitori basarabeni? Pe care îi îndrăgiţi mai mult şi mai mult şi de ce?

ION MURGEANU Când am ajuns la Chişinău imediat „după eliberare” am avut deloc strania simţire că mai fusesem acolo şi altădatăă era deja vu sau şi mai mult poate…Călătorisem în tren cu Mitzura Arghezi şi cu o poetă de la Chişinău, Valeria Grossu, foarte specială, ca toţi poeţii basarabeni, pe urmă am rămas singur să mă descurc printre ruşii nostalgici după pământul care atunci le fugea sub picioare… din păcate pentru noi acum ne fuge de sub picioare nouă pământul lui Ştefan cel Mare… Eu sunt genetic construit din cele două contraste: Basarabia şi Transilvania…Le spun „contraste” dar ştiu bine de ce! Aşa cum după mama sunt transilvan, iar asta se resimte din accentul vorbirii mele, după mama tatălui meu sunt sigur basarabean…bunica Saviţa: ce fenomen de om şi ce „zaporojeană” muiere; a rămas văduvă cu 12 copii la 40 de ani poate, sau şi mai puţin (când i-o fi făcut pe toţi?), şi era o legendă de om în fuste: înaltă, frumoasă ca toate fetele din rasa ei, şi vitează, când apărea ea la crâşmă se dădeau într-o parte roată bărbaţii, lăsând-o să-şi bea ea rachiul ( nu primea de la nimeni să-i facă cinste!), apoi mulţumea şi pleca…Din copilărie resimt şi acum aroma cofeturilor şi-a covrigilor pe care mi-i aducea în buzunarele vestitei sale caţaveiece cu guler de blană de vulpe…Am fost în răsfăţul celor două personaje magnifice ale copilăriei mele: Bunicul Nică Grama- transilvanul care înainte de-a intra cu plugul în brazdă îşi punea cămaşă albă pe el “ca Hristos” la cuminecare… şi bunica Saviţa- basarabeaca falnică şi frumoasă până la bătrâneţe, alintându-mă cu acest cuvânt: “Colonelu mamii…” Bunicul Grama m-ar fi dorit preot şi episcop…tata mai pragmatic şi dat cu vremurile numai director de şcoală la Zorleni…N-a ieşit nimic din tot acest eres…Când scriu aici despre lumea mea de sub pământ n-ai să mă cred dar îmi curg lacrimile…Ei au pus de la un capăt la altul ţara ce tristă şi nemângâiată în sufletul meu…

Avem şi noi până la urmă un Dumnezeu

Am cunoscut mulţi scriitori basarabeni însă din toţi memorabilă va rămâne întâlnirea cu Grigore Vieru la Mărţişorul lui Tudor Arghezi; mi-aduc aminte cum citeam noi acolo versuri, la o şezătoare organizată de Mitzura, era poate în luna lui mai,… puţin înaintea lui decembrie 1989… şi, deodată, vedem un om subţirel, un băiat aproape, venind prin curte spre noi, acolo unde pe vremuri fusese tipografia Biletelor de papagal…atât de simplu şi de direct şi decis…Grigore Vieru de la Chişinău…Ei începuseră să se mişte cu perestroica şi glastnostul lui Gorbaciov, la noi teroarea ajunsese la paroxism, şi atunci i-am spus eu lui Grigore: Ia-ne acasă, Grigore! Mare poet, aproape un fenomen, izvorul acela subtil, dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, care nu a secat şi nu va seca niciodată, un firicel limpede şi un susur care îngână cea mai haină istorie, căderi de împărăţii şi hotare furate, şi ce durabilă-n limba lui apa limpede, ocrotită de cine ştie ce îngeri sau de însuşi Dumnezeul neamului nostru, căci avem şi noi până la urmă un Dumnezeu, nu-i aşa? Şi pe urmă a venit Ion Lazu, ultimul dar al destinului, un alt mesager basarabean, trăit în Oltenia (Alelei!) autorul unei saga: Veneticii, despre exodul basarabenilor în patria-mumă, după ultima cedare a pământului strămoşesc dintre Prut şi Nistru. El, vorba inginerului Ionel Brătianu „ştie măsura”…fiind la bază însuşi inginer geolog……

Am fost la Nistru, am fost până la Căuşenii lui Alexe Mateeevici şi pot spune că am văzut dintr-o răsuflare toată Basarabia, inclusiv cetăţile ştefanite de pe Nistru…Basarabia pitulată printre vii şi pomi fructiferi mai înalţi decât casele ei mici acoperite invariabil, acum, cu azbest cenuşiu… “trei judeţe şi patru stâni” cum cu amară ironie îşi persifla extraordinara poetă Leonida Lari „consătenii” basarabeni dedaţi la hicleniile politiceşti, care nu s-au lăsat uniţi încă odată cu Ţara…Leonida Lari/ o Ioana d/Arc basarabeană supusă la două dezastre dintr-odată: căzută-n alcoolism şi-n politică la Vadim, un mizerabil şi-un impostor „patriotard” mai mult decât „patriot”, care a alungat-o din partidul lui de cacao, atribuindu-i cele mai abjecte cuvinte…De-ar avea el talent literar cât negru sub unghii are basarabeanca…Şi lista ar putea continua dar mă opressc aici. Oricum basarabenii mă fascinează. Ultimul poet basarabean de care m-am îndrăgostit a fost Aura Christi, dar ea a făcut ceva totuşi să mă dezamăgească, nu ca poetă… Adăugând că lista Basarabiei începe în viaţa mea cu “Prinţul Anatol E. Baconsky” care m-a iubit şi pe care-l iubesc şi postum deosebi… Congenerii lui îl dezmierdau “cneazul” dar lui îi plăcea când eu îi scriam de la Botoşani pe scrisori în răspăr cu vremurile de-atunci: “Prinţului A. E. Baconsky”… basarabean şi el din Hotin…

Nimic nu este ca ţara noastră fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini

OCTAVIAN BLAGA Pe unde aţi fost prin lume? Care locuri vi s-au întipărit în memorie ca frumoase sufletului Vostru?

ION MURGEANU Pe unde n-am fost. Dar la Paris nu am ajuns încă. Am fost într-o dimineaţă la Marea Neagră şi m-am plimbat o săptămână întreagă pe malul mării înainte de-a răsări soarele cu picioarele goale. Eu veneam dintr-o parte şi din partea cealaltă venea ca şi mine un om desculţ şi singur cu gîndurile lui. Era Ioan Alexandru. Ne-am reîntâlnit tot la fel un şir de dimineţi. A treia dimineaţă a apărut din spuma mării parcă între noi şi Ana Blandiana desculţă şi cu gândurile ei. Mi-au plăcut clipa şi locul acela. Dar din străinătăţi, prea puţine de altfel, n-am reţinut mare lucru. Un tren de noapte de la Kiev la Cernăuţi, în care a fost toată Rusia, de la bază, şi dimineaţa, când m-am trezit şi m-am uitat pe fereastra vagonul, mi-am văzut ţara: intrasem în Bucuvina. Trenul puţea ca infernul, iar acolo în faţa cochetelor case din satele bucovinene, înfloreau trandafirii târzii, muşcatele şi crizantemele. Locuri de vis. Nimic nu este ca ţara noastră fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini.

Sunt un român prost care plânge la imnul de stat

OCTAVIAN BLAGA V-a tentat vreodată să vă luaţi lumea în cap, să emigraţi din România?

ION MURGEANU Nu. Chiar nu m-a tentat niciodată. Sunt un român prost care plânge la imnul de stat dar mai ales la cântecele noastre populare şi când am ocazia să mă prind la horă o fac cu tot aleanul şi tot elanul (cât mi-a rămas…) …Numai când e pomenit în anume situaţii numele lui Hristos Iisus mai plâng aşa. Mă descătuşez. Darul lacrimilor…

OCTAVIAN BLAGA Tatăl Domniei Voastre a fost un încăpăţânat, a spus-o Luigi Orhidi. Bag seamă că îi sămănaţi. Care o fi cea mai mare încăpăţânare a lui Ion Murgeanu?

ION MURGEANU Cea mai mare încăpăţânare a mea a fost este şi va rămâne Poezia. Am, pierdut pentru ea tot ce se putea pierde, într-o viaţă, care fără un singur vers reuşit, cel puţin, tot nu ar fi însemnat ceva. Oare să fi scris eu acel vers?!

E la fel de greu să mai fii român la Oradea cum este să fii român la Chişinău

ION MURGEANU Cum mai este să fii român pur şi simplu atât de aproape de graniţa ungară? Întrebare logică, fără provocări. Atunci când graniţa ungară nu mai este cea trasată de Eminescu în Doina “pân la Tisa”…?
OCTAVIAN BLAGA Cred că este la fel de greu să mai fii român pur şi simplu la Oradea cum este să fii român la Chişinău. În Oradea, la 2007, poţi să te întrebi, şi fără să fii pur şi simplu român, dacă nu sunt ungurii cei care conduc treburile cetăţii… Nu că asta ar trebui să însemne ceva rău, în sine. Poate că ungurii sunt mai pricepuţi în treburile cetăţii moderne. Dar înseamnă ceva bine? Înseamnă, privind la suprafaţa lucrurilor, că noi, românii, nu suntem în stare să ne administrăm sau că ne e frică de unguri? Pentru mine, înseamnă acum doar atât: preferăm – românii pur şi simplu – să ne trăim viaţa în metafizic, iar sistemul propriu tradiţional sătesc de organizare social-administrativă l-am lăsat pentru vremuri mai cuviincioase. N-am treabă, în cele din urmă, că ungurii au luat o felie mare din tortul alcătuit din fecale al zilelor noastre. Să le fie ruşine celor care au făcut-o, că nu sunt mai buni ca românii care au făcut-o. Dar, poftă bună tuturor!
Ei, oricum, tangenţele mele cu treburile astea sunt puţine. Eu trăiesc la munte, într-un sat care a fost tăiat în două de graniţa româno-maghiară cu nu mult peste jumătate de secol. Aşa că întrebarea cu graniţa ungară nu poate fi fără provocări. Nu e logic să fie…

Ungurii nu se vor lăsa niciodată toleraţi în Ardeal

ION MURGEANU Cât de mult trebuie să-i iubim sau cel puţin să-i acceptăm sau tolerăm pe unguri lângă şi printre noi? Ei lipsesc aproape de tot din poeziile populare incat il pot crede pe acelasi Eminescu care într-un loc spune ca romanii din Transilvania ca domni la ei acasa puţin le pasa de orgoliosii unguri din administratie si-i considera de fapt ca pe niste servi ai lor…aşa să fi fost?!
OCTAVIAN BLAGA Cu toată sinceritatea: nu iubesc, dar nu urăsc poporul maghiar; şi sunt câţiva unguri pe care îi îndrăgesc. E drept că pe cei mai mulţi dintre aceştia nu i-am întâlnit în România, ci în Statele Unite. Nu iubesc poporul maghiar, cum nu pot să iubesc poporul rus, pentru exact acelaşi motiv: nu pot să uit. Dar asta nici nu înseamnă că îl pot urî sau că nu mă străduiesc să îl iubesc. Sper să reuşesc să iubesc poporul maghiar în ansamblu, cu toate specimenele execrabile pe care le-a produs, ca orice naţie, şi naţia maghiară.
Mie nu îmi face impresia că ungurii lipsesc din poezia populară şi nici că românii din Transilvania i-ar fi tratat pe orgolioşii unguri ca pe nişte servi ai lor. Deşi, numai de poezie nu trebuie să le fi ars celor de la Ip. Tot unguri, şi la fel de orgolioşi, sunt în posturi extrem de vizibile de conducere în România de azi, nu doar în Ardeal. Îi tratează cineva ca pe nişte servi? Poate să fie totuşi invers…
Chestia cu toleranţa cred că ar trebui să o depăşim când discutăm relaţiile noastre cu ungurii pentru încă o sută de ani. Ce vreau să zic? Nu că ar trebui, după cam o mie de ani, să învăţăm intoleranţa faţă de unguri, nici într-un caz. Ci că ungurii nu sunt oamenii care să se lase toleraţi. Asta e umilinţa lor cea mai mare în Ardeal, îmi pare mie, că sunt toleraţi. Dacă le-am mai pune o dată opinca pe Parlament la Budapesta şi nu s-ar simţi aşa ofensaţi cum se simt de faptul că ei sunt toleraţi în Ardeal.
Mai e cazul să o spun că treburile astea funcţionează la nivel de elită? Cunosc un mecanic auto care e ungur şi care e un băiat excepţional. În fine, după mine problema mare nu e graniţa de vest cu ungurii, ci graniţa de est cu ungurii, în care mă aflu. Mă refer, desigur, la viitoarea regiune autonomă maghiară…
O vedeţi posibilă?

Ar trebui pusă capitala ţării la Alba Iulia
ION MURGEANU Nu, eu nu văd posibilă o nouă regiune autonomă maghiară în Transilvania. În legătură cu Transilvania eu pun totul în joc sau nimic. Eu am susţinut şi o fac în continuare că ar trebui pusă capitala ţării la Alba Iulia, în inima Transilvaniei, şi România reconstruită pe acest criteriu de adâncime în timp şi polarizare în spaţiu. Dar românilor le lipsesc marii conducători şi când apare câte unul devine implicit un lider regional înainte de-a fi ucis. Ceauşescu se gândea să mute capitala la Târgovişte, deşi agita „pericolul unguresc”. Eu nu cred că ungurii sunt un pericol, dacă nu-i “roagă” să fie unul real marile puteri europene, cu precădere Germania, pe care noi ori de câte ori ni s-a ivit ocazia în istorie “am defectat-o”. Ungurii sunt unguri cum sunt şi românii români, au fundamentaliştii dar şi indiferenţii lor, ca prieteni pot fi sentimentali şi de caracter, am avut câţiva prieteni unguri şi eu, iar cel care n-a fost corect până la capăt – reunosc cu ruşine a fi fost eu, chiar dacă “din cauza condiţiilor”… Vorbeam despre nemţi; ei nu uită şi probabil de se va ivi prilejul nu vor ierta. Gena imperialistă a Germaniei nu va dispărea niciodată. Aţi observat papa neamţ de la Vatican ce vrea? Supremaţie şi imperialism prin catolicism.Vedeţi ce a făcut Germania cu Iugoslavia? I-au greşit sârbii mai mult ca românii? Cred că nemţii numai ne-au amânat. Este greu să dai verdicte politice când nu eşti politician. Eu ştiu atât: dacă pierdem, Transilvania pierdem România. Cu moldovenii, aşa cum au ajuns ei azi să fie, de la Ştefan cel Mare încoace ( şi e ceva timp!), şi cu „blachii”, nu vom fi decât ceea ce am mai fost, nişte suburbii ale fostelor mari imperii. Pentru mine Ţara E Transilvania, cum şi Bălcescu o descrie, şi capitala ei trebuie să strălucească la Alba Iulia, la înălţime. Uneori m-am rugat, dacă va fi o reîncarnare, să-mi dea mie Dumnezeu rolul acesta, puterea aceasta, să repar ţara aceasta în “mândra Transilvanie” , cu toate că în urma unui peletrinaj prin Transilvania ,de anul trecut, numai “mândră” nu am regăsit Transilvania de după potop…Cu sufletul meu patetic de azi şi cu lumina lui clară, aş sta de vorbă cu Dumnezeu ca tânărul Avram, devenit ulterior Avraam, la porţile Sodomei şi ale Gomorei, dar l-aş implora să numere bine: imposibil să nu mai fie în ţara noastră cel “o sută de drepţi”…dar nu ştim noi să punem punctul pe ei. Ştiu însîă că ei vor ieşi la iveală taman când ţării îi va fi cel mai greu…

Nebunia sublimă a lui Ion Gheorghe
OCTAVIAN BLAGA Ţara e Transilvania, dar Transilvania e Alba-Iulia? Ştiu că vorbiţi de un spirit, dar dacă v-aş sili să puneţi un deget pe hartă şi să îmi arătaţi ce este Transilvania, ce aş găsi sub deget?
ION MURGEANU Ai găsi Alba Iulia, cu mileniile sale de adâncime pre-romană, cu martiriul lui Horia, cu împlinirea visului de unitate naţională de la 1 decembrie 1918 premers de unirea lui Mihai Viteazu de la 1600… Sigur că „Ţara e Transilvania” e o figură retorică. Mai curând Ţara e Dacia înainte de suicid. Dar cine mai ia în calcul această posibilitate? Ultimul a făcut-o Napoleon III, care şi-ar fi dorit o nouă Dacie în Orient, ca un pandant al puterii france din Occident. Dar noi nu am fost pregătiţi niciodată să fie şi de capul nostru ceva; prea mare ne-a fost blestemul des-fiinţării Daciei hiperboreene…
Ce spun eu: se mai găseşte câte un nebun sublim ca poetul Ion Gheorghe, care susţine ideea Daciei hiperboreene vărsată pe suprastructurile noastre linguistice: denumirile munţilor, apelor, stâncilor, satelotr de pe coclauri…Recent am fost poftit în oraş la o întâlnire de taină cu Ion Gheorghe( „noi între noi”) pentru a-mi da ultima lui carte Eponimiile eternităţii în tăbliţele de plumb o polemică a poetului cu istoricii care i-au explicaţii de-a gata ale „eponimelor eternităţii”. Uite ce lucru teribil aflu: că Zamolxe, aşa zisul zeu suprem al dacilor, nu a fost nici sclavul lui Pitagora şi nici unicul zeu al tracilor; „Conceptul Samolsxoy este un plural” afirmă categoric cercetătorul-poet, în cunoştinţă de cauză ,descifrând nişte tăbliţe de plumb puse la dispoziţie lui încă de arheologul Dinu V. Rosetti, considerat la vremea lui tot „un trăsnit” , cu cercetările sale dincolo de „zona interzisă” a Geticei lui Pârvan şi etc.
Pornim de la „conceptul Samolxoy”: „De pe acest podium vom vedea altceva şi o altă orchestră va susţine simfonia, nu a unui ins, ci a unei categorii de bărbaţi ai armelor, magistraţi eponimi – CRONOŞII istoriei lor. Am fost duşi în eroare de texte clasice perfid alcătuite, fie strecurate prin ceea ce a mai rămas din vechile palimpseste raşchetate de „sfinţii părinţi” spre a ne ancora în monoteismul inexistent în Dacia – Cimeria – Hiperboreea cele barbare. Vom argumenta cu vârf şi îndesat pe descriptarea Tăbliţei nr. 2. despre Samolsxioi- Dei.” Samolsxioii au fost în cultura şi religia dacilor ce au fost leviţii la evrei…Dar noi nu avem timp de speculaţii din moment ce noi transformăm istoria clipei într-o tabla de acadele din care ne înfruptăm cât mai stau acadelele pe tabla…În alte părţi din nebunia acestui poet genial totuşi s-ar porni o mare discuţie şi s-ar face o problemă naţională…mai vorbind şi despre firea cea bună din gena poporului român şi nu doar văicăreala balcanică şi manelist-orientală. Întâmplarea a făcut – Ion Gheorghe să-mi fi dat şi o carte anterioară a sa „Cogaioanele- Munţii Marilor Pontifi” despre care eu am şi scris în suplimntul meu de la „Meridianul Românesc”. Dacă aş fi dat articolul în ţară precis nu s-ar fi publicat. Funcţionează şi azi perfect „strategiile” ceauşiste, conform cărora ce merge la export nu este de nasul pieţei interne. Vă pun la dispoziţie mica mea cronichetă la „Cogaioanele…” care i-a procurat lui Ion Gheorghe o reală satisfacţie. Măcar şi atât.

Ştiinţa poietică a Cogaioanelor
Un poet ca Ion Gheorghe, un mare poet, este ignorat şi “uitat”, sau categorisit “nebun”, pentru consecvenţa principiilor sale, şi demersul lui absolut, în credinţa sa. Nu împărtăşim schema aceasta. Ca să-l înţelegi pe Ion Gheorghe trebuie recitită o întreagă generaţie. Trebuiesc depăşite sincopele unei tinere generaţii care ( vorba lui A.E.Baconsky) publică mai mult decât scrie, şi-a unor mentori de ruşine, refulaţi în false principii, de sincronizări, nu de puţine ori forţate ori comandate. Nu ne vor învăţa nici NATO şi nici UE ( pollititicaly corect) să ne scriem în patria noastră istoria şi poezia! Şi dacă trec de UE, Ţuica de Turţ şi Cârnaţii de Pleşcoi, nu ştim ce cusur pot avea Mioriţa şi Balada lui Toma Alimoş!
Poetul Ion Gheorghe e tot mai absorbit în ultima vreme în redarea identităţii noastre ante-vetero- testamentare. Intuiţiile sale poetice s-au transformat într-o cercetare de gen religios; iar noi suntem un creştin, dintre creştinii care credem că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, locuieşte prea bine în muşcata ce înfloreşte în fereastră, dar şi în pietrele lui Ion Ghorghe: în Cogaioanele sale. Totul e revelaţie, amintire, înrâurire. Scuza unui savant istoric, de-a fi creştin, şi-a nu putea susţine, deci, păgânismele lui Ion Gheorghe, ni se pare derizorie, şi în fondul ei necreştină. De ani de zile poetul Ion Gheorghe se ocupă de “pietrele” sale; o recitire din mărturii materiale a unei lumi care nu vrea să piară şi să se piardă; o recitire a numelor noastre; a miturilor noastre; e aproape ceva fenomenal. Autorul “Cavalerului trac”, al “Megaliticelor”, al “Daciei Fenix”, al “Noimelor”, al “Cultului Zburătorului”, al “Zalmoxiilor”, urmează unei consecvenţe care nu vine, totuşi, din lumea comodă şi leneşă. El vrea să dovedească ceva; el poate să dovedească ceva!
Ultima sa carte: Cogaioanele/ Munţii marilor pontifi poate fi cea mai fascinantă utopie a unui mare poet, dar poate fi totodată o ştiinţă sui – generis, o poietică a Cogaioanelor- nume uitat, sau reinventat, al unei dăinuiri, şi ignorat în lumea de azi. Nu ambalajul cărţii, Memoriul către Oficiu pentru inovaţii şi mărci, nu nebunia unei lupte fără adversar ne reţin, ci conţinutul ei unic, dintr-o serie anunţată, suma unei existenţe, în fond, care a transformat poezia în ştiinţă, într-un veac în care religia şi ştiinţa stau totuşi în cumpănă: cît şi până unde să se accepte; Ion Gheorghe vine cu argumentul Fiinţei; al numelor şi al dăinuirii în piatră şi-n râu şi-n văzduh şi în amintire. El reciteşte, în simbol arhaic, Munţii Carpaţi, Apele şi Mormintele, unui areal pe care, înaintea sa (ori alternativ), o Maria Gimbutas, îl pecetluise archeologic. Noi citisem cartea acestei Doamne şi ne înfiorasem poietic de ea; noi asociasem de-atunci încă cercetarea ei, intuiţiei poetice a celui mai mare şi desăvârşit dintre noi, numit Mihai Eminescu, atât de preocupat, calitativ, nu cantitativ, de dacismul nostru, al erei saturniene a Poporului Român.
Vine acum Ion Gheorghe şi aplică “dacismul” lui Eminescu cercetărilor lui “aplicate” şi aproape ştiinţei lui. Într-o lume normală, Ion Gheorghe ar putea întemeia un Muzeu Poietic Naţional al Cogaioanelor. În definitiv, fiecare poet stă în moştenirea unui muzeu sau cel puţin a unei case memoriale. Cogaioanele lui Ion Gheorghe merită un spaţiu naţional. Fie şi Utopia Sa! Lectura Cogaioanelor: Munţii Marilor Pontifi este oricum copleşitoare. Ea nu se face în nici un caz de sâmbătă pe duminică. Este atâta poezie selectată acolo şi-atâta tâlc savant. Reîntâlnirea cu unul din marii poeţi români de literă şi spirit.
“Piatra de paza vetrei, de apărarea locului de cutremure. Zeul Făt- Frumos Creastă Trăznită. Gnosa “Credo pontificeea Mu”. Zâna Crăciuna Crăiasa De Piatră. Un zeu-lup seismiostatic. Tera-Protegetera. Un nume secret al lui Hermes Trismegistul. Dublul zeu de piatră de la Poarta Tărâmului Mu. Magii de Cina Paradisurilor şi a Parnasurilor. Cogaioanele, munţii marilor pontifi.” (Generic citat: la întâmplare şi nu prea!).

OCTAVIAN BLAGA Ar fi atâtea de mult de spus în temă. Dar o să revenim. În schimb, vreau să vă întreb dacă nu sunteţi nedrept cu moldovenii? De la Ştefan cel mare încoace, nimic?! Dar Corneliu Zelea Codreanu de unde a venit să dea răsuflare unei ţări întregi? Iar la tinerii de la Chişinău – cei din urmă cu 10-15 ani măcar – nu e nimica de admirat?
ION MURGEANU Nu sunt deloc nedrept cu moldovenii “mei”, care au scăpat cum-necum de evrei, dar s-au asimilat cu robii ţigani de altădată…aşa încât acum la nunţi şi cumetrii cântă manele în locul slăvitelor de altădată oraţii şi incantaţii…Ştiţi că despre Ştefan cel Mare un neamţ a spus că este huţul sau zaporojean, numele lui adevărat ar fi fost Procoff, – la fel cum Zellea-Codreanu era Zelinski. Ştefan cel Mare ar fi vorbit în casă ruteneşte sau cum o fac şi azi atâţia moldoveni dintre Prut şi Nistru. Eu despre Codreanu iau de bun, nu atât binecunoscutul „portret al Căpitanului” făcut de Emil Cioran, dar ulterior haşurat cu laşitate, de parcă nu ar fi încăput mai departe şi eseul „Un popor de singuratici” – un imn în contumacie al poporului regelui David şi-al lui Iisus Hristos, în fond; pe care-l blamează Cioran, lamentabil, probabil ca fiu de popă ortodox…

Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacrificiu
Eu despre Codreanu iau de bună mărturia directă a binecunoscutului Dr. Dorin Hociotă, cunoscut în exilul anticomunist românesc din America şi Canada, mai ales sub numele de „Hatmanul Hojbotă”, unul din locoteneţii lui Corneliu Codreanu; întors în ţară după ce împlinise 90 de ani ( poate mai trăieşte şi azi?!) la redacţia „Curierului Românesc” am stat cale de vreun ceas pe o canapea, de vorbă cu dânsul, invitându-l să mă lămurească, în fine, ce-a fost cu legionarii şi pe ce se bazau ei, cum ar spune un personaj literar al lui Marin Preda. Bătrânul „hatman” ( el chiar se trage de neamul lui dintr-un hatman al lui Ştefan cel Mare) mi-a mărturisit că generaţia lor în Codreanu au văzut o clipă reîncarnarea sfântulul voievod Ştefan al Moldovei…”Am stat de-a lungul vieţii mele, în exil fiind, alături de cel puţin 4 şefi de stat, cum stau aici pe canapea cu matale, trei preşedinţi americani şi Adennauer cancelarul Germaniei, dar nici unul nu mi s-a părut a concura inteligenţa Căpitanului…” Şi acum ce mai putem face? L-am întrebat în continuare. Bătrînul a avut onestitatea să recunoască „temporalitatea” acelei oportunităţi istorice. Legionarismul azi nu mai este de actualitate şi nici nu ar mai avea sorţi de izbândă. Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacrificiu.

Temeneaua minimă făcută evreilor
În altă ordine, un cunoscut sculptor, Paul Neagu, rezident până la sfârşitul său prematur totuşi, în Londra, mi-a spus că în exil, cele trei şanse care îţi garantează succesul sunt: relaţia cu evreii, homosexualitatea şi liberul arbitru. Deci temeneaua minimă făcută evreilor nu a fost nevinovată, şi nici inventată de Cioran; Mircea Eliade, la rândul său, şi-a haşurat el însuşi trecutul şi “s-a pus bine cu evreii” în cariera lui universală… Vrem sau nu, universalismul se sprijină pe evrei, băieţi cultivaţi şi mereu oportuni, care citesc de aproape şapte mii de ani, de când au avut primii revelaţia dumnezeului unic, pe care, logic şi dialectic aproape, l-au livrat nu numai mozaismului iudeu, dar şi islamismului arab şi creştinismului euro-atlantic…precum spune Fericitul Augustin, de altfel: “Noul Testament în cel vechi se ascunde…” (Introducerea 73 la Ieşire)… Cariera noastră universală, sau fie şi numai europeană, ar fi nulă în absenţa totală a evreilor, deşi, N. Iorga a spus, mi se pare, că fiecare popor are evreii pe care îi merită…Până şi aici ne-am auto-blamat şi „afurisit”.Cioran a înţeles această strategie în lungul său sejur parizian din care nici nu s-a mai întors. Sunt dintre cei care nu mor de dragul lui Cioran, oricât de lin mângâie el limba lui Voltaire, înainte de-a fi esenţializat şi o frază a limbii române, în care scrisese la 22 de ani „Pe culmile disperării”. Era atât de „disperat” pe-atunci…încât promitea să nu mai scrie mai încolo nimic. Şi nu s-a ţinut de cuvânt. A supt toată viaţa lui dintr-o acadea neagră, neagră, neagră, i-a înjurat şi pe dumnezeu şi pe diavol ( mai cu circumspecţie pe acesta din urmă) şi nici nu vreau să-mi dau seamă cât de amară sau de fals-dulce va fi fost acadeaua lui…

Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare
Trebuie să ne dăm bine seama cine suntem şi unde ne aflăm în clipa de faţă. Anticipez răspunsul la întrebarea cu Vadim. Eu nu vorbesc despre poet, pentru că din copilăria lui literară, când am fost o clipă colegi de birou la România liberă, nu l-am mai prea citit. A existat fireşte şi o prejudecată din cauza lichelismului său ceauşit. Acele ode de-a dreptul dezgustătoare dedicate mai ales “ei” decât “lui”. Versificaţii comice în fond, şi incontinente, dar care atunci au făcut mult rău literaturii în general. “Mamă bună şi prestigios savant”, uite că-mi amintesc un vers de Corneliu Vadim Tudor. Dar lui unii istorici literari i-au dedicat mai mult spaţiu decât altora mai oneşti, să zicem. Deşi, o cultură nu se face neapărat cu “oneşti”. Romanul istoriei abundă mai ales de personaje vinovate. Fără vină n-ar fi existat nici Oedip rege şi nici Hamlet. Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare. Fenomenul creat de aşa zisa lui „politică” e mai nociv chiar decât „patriotismul” ceauşist. Nu întâmplător vine acum un oier şi-l des-şurubează cu ajutorul unor istorici-mercenari, aruncându-l aproape la gunoi. Oierul în schimb are bani şi vorbeşte de-acelaşi Dumnezeu ca şi Vadim. Un Dumnezeu calp, care se lasă cumpărat de conjuncturi. I-aş interzice, dacă aş putea, intruvabilului Becali, cum i-aş fi interzis şi lui Vadim, să tot ia numele Domnului în deşert.
Vadim s-a dat în faţa electoratului drept „creştin practicant”, inoculând ideea unei practici ortodoxe, fireşte, ce altceva ar putea înţelege în ţara românească „poporul majoritar” ortodox?!– când el de fapt, de va fi practicat vreodată creştinismul, a făcut-o în cadrul unei secte neoprotestante, de care se ataşaseră părinţii lui…Este un fanfaron care îşi pune la gât nişte medalii care se cumpără pe câteva sute de dolari sau euro mai nou. Am acasă un tenc de scrisori din Englitera şi America, în care am fost numit şi eu „omul anului 2000” sau declarat şi medaliat, şi orice altceva, trebuie doar să achit. Vadim a achitat dar mica distracţie nu este un merit în sine. Nu a jucat corect de aceea va şi pierde. Pe urmă face erori impardonabile cu „erudiţia” sa. Întrebat cândva cine este Alcibiade a răspuns prompt şi fără a roşi cel puţin prin sticlă: „Un general roman”. Sau despre „Eclesiastul” că ar fi…ultima carte a Bibliei. Vă daţi seama. La un moment dat debitul contează nu şi ce debitează „atoateştiutorul”.

Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos
Toţi cei ce mizează pe naivitatea, ori şi mai rău, pe prostia poporului, vor pierde lamentabil. Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos. Tinerii de la Chişinău de acum 10-14 ani fac parte din sistemul de referinţă al inteligenţei româneşti. Iar ca supremă în sistem e limba noastră românească ce ne va aminti tot timpul cine suntem şi de unde venim. E discutabilă teza “daciştilor” – inclusiv Ion Gheorghe, cel preaslăvit mai sus, dacă înaintea găinii a fost oul sau invers, şi înaintea boilor punem carul…E un mister al latinităţii noastre mai profund decât limba latină în sine, dar nedescifrabil deocamdată…Să nu desfiinţăm însă mica “insulă de latinitate” din nesfârşita baltă slavă… Vedem ce strategii foloseşte “misteriosul caracter slav”, spre a-l cita din nou pe Ion Gheorghe – de data aceasta dintr-un poem inedit al său… Putin ameninţă, mai nou, pe varianta Kosovo, cu varianta Transilvania maghiară şi Dobrogea bulgară…Vedem în ce situaţie tragică ne aflăm. Trebuie neapărat să ne reîntâlnim, iarăşi, la vreo răscruce cu Dumnezeu, şi să mai numărăm odată: chiar nu se află printre noi nici un singur drept? Eu mizez pe cel puţin o sută de drepţi din sânul poporului din care şi eu mă trag. Dar miza mea este a unui poet.

Nici terorizaţi, nici laşi

ION MURGEANU Dar voi, în generaţia voastră, cum l-aţi perceput pe Ceauşescu, dincolo de teroarea părinţilor, dar şi de laşităţile unora motivate până la un anumit punct? Oare răul care s-a copt nu s-a copt chiar din miezul acelei laşităţi generale? A minciunii şi ticăloşiei ce devenise modă? A duplicităţii practicate, e drept, “de sus în jos”… A filosofiei “descurcatului” care şi azi mai funcţionează la cote şi cu metode de neimaginat?

OCTAVIAN BLAGA Să încerc să le iau pe rând. Teroarea părinţilor? Nu am simţit, la vremea aceea – totuşi, în decembrie 1989 aveam doar 16 ani şi un pic – ca părinţii mei să fie terorizaţi de regimul în care trăiau. E drept, locuiam la ţară, poate în oraşe să fi fost altfel. Laşitate? Iarăşi nu am cunoscut-o în familie. Bunicul meu a fost primar, apoi viceprimar, pe vremea comuniştilor, şi nici terorizat, nici laş nu era. Îşi asumase mai degrabă rolul, cu sprijinul activ al bunicii mele, de a apăra oamenii de eventualele impuneri ale regimului, decât să aplice cunoscutele interdicţii ale epocii direcţionate spre ţăranul român. Iar tata? Tata era profesor de limbă românească şi – s-a nimerit sau aşa a vrut dânsul – diriginte mi-era. În clasa noastră, în locul tabloului lui Nicolae Ceauşescu, trona portretul lui Avram Iancu. Iar Europa liberă nu mergea în şoaptă, şi mergea zilnic. (Aflând mai multe astăzi despre realizatori, văzându-i pe sticlă, citindu-i, parcă toată bucuria ascultării acelui post de radio se duce în derizoriu.) Deci, n-am cunoscut nici teroarea, nici laşitatea în satul de baştină. Ba, uite, îmi amintesc câteva treburi. Tata şi profesorul de matematici – Mişu Ciupleu, Dumnezeu să-l ierte, un dascăl fantastic – chefuiau la vestitul, în zonă, la vremea aceea, Hotel-Restaurant Leşu. (Numai amintindu-mi ce era turismul pe vremea aialaltă, şi mă cutremur! Şi, corelând, de câtă stimă se bucurau dascălii şi scriitorii!) Ei, la un moment dat, alături de alţi săteni, se pornesc să cânte. Dascălul de matematici avea o voce de scula morţii, iar ei ce cântau? “Hai să-ntindem hora mare/ Mai aici şi mai colea/…/ Până-n Basarabia”. Şeful hotelului trece pe la masa lor, se întreţine cu ei o vreme şi îi roagă, la un moment dat, să o lase mai moale, că are nişte domni de la Securitate în vizită. Acolo, la două mese. Ţi-ai găsit! Atât le-a trebuit. S-au pus să-i provoace pe domnii de la Securitate să cânte cu dânşii despre Basarabia şi alte cântece vechi, antiruseşti oarecum, îmi închipui. Ce să fi spus acel domn de la Securitate, de l-a înfuriat pe tata în aşa hal, jignindu-i neamul şi Ţara lui, cea întreagă, sau poate doar mustaţa cu care se împodobise la vremea aceea, de i-a întors o palmă peste obraz domnului securist? Nu ştiu, dar balamucul era produs. Laşitate? Se poate, dar în altă parte. Nu în Remeţii acelor vremuri, cum puteam eu pricepe. Pentru că tata a primit înapoi un pumn, iar nişte tineri, foşti elevi de-ai lui, observând scena, au tăbărît pe bieţii securişti. Consecinţe? Nici una, până la urmă, din câte ştiu. Doar că tata, deşi chemat să predea la Universitate la Iaşi ori să practice ziaristică la Oradea, a rămas, până la zăpăceala cu revoluţia, să înveţe copiii de ţărani la Remeţi, pentru motivul că a refuzat să devină membru de partid.

Pe Labiş îl înveţi pe de rost, indiferent ce scrie

Cu un asemenea dascăl, ce puteam învăţa? Am refuzat, plecat fiind la liceu, să devin membru UTC, la examenul de treaptă, cum se numea, pentru promovarea în clasa a XI-a, la istorie, unde ne venise un text de la cine ştie ce congres, am criticat dur, pe foaia de concurs, politica vremii, dar nu m-a exmatriculat nimeni, şi, Doamne!, câte şi mai câte!

Aşa că laşitate şi teroare atunci, mai puţin. Apoi, da. Acum o văd, la tatăl meu, la ceilalţi ca el, în această retragere în nimic. Ce lecţie am primit de la tatăl meu, dincolo de această revoltă – pe care, într-un fel, tatăl meu o regretă -, când aveam de studiat o poezie, în clasa terminală a gimnaziului, care se cheamă COMUNISTULUI, de Labiş! Am refuzat principial să o citesc, să o învăţ, să mă intereseze. Iar tatăl meu, pe lângă singura notă de patru pe care mi-o amintesc, mi-a mai şi tras o mamă de bătaie acasă, când am continuat, cu încăpăţânare, să îi spun: NOI, NU! Niciodată, noi nu învăţăm poezia aceea, cu titlul acela. Pun acum mâna pe un volum de Labiş şi o recitesc. Ce frumoasă! Iar tata mi-a zis atunci: tu înveţi poezia asta pe dinafară sau te las corigent! Pe Labiş îl înveţi pe de rost, indiferent ce scrie. Nu l-am ascultat şi nu s-a ţinut de cuvânt, dar eu l-am acuzat atunci de ipocrizie, iar el pe mine m-a numit: prost. Şi avea dreptate!

Rămâne să ne descurcăm cu europenizarea

În consecinţă, lucrurile care se vehiculează astăzi despre teroare şi laşitate, mă lasă rece, nu numai datorită exemplelor din Remeţi. Eu cred că asta se vrea să ni se impună să ne asumăm, cum se vrea să ne asumăm o vină istorică fără probe. N-am fost nici laşi, nici terorizaţi de Ceauşescu, ci n-am ştiut, cum nu prea mai ştim noi, calea cea bună în real. E o disociere care nu se lasă acceptată: în metafizic, am ştiut-o şi am practicat-o dintotdeauna, de la invazia romană în Dacia, până la invazia roşie. Suntem un neam care o cam trăieşte în metafizic. Rămâne să ne descurcăm cumva şi cu europenizarea la care ne-am supus!

Filosofia “descurcatului” nu cred că vine din comunism şi nu văd un rău în sine în ea. Dacă iţele sunt încurcate, nu trebuiesc ele descurcate? A fost amplificată, e posibil, în anii aceia, în sensul concret la care vă referiţi. Transformarea ei în hoţie, da, a însemnat căderea “descurcării” (varianta românească a adaptării) în grotesc. Dar în sine, faptul că românul a înţeles că apa trece, pietrele rămân, ce are rău? Vrem la nesfârşit să fim o naţie de eroi? Eu nu vreau, pentru că am pieri. Eu vreau să existăm la nesfârşit. Nu vreau să murim toţi sub gloanţe cu fiecare nouă provocare a istoriei. Vreau aşa cum e, când e nevoie: la fiecare decadă, un erou. Mai mare sau mai mic. În mare, cred că neamul românesc a abordat cum nu se putea mai bine perioada anilor roşii: ştiind că nu are să fie veşnică. Vreţi să îmi spuneţi că refugiul în cultură pe care l-au abordat românii în faţa sistemului e o laşitate? O duplicitate? Prea mult ne uităm la cei răi şi tragem concluzii prin prisma faptelor lor.

ION MURGEANU: Iartă-mă că intervin: Transilvania poate; avea o legendă de demnitate în comunism. Se spunea despre ardeleni că sunt altfel între românii laşi şi păguboşi din Regat. După evenimente am putut observa că duplicitarii, carieriştii, servitorii regimului erau şi din Transilvania cu un procent mai ridicat uneori decât în celelalte provincii. O anume prosperitate pe care şi-au apărat-o cu dinţii, rezistenţa din munţi, care s-a întâmplat mai ales acolo, adaptarea la un regim atipic faţă de tradiţia ancestrală dar românesc, le.-a fost mai lesne de înfăptuit având precedentul asupririi străine. Însă altceva vrea să spun: cultura nu a fost un refugiu, a fost o cucerire grea, eroică chiar după expirarea „obsedantului deceniu” iar pe urmă oamenii de cultură, începând cu dascălul de şcoală de la sat şi terminând cu savanţii şi poeţii de interes naţional, nu au mai lăsat-o din mână. Felul cum a procedat tatăl domniei tale ca profesor de limba română într-un sat nu mă miră; dar el era dublat de poet; aproape identic am procedat şi eu ca profesor de limba şi literatura română pe cealaltă parte de ţară, în câteva sate din Moldova şi Bucovina. Era poate şi mult teribilism, multă înverşunare făţişă în tot ce făceam atunci. Ştiu bunăoară că-n- fiecare an la primele ore, când prezentam manualul de română, le ceream copiilor să-mi citească din sumarul cărţii titlurile poeziilor şi autorii lor. Începuseră să pătrundă în manuale şi Eminescu şi Arghezi şi Labiş. Dar totodată era partea dură a manualului cu odele închinate partidului şi patriei socialiste: Dan Deşliu, George Lesnea, Mihai Beniuc. Acestea nu ne interesează le spuneam clar elevilor mei. Se ţin minte greu. Dar cine în primele cinci ore îmi va şti pe de rost poeziile lui Eminescu, Arghezi şi Labiş va primi la sfârşitul trimestrului media 10. Şi am avut elevi care au făcut acest lucru. O făceam cu convungerea că acestea vor fi singurele poezii pe care cei mai mulţi dintre ei le vor şti toată viaţa după aceea. Acolo în satele din Moldova, mai ales, am fost o legendă, împreună cu prietenul meu de atunci, Ion Iancu Lefter. Eram cunoscuţi de „organe” ca nişte cai breji. Nu ştiu de ce nu ne-au închis. Îi sfidam şi ne rosteam pe faţă împotriva prostiei şi ignoranţei lor. Erau încă raioanele şi la Vaslui am fost ridicaţi de pe stradă şi duşi la sediul raional UTM unde ni s-au tăiat pantalonii burlane, după moda „malagambistă” de atunci. Reacţia mea a fost pe potrivă; le-am aruncat carnetul UTM în cap şi am scăpat cu fuga; nu am mai fost niciodată după aceea nici utemist/utecist şi nici membru de partid. Când am ajuns la Galaţi nebunia noastră s-a intensificat în amploare; sabotam cât puteam orice măsură absurdă menită să le dreseze pe bietele cadre didactice de la ţară. Într-o consfătuire regională cu cadrele didactice de la Galaţi, care îşi desfăşura lucrările în aula Institutului Politehnic, în timp ce secretarul cu propaganda al regiunii prezenta un raport, de un comic absurd, şi pe alocuri şi grotesc, ajungând să ne citeze şi nouă numele ca „duşmani ai învăţăturii marxist-leniniste” , „cadre cu idei proprii” , din loja noastră de la balcon am strigat împreună cu Lefter cât am putut de tare: „Minţi! Minţi cu dezacorduri gramaticale! Voi habar nu aveţi nici de Marx nici de Lenin!” Imensa sală de la parter până sus la untimele balcoane s-a animat ca de un vânt prevestitor de furtună. Au trimis după noi să „ne salte” dar am păşit ca Iisus peste ape nelăsând urme …şi urma după aceea…Prin trenuri, prin hoteluri şi restaurante dezvoltam o adevărată bufonadă comică anti-regim. Eram „granzii”, le povesteam bieţilor oameni speriaţi să audă ce debitam noi, că suntem urmaşii moşierilor din regiune, şi tocmai ne-am întors de la Paris să ne revendicăm pământuil strămoşesc; aveam procese grele cu statul la haga; mâine aveam audienţă la Dej; împănat discursul nostru cu oarecari franţuzisme „pe puncte” câte aveam noi atunci în vocabularul bilingv. Înainte ca poeziile noastre să fie trimise lui G. Călinescvu din redacţia revistei „Contemporanul” am desfăşurat acolo un adevărat spectacol folcloric de neaoşisme, dându-ne drept „colectivişti fruntaşi de la coada vacii” iar „poezii în versuri” scriam să le facem pe plac Ilenuţei, tractorista lui Vasâi şi Meoarei, fata lui Popa Mortu. Invenţii la moment căci ne fierbau minţile tare de tot; „Domnii de la gazetă” se distrau de minune, dar şi-au dat seama din prima, după răsfoirea caietelor noastre cu versuri scrise pe curat, ce fel de „colectivişti” eram; imediat s-a răspândit zvonul pe toată latura aceea de la Casa Scânteii că apăruseră la „Contemporanul” doi tineri poeţi geniali, „viitorii Labiş”, căci epoca încă era greu marcată de dispariţia primului poet genial născut în comunism.,… în urma noastră tinerii universitari pe-atunci George Muntean şi George Munteanu au avut sacina să telefoneze la regiunea de partid Galaţi să se intereseze desptre noi. Era imposibil ca „astfel de fenomene” să fi rămas anonime la ele acasă; nu rămăseseră; vai şi amar ce le-au auzit urechile despre noi de la tovarăşii de la partid; nişte declasaţi, nişte pramatii care o fac pe poeţii şi sucesc minţile bieţilor elevi „cu teorii străine partidului nostru”; tocmai se punea problema să fim expulzaţi din judeţ, dar se împotrivea încă şefa secţiei de învăţământ Dna Livia Groza, nu alta decât nepoata fostului prim-ministru comunist cu acelaşi nume…George Munteanu mi-a spus: „Cât de ftrumos a vorbit despre voi, despre lecţiile voastre la clasă; când vă întoarceţi va trebui să-i duceţi un buchet de flori”. „Tovarăşii de la partid să-şi vadă de treama lor şi să-mi cadrele-n pace nu vreau să readucem în acest judeţ analfabetismul; sunt băieţi buni, îi cunos de la inspecţii; nu ştiam că sunt poeţi chiar aşa de serioşi; uite că ne simţim şi noi mânbdri cu ei…” Pe acest fond am avut loc „debutul călinescian”, Cronica optimistului” din Contemporanul 16 febr. 1961 în care marele critic saluta apariţia celor doi tineri poeţi „atât de focoşi” şi etc., Dar nu am fost singurii nebuni autentici din epocă, deşi în faţa literaţilor aflaţi în viaţă, treceam drept „campionii umorului”, cum avea să-mi spună peste ani prietenul nostru Cezar Ivănescu; circulau atunci mai ales la ţară atâţia „nebuni fabuloşi” retraşi de pe tot atâtea trasee ale tradiţiei interbelice (noi alesesem în judeţele Iaşi şi Vaslui traseul de fost revizor şcolar al lui Eminescu, şi-n ce mă priveşte am funcţionat, rând pe rând la Laza şi Sauca, Bogdana, Codăeşti/Redu şi Tăcuta/ Protopopeşti)…Nu un refugiu am găsit noi în cultură; pot spune că era singura „ofensivă” care se mai putea desfăşura, în paralel cu ofensiva oficială, de îndoctrinare în marxism-stalinist, şi-n transdformarea satelor în tarlale fără stăpân, care au şi dus, în ani, la falimentul „celei mai bune dintre lumi”…Iertare de paranteza aceasta cam lungă…Ai cuvântul în continuare…

Vin teroriştii!

OCTAVIAN BLAGA Mai ţin să dau un exemplu aici. Erau zilele lui decembrie 1989. Acelea. Până la împuşcarea lui Ceauşescu, cât a ţinut entuziasmul cel mare. Oamenii fuseseră intoxicaţi cu – hai să râdem împreună, că noi ştim înaintea americanilor – teroriştii. Chiar şi în Remeţi, a venit vestea că stau să ajungă. De ce? Pentru că naţional-socialiştii lui Ceauşescu construiseră două mari baraje de acumulare în preajmă, care să domolească vijelioasa apă a Văii Iadului şi să dea ţării lumină, iar teroriştii nu aveau altă treabă decât să vină să le dinamiteze. Undeva, la 15 kilomteri de sat, într-un gater, oamenii serioşi se apucaseră de exploatat lemnul: cum era devălmăşie, unii ştiau exact ce trebuie să facă. Erau primii capitalişti. Bine, dar, descărcând un camion cu lemne într-o seară, s-a produs zgomotul acela tipic la căderea trunchiurilor de copac pe pământ. Cineva, de la doi-trei kilometri depărtare, în Bulz, intoxicat, înfricat, a sunat degrabă la poliţie, la primărie că a auzit focuri de armă. Ce altceva putea să fie? Teroriştii! O Dacie roşie a trecut în trombă spre Remeţi. Vin teroriştii cu o Dacie roşie spre voi, i-au alarmat telefonic bulzanii pe remeţeni. Ştirea, ca focul. Unii şi-au luat o desagă, nevasta, pruncii şi la munte, acolo unde aveau colibe, pe care le foloseau doar vara, când e vremea fânului. Laşitate? Nu, pentru mine nu. Noi, copiii, ne-am ascuns pe după case, cu câte o furcă de fier, o sapă, o greblă în mână, gata de acte de eroism. Şoferul unui camion a adunat repede vreo zece bărbaţi, s-au suit în camion şi au pornit-o la goană în întâmpinarea teroriştilor. N-au mers decât două-trei curbe, când au zărit-o, Dacia roşie. Şoferul camionului a făcut un viraj brusc, a intrat cu camionul peste Dacie, rostogolind-o în apele Văii Iadului, care însoţeşte drumul. Au zburat toţi din maşină, să îi lege pe terorişti. În maşină, mort, l-au găsit pe un inginer din sat, care se întorcea degrabă la nevastă şi copil, prins cum fusese de evenimente cine ştie pe unde. Nu era teroristul, era un prieten de-al lor. Teroriştii n-au mai venit niciodată. Ei, uite, aşa a început noul capitalism pe Valea Iadului. Şi tot aşa o ţine: primii capitalişti sunt singurii capitalişti, minciunile cu teroriştii s-au transformat în minciunile mesianice ale unor Ilieşti, Băseşci sau Becaleşti, oamenii sunt tot cu desaga pregătită după uşă, dacă nu să plece pe munte, că poate vin europenii peste ei şi le iau tot, cazanul de pălincă şi porcul tăit fără să fi fost ambetat în prealabil, găina, devenită peste noapte inamicul public numărul unu, brânza provenind de la o oaie care nu are certificat sanitar, măcar să li se ivească lor prilejul să plece la Spania, unde s-au mutat câinii cu covrigii de prin Americi. Trebuie să spun ce s-a întâmplat cu şoferul camionului, un mic erou, căruia nu i-a păsat de viaţa sa, a plecat să înfrunte teroriştii înarmaţi cu pistoale doar cu mâinile goale pe volanul unui camion. A fost băgat la puşcărie, domnul meu, pentru ucidere din culpă. Cine l-a crescut pe acest om aşa laş, aşa duplicitar, aşa descurcăreţ, încât să se sacrifice pe sine pentru micul lui sat? Mă uit bine azi în acelaşi sat şi mi-e teamă că oamenii nu mai sunt crescuţi astfel…

O simbioză între naţional-socialism şi legionarism?

Pe Ceauşescu nu l-am perceput odinioară cum pot să îl gâcesc azi. Iar la întrebarea cum l-a perceput generaţia mea, nu mă pricep să răspund, pentru că nu eram atunci conectat la ce gândesc în această sferă cei de-o seamă cu mine. Până la urmă, orice sistem politic sau economic are nevoie de timp pentru a scoate ceva bun. Cât timp a avut capitalismul şi cât comunismul? Eu sunt prea tânăr pentru a fi atât de tranşant ca Domnia Voastră: nu ştiu dacă ideologia pe care se baza Ceauşescu era, avant la lettre, falimentară. Nu ştiu nici dacă legionarismul trebuie considerat un moment istoric şi basta! Ba, dimpotrivă, cred că o simbioză – fantastic, dar eu o cred posibilă – între cele două ideologii, ne-ar da nouă, unor tineri adormiţi de azi, şansă de existenţă la scara istorică. Până la urmă, cele două doctrine, cea legionară şi cea naţional-socialistă, îşi doreau acelaşi lucru: un om nou. Iată că omul nou este capitalist şi nu ne place.

Dar, pentru a schimba asta, unii oameni trebuie să fie urcaţi pe scaun, să cuvânte. Chiar aşa, urcatul pe scaun, să cuvântaţi în faţa oamenilor, nu s-a transformat în obicei, peste timp?

“Musi Jorje”

ION MURGEANU Înainte de urcatul pe scaun teoria aceasta a „omului nou” care vine de fapt din Vestea cea bună a Mântuitorului Iisus Hristos: e încă un cuvânt din evanghelii din care oamenii au făcut tot ce-au vrut după mintea lor omenească: căci omul nu se poate „naşte din nou” decât într-un singur fel: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira ce ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul.” ( Ioan 3, 6-8). Ideea comunistă derivă din creştinism, şi mai departe încă, din practica bisericii eseniene de la Marea Moartă, unde şi Iisus s-ar fi iniţiat, de la 12 la 30 de ani… şi se pare că-n primele ei utopii ar fi vrut să-şi asume învăţătura Mântuitorului. Însă cuvântul acesta este prea greu, cum ne-a avertizat Acelaşi! Am să-ţi spun înainte de.-a trece la altele, şi pentru că ai adus vorba aici şi despre legionari, ce mi-a plăcut în gândirea lui Codreanu; el spunea că scopul omului este învierea nu viaţa trăită aici pe pământ oricum. De aici teoria trăirii ca risc, a lui Nae, şi ne-teama de moarte, trasă şi din filonul dacic, of course. Cu legionarismul eram poate pe cale să asimilăm politicile noastre unei religii sui-generis, cum au făcut evreii Vechiului Testament, însă de ce nu s-a putut e-o altă întrebare, cu-n şir prea lung de alte sucursale de întrebări. Sunt lucruri pe care Dumnezeu le face o singură dată cu pământenii şi oricât de rău ne-ar părea, înainte de-a fi aleşi noi am fost abandonaţi. Suntem fiii unei tragedii la naştere preexistentă, cum s-ar zice, in nuce. Tatăl nostru s-a sinucis, mama noastră a fost violată. Apasă asupra noastră o teamă aproape metafizică de străini şi de străinie. Nu ne vom reveni uşor sau nu ne vom mai reveni niciodată. Dumnezeu ştie. Sună cam fatalist, dar judecând după poetul-matrice al limbii noastre române - Eminescu, fireşte, nici la el nu sună altfel. În fine. Nu m-am urcat pe scaun nici când conduceam discuţii aprinse, în timp ce tot mai mulţi îmi spuneau, în ani, că aş fi poet. Cu timpul am abandonat, nu-mi dau seama de ce, ideea că trebuie să fiu în faţă, înlocuită comod cu ideea că e de-ajuns să fiu şi că sunt! M-a ajutat la acestea o timiditate căpătată pe la sfârşitul copilăriei, când mama m-a pus într-o situaţie foarte delicată faţă de un coleg care, credea ea, “nu era de teapa mea”. Însă m-a tentat foarte mult, şi aşa, scena, în copilărie şi adolescenţă, şi am şi azi o vie nostalgie pentru profesiunea de actor, dincolo de meseria în sine. În ultima clasă de liceu, sau ce era el atunci, şcoală medie de zece ani, am jucat în Orthonerozia lui Haşdeu (Trei crai de la Răsărit) rolul lui musiu Jorj şi am convins, nu numai spectatorii, din unica sală cu scenă din oraşul Vaslui, unde m-am refugiat “în exil” să termin liceul, părăsind intempestiv clasicul colegiu “Codreanu” din Bârlad – un cinematograf mi se pare, pe-atunci la Vaslui -, dar şi pe toţi copiii jalnicului târg, care se ţineau după mine, maimuţărindu-mă “Musi Jorje”, “Musi Jorje”, căci nu mi-am dezbrăcat câteva zile după aceea costumul de scenă, aşa de mult eram pătruns de isprava mea, şi de noua descoperire, de-a mă putea transla şi exhiba în altceva… Dar atunci nu aveam decât 16 ani, ochi castanii…

De pe un scaun pe altul

Tu, pupăciosule, ai fost vreodată actor ca să ştii ce e aia?

OCTAVIAN BLAGA Ohoho, chiar îndrăznesc să spun că în viaţa mea e mai multă actorie decât realitate… Da, cred că ştiu ce e aia, translarea şi exhibarea în altceva, descoperirea altor oameni în tine însuţi! Da, am vrut să fiu actor, la propriu, şi doar gândul poate nefiresc că nu înţelegeam să îţi trebuiască patalama ca să fii actor, cum nici pentru a fi poet, m-a oprit pentru a fi astăzi unul (sau amândouă!). Am jucat pe mai multe scene, desigur, odinioară, dar am amânat pentru câtă vreme ceva ce nu mi-a dat pace niciodată: recitarea de poezie. Visez să fac spectacole – tematice, bănuiesc – de poezie, însă amân, pentru o vreme pe care o simt că poate să vină, o vreme în care să umblu de pe… un scaun pe altul, aburcat în faţa unor iubitori de imagini şi melodie poetică, recitând, scandând, plângând… deci cântând poezie! Am să fac, îmi doresc, cât de curând, un experiment la Remeţi. Aşa că hai să ne mutăm puţin la Zorleni…

Tocmai scăpasem de rege

Zorlenii aceia, unde aţi fost aburcat întâia dată pe scaun, ce erau, ce sunt pentru Domnia Voastră?

ION MURGEANU Zorlenii au fost şi rămân locul de sub stele în care bunul Dumnezeu a pus în mine fiinţa cea mereu neliniştită de mai târziu. Locul naşterii după care plâng şi azi când l-am pierdut. Unde am privit cel mai frumos cer înstelat, noaptea, presimţind eminescianul vers: “Dar nopţile-s de-un farmec sfânt/ Ce nu-l mai pot pricepe”… Şi care mi-a dat, kantian vorbind, legea morală din mine…

OCTAVIAN BLAGA Fac apel la memoria aceea fantastică de copil şi o conjur să îşi amintească o zi în Zorleni… să zicem, ziua de 17 august 1948.

ION MURGEANU Arunc întrebarea aceasta în anecdotă, amintindu-mi ce i-a răspuns poetul Miron Radu Paraschivescu unei reporteriţe, când s-a dus la el să-l întrebe “pentru ziar”, ce făcea la 23 august 1944, şi poetul, umblând prin nişte carnete cu vechi jurnale, înainte de-a o dezbrăca şi pe ea, i-ar fi răspuns incitantei ovreicuţe: “La 23 aug. 1944 ora 16,30 mă f…m cu Mariţa…” Era prea devreme să fi făcut eu însumi aşa ceva la 17 august 1948! Nici mai târziu nu am prea fost un precoce în treburile lui MRP… Dacă nu eram cu vitele la păscut, ducându-le singur de lanţ printre lanuri, după voinţa mamei, căci acolo era iarba grasă, sau dacă nu evadasem pe şes “cu golanii şi haldăii” la bătut oina, trebuie să fi fost “în podiş la vie”, când mi-a ars coliba şi-n rugul aprins am văzut prima oară în viaţa mea “chipul lui Iisus”, ori poate mi l-am închipuit de frică să nu fi ars de viu… căci focul pus m-a prins mai întâi în colibă… Bună întrebare: îmi poţi spune tu ce făceam eu la 17 august 1948?! Tocmai scăpasem de rege şi amintirile “regalităţii” noastre de la Zorleni se duceau pe apa gârlei… Partidul Social-Democrat / aripa Titel Petrescu, al tatei, fuzionase, forţat, cu comuniştii, şi vărsat în Partidul Muncitoresc Român, tata fusese uns primul secretar PMR al organizaţiei de bază din Zorleni – carieră politică scurtă, care l-a condus direct la puşcărie, câţiva ani mai târziu, pe timpul cotelor şi-a primelor întovărăşiri agricole, pe care nu ştiu cât le-a sabotat tata, dar în toiul acelor “prefaceri” a ţinut să rămână “om din satul lui” şi să-i apere cât a putut pe aşa zişii “chiaburi”…

Neglijenta istorie contemporană

OCTAVIAN BLAGA Dar de-aţi ieşi din pielea lui Ion Murgeanu, ce ar trebui ţinut minte despre Zorleni şi despre zorlăneni, de când se ştiu ei până în ziua de mâine?

ION MURGEANU Oh, Zorlenii sunt un loc cu o istorie fabuloasă dar căzută iremediabil sub copitele cailor şi-n colbul deja calcinat al celei mai neglijente istorii contemporane. Zorlenii au fost pământ domnesc, de la Ştefăniţă Vodă şi de la Aron Vodă, consemnat şi sub Cuza Vodă, nu întâmplător Carol I a ţinut să se împământenească acolo; dăduse de fapt de o mare pleaşcă: fosta moşie Calimachi ajunsese falimentară, după ce, moştenită de una din fiicele Agăi Calimachi, Roxanda, fusese jucată la cărţi de soţul acesteia, de hatmanul Alecu Roznoveanu, mare beţiv şi cartofor, ajungând pe mâinile unor cămătari evrei din Iaşi, Leiba Cahană şi Adolf Henig, de la care a şi cumpărat-o iunkerul neamţ Carol de Hohenzolern încă… Tata mi-a dat a înţelege că neamul lui şi al nostru aveam la Zorleni o vechime de cel puţin 300 de ani! Dar simţul exagerării, “inspiraţia năvalnică” , “exaltarea solemnă”, observată mai târziu şi de G. Călinescu, de la el am moştenit-o… Nu pot să nu reiau totuşi povestirea “reală” cu străbunicul Mihăilă Murgean, care la unica vizită făcută la Zorleni de noul rege, să-şi vadă moşia şi să inaugureze poate linia ferată Bucureşti-Iaşi, dar şi Casa regală de-aici; în timp ce la peronul cu covor roşu, unde fusese oprit trenul regal, cu cele două vagoale ( unul salon pentru rege şi curte iar celălalt pentru cal şi trăsura lui), fuseseră îngenuncheaţi mai mulţi săteni, mozolindu-şi cuşmele-n mâini, străbunicul apăru ceva mai târziu, dar avansă fără complexe, direct la picioarele noului „Domnitor”, folosind căciula lui brumărie pe post de pluş, “văxuind” cizmele impozantului rege-ofiţer şi grăind îndrăzneţ: „Căci ai făcut drum lung măria ta până la talpa ţerii şi colbul s-a pus pe ele, că treaba colbului aiasta este: să se puie şi pe proşti şi pe domnitor…” S-a spus că ar fi fost primar “pus de rege” acel Mihăilă Murgean, dar el era de fapt primar liberal dinainte, iar acesta-i fusese scenariul de întâmpinare a regelui după ce întârziase de la ceremonie reţinut de vreo cârciumă din cale… Nu era prost şi noi abia ne mai târâm şi azi pe faima lui… ”Duhnea ca un butoi, şi a a dat să-l sărute pe rege, adăuga mama la povestea tatei…asta de ce nu i-o mai spui băietului”, dar regele era rege şi l-a ţinut la locul lui…i-a ntins numai două degete străvezii… mai târziu aveam să aflu că aroganţa regală a acestui „Hopănţol”, cum îl şi porecliseră zorlenaşii, mergea până acolo încât unora „fără rang” nici nu nu le intindea mâna, altora le acorda, un deget, străbunicului i-a întins două, iar toată mâna le-o dădea celor de un rang cu el…Străbunicul deci fusese tratat atunci cu „rang de ministru” , căci neamţului îi plăcu „rigoarea” lui, observase pe cizmele lui ceva praf de pe drumul lung făcut totuşi cu trenul…aiurea…

Aceste poveşti, acest mit duce-n spinarea lui o istorie dispărută, istoria vechilor daci poate “sinucişi” după cucerirea romană încă din zorii istoriei moderne, căci modernizarea istoriei şi clasicismul ei încep cu sadicul imperiul roman, represiv şi atroce precum se ştie… şi de câte ori au venit străinii să ne conducă le-am răspuns cu acest rictus de ironie, postmodernist avant la lettre…

În comunism, Zorlenii deveniseră o târlă

OCTAVIAN BLAGA Ce a mai rămas din Zorlenii aceia fabuloşi ai copilăriei?

ION MURGEANU În comunism devenise o târlă. Am refuzat să revăd pământurile noastre din Podiş, din Şesul Movilei, din Grădina lui Petre şi din Clin. Când mergeam la Zorleni nu ieşeam din ogradă şi de pe malul gârlei. Mă simţeam un damnat. Apoi, după evenimente cât mama a mai trăit, a fost oarecare învâltorare, am recăpătat via, şi visam să fac la Zorleni o Şcoală de poezie, cum ştiţi, şi să rămân acolo şi post-mortem. Dar pentru că nu mi-am exersat, în ani, ştiinţa de-a mă sui şi matur “pe scaun”, nu a mers…Zorlenii rămân un vis şi o durere din vis… Galileea în care mă voi întoarce, după ultima răstignire “înviat în duh”… Este un liceu acolo, care se arată interesat să-mi perpetueze memoria, într-un fel. Dar eu, ca deobicei, nu insist: “Văd şi tac

Suntem nişte vlahi daci români

Dar nu mai puţin fabulos este locul vostru de naştere, Remeţi. Ceva am desluşit din cartea de folclor de pe Valea Iadului alcătuită de minunatul tău părinte, poetul Miron Blaga. Vreau să vă întreb ce este cu acest Blaga de la Sebeş până pe Valea Iadului la Remeţi? Căci nu ţi-am spus că “nişte Blaga” sunt şi la Zorleni, în satul Simila, veniţi acolo de peste munţi din cauza prigoanei austro-hungarice îmi închipui, şi cu nişte Grama, moşii şi părinţii mamei, cu alţii Ţurcanu şi Munteanu etc. Numele acestea le-am simţit totdeauna a fi transilvane şi prin modul lor de-a se regrupa, mai aparte, şi a servi un alt model de comunitate, faţă de aceea gregară specifică Moldovei de jos şi satului de adunătură format în jurul moşiei regale de mai târziu…

OCTAVIAN BLAGA Ca orice sat românesc în care s-au fost înstăpânit obiceiurile şi obişnuinţele tradiţionale româneşti, şi Remeţiul (localnicii bătrâni pronunţă Rimeţ) este un loc fabulos. Este fabulos pentru făptura lui geografică şi în măsura în care reminiscenţe ale acestor obiceiuri şi obişnuinţe mai sunt detectabile. Şi delectabile.

Ce e cu aceşti Blaga? Dacă etimologia stabilită de Alexandru Pele (pe scurt, blak cu alternanţă consonantică este tot una cu blag) este valabilă, atunci răspunsul este clar: suntem nişte vlahi, adică nişte daci, adică nişte români. Asta-i tot ce e cu aceşti Blaga. După frecvenţa numelui, baştina Blagienilor poate să fie Apusenii. Dacă stau să gândesc mai adânc, atunci îmi amintesc şi de neamul blajinilor… Cel mai probabil ca în Simila să se fi dus nişte neamuri de Blaga din Apuseni. Sau poate să fi fost mai mulţi blaki/blagi/blajini în locurile româneşti şi să se fi ţinut mai bine în Apuseni, dar în alte locuri să fie totuşi autohtoni…

Pupăcilă

ION MURGEANU Povesteşte la rândul tau ce fel de “copil teribil” ai fost…

OCTAVIAN BLAGA Memoria mea s-a împotmolit undeva în primii ani de viaţă, pe care mi-i amintesc doar cu amintirea celorlalţi. Din primii ani de viaţă, amintirea care îmi place, cum spun, amintită mie de ceilalţi este asta: eram un pupăcios. Pupam tot ce venea în cale. Îndeosebi copiii. Cum vedeam pe unul, cum ţoc!, o pupătură. Părinţii mei erau studenţi la Iaşi pe vremea aceea şi am scris-o undeva: mi-e teamă să merg la Iaşi – deşi o fac cu atâta drag – ca nu cumva să mă recunoască vreo victimă a pupăturilor mele. Dar copilăria mea s-a sfârşit pe la vreo 25 de ani. Dacă primii ani parcă nu i-am trăit eu, pentru că nu mi-i amintesc, aialalţi vreo 20 de ani de copilărie parcă nu i-am trăit eu, pentru că mi-i amintesc. Şi sunt plini de teribilisme pe care nu le prea pricep azi. Cel mai de neînţeles mi-e ce treabă aveam eu în anii liceului – o să râdeţi – să fac dizidenţă. Am făcut atunci fapte de vandal de care mi-e ruşine: am aruncat cartea aceea mare şi roşie, Omagiu lui Nicolae Ceauşescu, în tabla de fibră de sticlă, şi tabla s-a spart, s-a crăpat; am rupt, cu spectacolul de rigoare, din toate manualele, fotografia lui Nicolae Ceauşescu, manualele mele şi ale altor colegi… Credeam poate, pe vremurile acelea, că este frumos să rupi cărţile, dacă îţi sunt stricătoare. Nu era nici frumos, şi nici o carte nu e stricătoare, stricători sunt doar cetitorii… Ah, da, a fost şi un lucru frumos: am organizat un mare spectacol Eminescu pe 15 iunie 1989 şi am ţinut să recit DOINA. La repetiţii, a venit până şi directorul liceului să mă roage să nu recit poezia pe scenă. Şi nu am ascultat-o pe distinsa doamnă director. Mă tot întreb azi unde erau securiştii aceia care vedeau şi auzeau tot… Chefuiau la Leşu?

Dumneavoastră cam ce ştiţi de ei?

Pe securişti îi puteai da gata cu un discurs

bine articulat şi sincer despre patrie

ION MURGEANU Prea multe şi aproape tot ce se poate şti şi de rău şi de bine. Apropo cu Doina lui Eminescu. Eram şi eu copil de aproape de 30 de ani pe-atunci, după ce o învăţasem pe de rost, într-un fel de pod culturnic secret, de la Gura Humorului, pe recitarea sacadată şi rară a regretatului poet şi mare domn şi perdant Lucian Valea, am ascultat-o în delir, recitată din pragul casei de la Ipoteşti, de inimitabilul actor Ludovic Antal, unul din cei mai mari recitatori ai lui Eminescu şi din Eminescu (într-un film ar fi fost singurul poate să-l poată reda pe Eminescu cât mai aproape de chipul închipuirii noastre…) şi m-am dus direct la el, l-am luat în braţe şi l-am copleşit de sărutări şi de laude, după care am rămas sfinţi prieteni pe tot restul vieţii lui, din păcate atât de scurtă după aceea… La coborâre din ceardac, braţ la braţ cu actorul, foiau securiştii în jurul nostru. Aveau pe-atunci mania să se “intereseze” perverşi, despre anumite lucruri, dar nu le-am dat satisfacţie… Îi puteai da gata cu un discurs bine articulat şi sincer despre patrie. Aceasta a fost mai departe metoda mea. Chiar dacă prin exces şarjam în discursul meu, sau în alţi termeni făceam o miştocăraie de zile mari. Unul care venise la mine, peste ani, după ce mi s-a înscenat la “Tribuna României” un fel de şedinţe din alea staliniste, de pe vremuri, căci deja fluierasem în biserică şi acolo, şi am refuzat să mai merg “la ei” la sediu, în strada Oneşti, le-am spus dacă li s-a făcut dor, să vină acasă la mine, căci atunci aveam în fine o casă a mea, şi l-au trimis pe acela… mi-aduc aminte că era ziua mea, cunoştea amănuntul, de cum a intrat m-a firitisit cu felicitările de rigoare dar a refuzat să bea un păhărel şi orice altă trataţie. Atunci l-am tratat cu obişnuitul meu discurs patriotic deoarece singur îmi servise mingea la fileu: Am auzit că nu vă mai place aici la noi şi aţi vrea să plecaţi. Unde, “la voi”, i-am răspuns gata de sfadă; cine sunteţi “voi” şi noi restul cine suntem? M-am înflăcărat din ce în ce mai mult şi mai tare, bietul maior crezu la un moment dat că aş fi putut lua foc. I-am explicat punctual că înaintea lor, ţara eram “noi, ceilalţi”, pe care ei nu-i păzeau ca lumea, umblau după stafii gata expirate… În fine: Cu dumneavoastră se poate vorbi, sunteţi om citit, să ştiţi că şi eu sunt tot de la ţară, din Oltenia, dar eu am lucrat înainte la medici şi actori, să vedeţi acolo intrigi şi mâncătorie.”..

Teroarea s-a construit noi între noi

OCTAVIAN BLAGA Cum funcţiona “sistemul”? Securiştii de ieri i-aţi mai văzut după 1990 pe undeva?

ION MURGEANU Pe unii securişti care m-au cercetat şi pe mine îi văd uneori la televizor, aceiaşi care “rupeau biletele” la intrare la Conferinţele Scriitorilor şi asigurau ordinea “în civil” şi pe “neve”, credeau ei… Oameni şi ei sărmanii, dar unii erau de-a dreptul scârboşi, răi din fibră, au bătut, au maltrat, au umilit, acestea nu sunt poveşti… Am să povestesc iarăşi un episod, aparent fără legătură, vara mergeam în vacanţă la Cumpătu/Sinaia la vila 2, în casa Mociorniţei, pe care între timp şi-a revendicat-o, i s-a retrocedat şi a şi vândut-o, să vezi lele ce alean şi ce patriotism, cu retrocedările, n-a lăsat-o, să zicem, scriitorilor, mai departe, fiind şi dânsa atât de delicată şi fină intelectuală, mă rog, atunci era a noastră, mergeam ca la noi acasă, numai că într-un rând maşina ne-a fost oprită la marginea Ploieştilor, înainte nu se mai putea circula… Şi de cât timp? Am întrebat prin stânga şi prin dreaptă… Apăi de ieri de pe la ora asta… Şi până când? Nu se mai ştia… M-am dat cu noi întrebări la miliţianul şi la civilul din preajma lui, ce era porcăria asta, avem un copil mic în maşină şi bilet la odihnă şi creaţie ( am subliniat!) începând de azi… Înapoi! Am fost somat: puneţi în discuţie securitatea întâiului preşedinte şi bla bla bla… vociferam şi mai tare, costumul meu alb impecabil, îmi impunea ţinută, paznicii s-au sfătuit între ei, unul îmi lua numărul de la maşină, celălalt, civilul, a pus mâna pe mine, să mergem puţin undeva. Ia mâna de pe mine, am urlat stârnind praful pe toată coloana, cu asta te ocupi tu aici?! Şi m-am tras la o parte ca ars cu acid. A venit după mine un alt miliţian, era unul blajin (un Blaga?!!), unul cu mamă şi tată acasă, cu nevastă şi copii ca noi: Nu vă puneţi domnule, ăla e rău, rău de tot, uite cum faceţi, şi ne-a descris un traseu clandestin, puţin ocolit, până ce ieşeam la drumul mare pe şoseaua naţională, mai departe am fost salutaţi pe tot traseul ca una din maşinile de control ale paznicilor… Vedeţi Dvs. cum funcţiona sistemul? Iar asta era peste tot. Se exagera. Se ştia că tovarăşul este la Predeal, nu aveau cel puţin curajul să se intereseze de programul ori de sejurul lui, teroarea s-a construit noi între noi, securistul în civil care te lua frumos de braţ şi te ducea undeva, de unde nu te mai întorceai zile, luni, ani de zile sau deloc acasă. Cazul acela cu Ursu şi altele poate, o bâlbă a destinului sau ceasul rău…

Patria mi-a stat tot timpul ca o rană deschisă

în suflet

În ce mă priveşte, îngerul meu a funcţionat ireproşabil şi-i mulţumesc lui Dumnezeu, când m-au cercetat o singură dată la sediul lor din strada Oneşti, mai multe ore (dar fusesem turnat şi anunţat de cel ce mă turnase că voi fi chemat şi eu la “jumuleală”), la un moment dat mi-au pus pe micul pupitru la care stăteam doar eu jos, un voluminos dosar: Acesta e dosarul Dvs. Şi mâine puteţi fi chemat în instanţă… Crezusem că era o glumă, o strategie de-a lor, să te înspăimânte ori să te pună să iscăleşti ceva… Am scăpat numai cu o declaraţie de uzură… Asta am vrut, mi-au zis într-un final, să cunoaştem omul, opera v-am citit-o! Ca să vezi! După revoluţie, dar mai ales în involuţia ce i-a urmat, ziariştii de la “România liberă”, ziar la care şi eu am lucrat cândva, trimis acolo lui Oct. Paler ca protejat al lui A. E. Baconsky, au publicat numărul dosarului meu, aflat la acea vreme într-adevăr pe masa ministrului de interne Theodor Coman gata să fie înaintat în instanţă “pentru uneltiri împotriva regimului” şi alte “incitări” în rândul oamenilor de litere, au fost şi extrageri din el, şi atunci mi-am dat seama că nu fusese o glumă şi nici nu a fost de glumit cu regimul totalitar. L-aş fi putut parafraza pe AEB şi i-aş fi spus lui Ceauşescu de data aceasta – “Securitatea sunteţi Dvs, stimabile”, dar nu cred c-aş fi avut eu tupeul acesta. Mircea Dinescu se spune că-l înfrunta, obraznic, la întâlnirile cu scriitorii, punând carul în faţa boilor, originea lui “muncitorească” înaintea celei reale de lumpen… Acelaşi discurs şi acolo la ei la sediu: ţara este şi a mea şi a noastră, a mea în primul rând, iar strategia mea era că-n fiecare grupaj de poezii publicate pe la reviste era şi una de patrie, neconjuncturală, căci patria mi-a stat tot timpul ca o rană deschisă în suflet, iar urmele ei mi se vedeau şi pe frunte, eram sincer şi cu durere reală pentru ţara, patria noastră, cum de altfel sunt şi astăzi, asta i-a plăcut îngerului meu păzitor şi de aceea m-a apărat…

Vă iau cu mine la Ieud până admiteţi

că ţăranul român nu poate fi distrus

Dar acum ce ne facem, frate Octaviane? Cum stăm cu discursul patriotic în clipa de faţă? Au secat izvoarele iubirii de patrie, a devenit ceva nociv naţionalismul, într-adevăr? Sau nu mai este trendi, ne îndreptăţeşte ceva să întoarcem “iubirea de moşie” a moşilor şi strămoşilor în jafuri şi înstrăinare, în mizerabilitatea în care trăim, şi din care mai lesne evadăm decât să ne spălăm de ea?! Mie nu-mi sună a bine exodul populaţiei de la sate fie şi-n ţările surori latine, căci părăsesc satele nu numai cei “blaki” de tot, toată suflarea, ca să nu mai spun că ţăranii au şi dispărut ca aşezare şi clasă socială… Iată că “visul” lui Ceauşescu de “a distruge ţărănimea” l-a realizat urmaşul şi “pretinul” lui Iliescu… Greşesc oare?!

OCTAVIAN BLAGA Chiar că v-a chitit Călinescu!… Mai rar, rogu-vă, că vorbiţi cu un ardelean, căruia nu trebuie să îi spuneţi o glumă miercurea, să nu râdă duminica în biserică!

Într-o oarecare măsură, îmi pare că greşiţi. Eu cred că e cale lungă până la distrugerea ţărănimii române şi, de fapt, nu dau, în străfundul minţii, nici atât a inimii mele, vreo şansă planurilor de natura asta. Vă iau cu mine la Ieud sau la Spermezeu, sunt două locuri pe care le cunosc bine, şi vă ţin acolo până admiteţi că ţărănimea românească nu poate fi distrusă. Am răbdare şi o sută de ani. Ah, că s-au schimbat multe din toate celea, se poate, şi nu e prima dată în istoria lui când ţăranul român le mai schimbă pe unele. E trist ce se întâmplă acum, cel mai trist e pentru mine că s-au dezbrăcat cei mai mulţi de portul lor, că nu prea mai ştiu copiii juca un danţ de pe vremuri şi că nană Floare nu mai vrea să facă pită din mălai. Prezic: ţăranul român, deştept cum este, poate după ce i s-a întoarce fiul rătăcitor fără ban sau cu ban muncit din greu prin străinătăţuri, s-a apuca să îşi dreagă casele bătrâneşti, s-a îmbrăca în straie tradiţionale, femeile or găti ca pe vremuri, în fiecare sat mai acătări va fi iar câte un instrumentist, şi încă multe altele, numai cât să-l aştepte pe vestitul european, pe care l-a cunoscut la el acasă, unde ţăranul român tânăr a înţeles iarăşi cine este el, ţăranul român, şi că este chiar el însuşi, nu poate fi nimic altceva, vestit european care va vărsa bani frumoşi, numai să fie lăsat să-şi facă o vacanţă în timp, într-un timp mai liniştit şi mai frumos. Acel timp etern al ţăranului. De aici, până la molipsirea generală a ţărănimii întru întoarcerea acasă şi, cum spune marele meu prieten Caşin Popescu, ridicarea în trecut, nu poate fi mult. Prezicerea mea e veche şi deja este zicere, mai ales în Bucovina, în Maramureş şi în Ţara Moţilor. Dar cum, ţăranul român, ţăranul de pe Valea Izei, să zicem, care şi-a făcut Republica lui, Republica Iza, să poată fi distrus?! Că nu poate fi ţinut în loc, într-o aceeaşi formă, e altă poveste…

ION MURGEANU: Minunat, minuată poezie, ar trebui să trecem şi prin meleagul Vasluiului…Nu spera şi n-ava teamă, nana Floarea nu va mai fi poate la „îmtoarcerea fiului risipitor” cu teşchereaua plină de bani…ş-apăi, ca să mă rostesc şi eu pe limba ta, banul nu-l haineşte pe om?! Am o mare tristeţe, chiar disperare în multe ăprivinţe ale viitorului…un sfârşit tot va fi, despre cel luminat, „în lumină” ar fi prea multe şi „prea altfel” de spus…Dar îmi place ce-ai spus mai sus, aş muri de drag să mai fie aşe…

Nu putem spune că stăm prost cu discursul

patriotic când îl avem pe Tudor Gheorghe

OCTAVIAN BLAGA Nu stăm prost nici cu discursul patriotic. Avem scriitori şi oratori capabili de un discurs curat, mobilizator până la lacrimi. Am o mulţime de nume. Că nu ajunge la oameni, e fiindcă nu e lăsat să ajungă. Că nu e trendy, e cert. Dar e mai mult decât atât: te încarcă cu stigmata. Produ-l şi vei fi pus la colţul de ruşine. Produ-l, şi n-ai să mai exişti pentru elitiştii care fac jocurile şi numele în cultura română de azi (şi nu numai)…

Dă-i încolo. Eu unul nu mă sinchisesc. Am produs şi produc discurs patriotic, în scris, pe uliţă, în străinătate, în singurătate, după umilele mele puteri. Mi s-a spus că plictisesc de către oameni pe care îi socotesc prieteni (reciproca nu mai e valabilă). Am scris un ELOGIU AL NEAMULUI ROMÂNESC, o carticică, dar se va face cărţoi. Cum să stăm prost când îl avem pe Tudor Gheorghe? Şi ce discursuri patriotice frumoase vin de la Chişinău! Dar iarăşi: îi vedem numai pe ăia, pentru care manelele sunt baza, pentru care ce zice HR Patapievici e sfânt. Cum era versul ăla – vers zice Manolescu că e – şi al cui era: “Îmi bag penisul în gura ta, Românie”? Gălăţanu sau Ianuş. Nişte nefârtaţi. Să-i punem la stâlpul infamiei, să le tragem nişte şuturi în fund? Mie mi se pare că ne pierdem prea mult timp, prea multă energie cu scursurile antiromâneşti. Nu zic să nu le mai tragă câte unul o palmă, dar uitaţi-vă ce facem: ne căinăm la nesfârşit că totul e mizerabil, că cocoţacii ne sufocă, şi nu ne mai rămâne timp pentru lucrurile esenţiale. Dumneavoastră aţi vrea să ne spălăm de ei şi de mizerabilitatea în care trăim. Dar nu vedeţi că sunt ca râmele? Tai una şi se fac două. Să-i lăsăm în gunoiul lor, nu zice ţăranul român că dacă te iei după o muscă ajungi la rahat? Să ne cucerim ţara înapoi cu frumuseţea dinlăuntru a neamului nostru. Aceste râme se vor înfunda înapoi în pământul de unde au ieşit. Ştiu că şi atunci îl vor suge, doar că pe dedesupt… Dar mai ştiu că pământul cu râme multe e pământ bun!

Nu pun mâna în foc pentru nici unul din “elitiştii” de azi că nu şi-au făcut mâna şi cu declaraţii la Securitate

OCTAVIAN BLAGA M-am înfierbântat, după ce v-am rugat să o luăm cu domolul! Ne mai întoarcem puţin la treaba cu securiştii? Despre foarte mulţi scriitori se vorbeşte că ar fi colaborat într-un fel sau altul cu securitatea. Cât e adevăr, cât e minciună, de ce această discuţie?

ION MURGEANU Au colaborat. Am avut totdeauna în preajma mea informatori scriitori cunoscuţi. Acum pot să dau şi nume, ce mai interesează. Dar n-am să pun decât iniţialele unuia. Deşi nu era între noi ca poeţi nici o legătură, ori simpatie “de stiluri”, mult timp s-a ţinut după mine G. A. Chtonic fantast din aceeaşi “câmpie eternă” cu Bănulescu şi Mircea Dinescu, dar mai încrâncenat şi mai “blak” decât ceilalţi doi. La un moment dat criticul Cornel Regman, dând din cap cu înţeles, ca omul păţit, mi-a spus în şoaptă: Tot împreună, tot nu v-aţi despărţit?! Îşi dădea seama că „nu afinităţile elective” îl ţineau strîns legat de mine pe celălalt! Mă făceam a nu înţelege cum şi de ce. G.A. la un moment dast m-a întrebat direct: „Dar tu bătrâne de fapt ce vrei de la regim?” „Eu vreau totul, i-am răspuns calm, însă bine montat, căci am înţeles în sfârşit, unde bătea şi cu ce elemente noi ar fi urmat să-şi facă informarea.” L-am ajutat deci în modul cel mai surprinzător pentru el: Mie mi-ar plăcea să fiu în locul lui…eu asta îmi şi doresc şi uneltesc în acest scop…” Eram imperturbabil. „Stai oleacă, nineacă, tu nu glumeşti?” Acest „nineacă” specific lui G.A. „Absolut deloc, i-am răspuns. Eu aş conduce mai bine…” Dar asta mi-o spunea la Zorleni tata. „Dă-mi mie banii lui să vezi cum conduc eu atunci…” Probabil că informaţia a ajuns unde trebuia, dar „cunoscând omul” …după aceea, securiştii vor fi râs copios, căci erau oameni pregătiţi, de obicei cei care se ocupau de scriitori erau cititori avizaţi, absolvenţi de filologie…unii poate chiar buni psihologi… Da, erau foarte mulţi turnători printre scriitori, îi puteai depista şi după compromisurile cu ideea, din cele ce publicau. Erau între ei şi oameni cu dosare grele din trecut. Cine şi-ar fi închipuit că Ştefan Aug. Doinaş era unul dintre ei? Nu pun mâna în foc pentru nici unul din “elitiştii” de azi, că nu şi-au făcut mâna şi cu declaraţii la Securitate… Cu cât îi văd mai gălăgioşi şi porniţi împotriva comunismului cu atât beculeţul din mintea mea se aprinde mai des…Nu sunt minciuni cu colaboratorii, dar e un exces inutil, se procedează greşit, părerea mea, că întindem gluma la nesfârşit. Îi căutăm şi-i dăm în vileag pe cei compromişi dintre scriitori, preoţi, artişti, dar de cei care i-au pus să se compromită nici o vorbă…Ar trebui scoşi poate în faţă omul şi agentul lui de legătură. Puşi, cum se spune, pe două coloane. Păi altfel cum?!

Umilinţa tiraniei nu ne-a vindecat

OCTAVIAN BLAGA Mie mi-e cam greu să pricep toată tevatura care se face pe marginea aşa-zisei poliţii politice, a colaborării cu securitatea. De ce e nevoie de o instituţie specială pentru arhivele securităţii? De ce nu se ocupă istoricii de treburile astea (unii o fac, şi o fac bine)? E actuală, e folositoare o dezbatere despre colaboraţionism, colaboraţionişti, securişti, torţionari, în anul de graţie 2007? Se face ea în mod corect? CNSAS, Mircea Dinescu, ce reacţie aveţi când vă ajunge acea prescurtare şi acel nume la urechi?

ION MURGEANU Eu am scris şi pubicat foarte recent un articol în Meridianul Românesc din USA, unde ştii că fac un supliment lunar , despre zelul lui Dinescu de a-i desconspira pe preoţi, şi în general despre problema cu deconspirările, dezvăluirile, cearta politică, râca dintre persoane şi partide, scindarea, marea trăncăneală…Nu e corect profilul de inchiziţie politică al CNSAS, dar nici cu istorici ca Tismăneanu nu faci procesul comunismului…Nu ar fi fost mai nimerit un Al. Zub de la Iaşi victimă clară şi distincă a comunismului? Chestiunea este prea lungă, prea spinoasă, prea delicată. Suntem şi în acest caz adepţii formelor fără conţinut sau cu un conţinut fals ca vai de el. Ne temem de evrei şi le facem jocul. Dar nu din cauză că avem motive reale de-a ne teme de evrei. L-au scos ţap ispăşitor pe Ion Antonescu dintr-un context în care evrei iluştri i-au luat şi apărarea. Dar noi cu laşitatea şi cedările noastre mai curând demolăm şi statuile neridicate ale unui erou militar al neamului, al cărui termen de comparaţie, ca patriot, e ciudat, dar numai N. Ceauşescu mai poate fi cu totalitarismul lui. Antonescu nu a fost la vremea lui altfel. Un prieten care a trăit epoca, arh. Anghel Marcu îmi povestea că la ziua de naştere a mareşalului erau oprite un minut toate mijloacele de transport şi lumea pusă să îngenuncheze şi să se roage pentru conducătorul ţării. Lucruri de la care a avut ce să înveţe şi Ceauşescu. Sau parăzile lui Carol al II-lea, risipa de adulaţii festive. Dar să ne întoarcem la clipa de faţă. Am văzut cum a stat luni de zile un bust al mareşalului din mica grădină a bisericii Vergului din Capitală cu o găleată ruginită de tablă peste cap înainte de a dispărea de tot… Şi m-am întrebat: Cui prodest?! Doamne, ca român m-am simţit consternat. Nu că aş avea o simpatie specială pentru Ion Antonescu pe care nu-l înţeleg cel puţin atât cât îl pot înţelege pe Corneliu Codreanu, un alt asasinat din seria mare a celor care au vrut să urnească ţara aceasta şi poporul ei, să le “energizeze” cumva… Oh, are Octavian Goga un text de o virulenţă teribilă, din primele luni ale primului război mondial, când învinşi, umiliţi de inamic din primele lupte, treceam printr-o devălmăşie şi delăsare asemănătoare: “Ţară de secături, ţară minoră, cazută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, o epidemie înfestată de epidemia morală. Ţara în care un Morţun devine ministru la Interne, un aşa-zis Porcu stâlp la partid, cu conducătorii simpli hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei”.

Aceste lucruri par scrise ieri sau aseară. Nu am făcut nici un pas înainte spre noi, să căutăm ceva înlăuntrul nostru; umilinţa tiraniei nu ne-a vindecat; şi de aceea poporul cel şi mai rău tratat azi decât ieri are dreptate să fie nostalgic după Ceauşescu; în ce mă priveşte, sunt disperat aşa cum eram disperat pe timpul “genialului” când vedeam că avea toate instrumentele să construiască binele şi nu a făcut-o; şi nu o va face nici următorul “geniu” care se va naşte după el… fie şi la cinci sute de ani, cum aproxima el cu candoare… Cine ştie… Dar forma mentis va fi aceeaşi… Mi-aduc bine aminte ce a făcut Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin, după ce cu chiu cu vai a primit să fie Domnul Ţării Româneşti. Mai întâi l-a descăpăţânat pe cumnatul şi adversarul lui politic, boier Bălăceanu, al cărui cap a stat să-l bâzâie muştele şi tăunii lung timp, înfipt într-un par în faţa palatului în care azi se află Muzeul de Istorie al Bucureştilor…

CNSAS: Plăcerea de-a mirosi sânge proaspăt

Şi mă întrebaţi dacă CNSAS e o instituţie viabilă şi motivată. E o instituţie izbucnită din capul lui Brâncoveanu şi-al lui N. Ceauşescu până la Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Asta e CNSAS-ul! Plăcerea de a decapita! Plăcerea de-a mirosi sânge proaspăt fie el vinovat sau nevinovat! Oare nu-i simptomatic că poetul Dinescu loveşte mai îndesat în preoţi şi-n fond în Biserică? Nu că preoţii ar fi fost mieluşeii lui Dumnezeu ca răstignitul lor model biblic! Dar ideea e că dacă nu au fost ar fi putut fi; nu avem iertarea sau cel puţin toleranţa bisericii ca dogmă şi instituţie, instituţie care nu-i un concurs de virtute şi frumuseţe , mai mult un lazaret este, cum a şi spus Învăţătorul: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doftor”… dar avem în schimb tone de tămâie de ars în cădelniţe pe la colţurile zilei, care nu mai încape de răutatea ei…

Boier Dinescu

OCTAVIAN BLAGA Cum vă place poezia lui Dinescu?

ION MURGEANU Când l-am cunoscut eu Dinescu mai era un copil inclusiv ca poet. Mi-a fost simpatic şi ne-am împrietenit, era în stare să şi joace în faţa mea pe stradă, tu ai fost pupăcios ( îmi place asta!), iar el era jucăuş! Observ că s-a transformat în “Jucător”! Treaba lui; căci nu am rămas prieteni în aşa fel încât să ţinem neapărat legătura. Poezia lui e vie, naturală, dar fluierată din deşte, ar spune Arghezi, omul e plin de nerv şi are znagă, dar nu este un cultural, ia şi el ce aspiră din aer, e un poet de succes şi succesul de obicei poate fi mai ales sezonier…Mi-a plăcut la fel de mult ca poezia lui, vinul lui Galbena de Potelu, obţinut după ce a devenit “boier Dinescu” şi latifundiar cu moşie, conac şi vie, pe decindea Dunării…Miraculos, deşi nu e nimic miraculor aici: e mai mult ţac-pac! Toţi îmbogăţiţii revoluţiei anti-ceauşiste, mai mult decât anticomuniste, au folosit reţete asemănătoare: au pus mâna şi au luat! Din păcate poetul Dinescu rămâne în urmă, vorba lui Labiş, “o amintire frumoasă”. El mai mult circulă după evenimente pe la televiziuni şi prin scandaluri de divertisment politic. Împreună şi cu ţuţeri ca Stelian Tănase, care în prezenţa lui mor de plăcere, se gudură, schiaună, fac ca toate potăile. În ce mă priveşte am fost obişnuit, şi Dinescu trebuia să fie şi el tot la fel, cu poeţi care au pariat totul pe poezie, în condiţiuni drastice, Labiş, Nichita Stănescu, restul se ştie. Îmi place poezia lui Mircea Dinescu, dar ea este un spectacol pe termen. Am să scriu poate o Cronică a mirării despre Mircea Dinescu, începând cu acea amintire, când eram la Slobozia, la o şezătoare literară, în liceul în care rămăsese corigent sau repetent, şi după şezătoare, pe hol, s-a apropiat de mine un profesor de română sau de istorie, care mi-a pus un fel de întrebare îngrijorată. Chiar are talent repetentul nostru Mircea Dinescu? Da, are talent, i-am răspuns, şi Eminescu a fost repetent. Dar să ştiţi că n-aveţi de ce să fiţi atât de îngrijorat, Mircea nu va ajunge niciodată unde a ajuns Eminescu. Şi am avut dreptate.

OCTAVIAN BLAGA Se spune despre copilul care aţi fost în copilărie că avea o memorie ieşită din comun: citea de două ori o lecţie şi numai ce o ştia pe dinafară. Iar Tatăl Domniei-Voastre vă suia frumos pe un scaun, să vă asculte sătenii. O fi rămas intactă în memoria Domniei Voastre vreo lecţie din cartea de istorie după care aţi învăţat în vremurile acelea?

Postmodernismul – un prost modernism, o caricatură a modernismului

ION MURGEANU Memoria mea s-a emancipat. Ţine minte numai ce-i trebuie ca metodă de lucru. Mai ales ca metodă de lucru. Când scriu apare ceva pe flux despre care ştiu doar atât: că există pe undeva şi unde anume. Ai observat că fac risipă de latinisme, eu care nu am învăţat niciodată latină pentru că la vremea “şcolirii” mele nu mai eram romani şi nici latini şi nici rupţi din “coapsa Daciei şi-a Romei”. Puii de lei deveniseră slavi şi pigmei sovietici. Deci cu memoria stăm încă bine, dar e o memorie introvertită, de aceea ocolesc discursul în public, iar ceea ce pun în scris verific de două şi de nouă ori. Astfel, observ că am obţinut un stil al meu, un fel de a spune în scris lucruri oricât de pretenţioase şi dificile, dacă nu-i prea pretenţios spus. Le spun cu drag, cu plăcerea de a le şti, şi cu risipă de imaginaţie. Am devenit un computer cu un fel de google destul de dezvoltat. Nu mai am complexul culturii ca în lunga şi risipitoarea mea tinereţe vagantă. Nu mă mai intimidează maeştrii, clasicii, modernii, iar despre postmoderni pot spune că mă amuză şi mă aţâţă. Cu mireazma lor de izmene murdare şi de chiloţi de damă neparfomaţi. În fine. Posmodernismul pentru mine, am mai spus undeva, este un prost modernism, o caricatură a modernismului. Neavând imaginaţie proprie, el demitizează texte adesea fundamentale şi ironizează deobicei fără haz; întoarce lumea şi istoria pe dos, dar buzunarele lui sunt gata rupte înainte de-a fi pornit la drum.

Un Băsescu nu-i prinţul Henric din Shakespeare

Din cărţile de istorie din copilărie precis şi exact nu mi-a rămas nimic, căci nici n-a fost nimic de rămas. Era o lecţie despre paşoptişti şi un text cu Ana Ipătescu eliberând guvernul provizoriu. Eram puşi să ne incite ideea de republică, însă vedeţi şi voi ce a ieşit din ea chiar şi după a treia baricadă “revoluţionară” de la noi. O republică samizdat cu Iliescu preşedinte, fost demnitar comunist el însuşi, din primul eşalon, care i-a uzurpat de fapt scaunul lui N. Ceauşescu, sau din ce în ce mai rău, cu următorii, pe care nici n-ar trebui să-i numesc preşedinţi. Ideea încă nu s-a copt la noi. Nişte derbedei şi nişte clienţi ai vanităţii, o vanitate care nu are în schimb nimic din filosofia Eclesiastului, nici teamă şi nici reproş cu alte cuvinte. Un Băsescu ştiind nativ să vorbească, căci are simţul limbii “de la iarbă” probabil, din gena moldavă paternă ( terra paterna a lui Cezar Ivănescu, turc, albanez şi moldav; Băsescu moldav şi probabil tătar) , primul politician postdecembrist care a pus în grea suferinţă vechea limbă de lemn, dar tot mitocan rămâne şi derbedeu, căci este un om fără educaţie. El n-a avut cum şti lecţia prinţului Henric al lui Shakespeare, petrecăreţul din speluci cu grăsanul şi destrăbălatul Falstaff, până în clipa când este pus să-şi asume coroana Angliei, şi atunci o rupe abrupt cu golanii, cu speluncile şi golănia…Nici nu ar fi poate de nasul unui „republican” de la noi să facă una ca asta, om din popor, nu-i aşa, şi alesul poporului, iar boborul nostru, în materie de politichie suportă orice, numai să fie la cârciumă, cu bere şi cu mititei…şi dacă se poate şi periniţa, jucată jos la podea, pe vârfuri şi pe călcâie…

Preşedintele Bălcescu, un model de preşedinte al republicii române

În ce mă priveşte, singurul model de preşedinte al republicii române îl văd, din istorie, pe Nicolae Bălcescu, deşi el nu a apucat să acceadă la asemenea demnitate, dar era, implicit, în programul şi-n crezul lui. A fost un predestinat. Republicanii de azi nu au cel puţin curiozitatea de a-i găsi anonimul mormânt din cimitirul săracilor de la Palermo. Ori să-i ridice aici în ţară un mormânt, simbolic, undeva într-un spaţiu public, de genul mormântului eroului necunoscut, MORMÂNTUL PREŞEDINTELUI BĂLCESCU, sau MONUMENTUL, în fine, cu ţărână adusă de la Bălceştii natali; cum spunea Ion Barbu: “Leagăn amar, săracii mei Bălceşti!”.

Ar fi putut fi aceasta istoria care trebuia să-mi rămână atunci în cap, dar nu a fost să fie. O, cât aş vrea să mă mai poată sui tata pe scaun şi să-i dau drumul cu tot ce ştiu eu acum… ori de câte ori în cercuri intime “mă înfierbânt”, primesc acelaşi compliment, dar multe mai ştiţi, domnule…

“Văd şi tac”

Eram un copil frumuşel şi dezinhibat, tata mă purta ca pe un pui de boier, deşi el, băiat orfan, urmaş al unei decadenţe vădite, nu a fost decât un fel de Zorba, autorul unor proiecte mereu eşuate, chiar după ce prindeau aripi, căci nu zbura mult în ele. Dar mi-a lăsat ideea că sunt/suntem altceva decât restul lumii, o idee destul de periculoasă în fond. Acum văd că nu sunt decât cineva care interesează din ce în ce mai puţin şi n-a interesat niciodată de fapt pentru că m-am ţinut prea tare în espectativă. Am ţinut la singurătatea mea cu îndărătnicie. Dar de ţinut, am ţinut minte tot ce s-a întâmplat în viaţa mea. Cred că formula mea a fost una pe care o folosise la vremea ei regina Victoria a Angliei: “Văd şi tac”. Am citit lucrul acesta undeva, unde căutam ceva despre Carlyle şi mi-a plăcut foarte mult. Atât despre memoria mea: observi poate şi din acest răspuns în ce fel funcţionează ea. Dar memoria ta, cum funcţionează acum, când mustul tinereţii fierbe încă? Este interesant de ştiut cum funcţionează tinereţea unui om care încă mai acumulează. Sau nu?

Ştiu şi tac

OCTAVIAN BLAGA Dar ne oprim vreodată din acumulat? Eu cred că omul se face vin doar după, doar dincolo. Cât trăieşte, omul este must care fierbe. Cât despre memoria mea, ea funcţionează oarecumva defectuos, dar ce comoară! Defectuos, pentru că, deh!, ar trebui ca memoria să îţi fie de folos în orice ipostază a ei, însă mi-e teamă câteodată că nu îmi e, că mă încurcă. Sunt într-un cerc de tineri de-o vârstă, să zicem, de toate felurile. Ar fi bine să îmi amintesc un banc, s-ar zice. Dar nu, căci memoria mea nu are antrenament în direcţia aceasta. Îmi amintesc prea multe lucruri pe care, în acel cerc să le spun, ar fi caraghios. Îmi amintesc tot mai des versuri din Iliada, în elină. Am avut parte de doi-trei dascăli fantastici de elină şi latinie, e drept, doar profesori vizitatori, adică veneau pentru câteva săptămâni la Cluj, unde studiam limbile clasice, şi unde era cam penurie de dascăli de profil la vremea ceea. Unul dintre aceşti dascăli vizitatori se cheamă André Hurst şi Domnia Sa ne-a îndemnat pe noi, mica noastră grupă de studioşi, să învăţăm pe dinafară primele şapte versuri din Iliada. Dar pe dinafară ce ar însemna? O înşiruire de cuvinte? Nu, scandam, cunoşteam toate înţelesurile acelor cuvinte din primele versuri ale Iliadei, cu toată gramatica aferentă. Nu prea mulţi l-am luat în serios pe profesorul Hurst, dar eu am făcut-o. Şi acum, cele şapte prime rânduri ale Iliadei mă obsedează, cu toate sunetele, cu toate înţelesurile cuvintelor. Ce a provocat această lecţie pentru mine? Acelaşi procedeu în lectura atâtor şi atâtor poezii, în mai multe limbi. Iar această memorie nu o pot opri, dar nici expune. Memoria poeziilor. Şi atunci… ştiu şi tac!

Memoria râsului

Hehe, aveam un moldovean de la Câmpulung Moldovinesc în grupă, un băiat de multă treabă, Cătălin Homiuc. Ne împrieteniserăm, noi doi, că aveam mai multe în comun decât cu ceilalţi. Comiteam versuri, citeam şi altecelea decât gramatici, şi iacă-ne într-o bancă, în fundul clasei, sătui de acelaşi fel de a ni se băga materia pe gât de către una din doamnele profesoare, ca la gâşte, cu forţa. Ne uitam unul la altul în timpul cursului şi, Dumnezăule mare, ne umfla câteodată un râs pantagruelic, ce nu-l puteam stăpâni şi gata. Dar cum râsul prietenului meu avea o forţă contaminatoare, ne trezeam cu toată grupa râzând, fără să prea ştie de ce. Parcă noi porniserăm de la ceva! Nu, ne priveam în ochi şi hazul era aranjat. Odată, profesoara cu pricina nu s-a mai răbdat şi ne-a provocat: Spuneţi-mi şi mie de ce râdeţi, vreau să râd şi eu. Cine să-i răspundă? Nemernicul de mine. Niciodată n-am dorit să fiu un nesimţit, şi nici atunci poate că n-am fost, căci ştiu şi azi că am spus cu dreptate: De dumneavoastră, Doamnă, sărut mâna. Nota de plată pentru râsul nostru urma să vină, şi am plătit, eu mai mult, dar şi Cătălin. Asta mai e o altă parte a memoriei, foarte activă: a râsului pe care l-am râs cu unii oameni dimpreună.

Amintiri amintitoare

Am vorbit de memoria poeziilor şi de memoria râsului. Sunt două fragmente din memoria mare şi împrăştiată care nu îmi dau pace, alături de o a treia, a faptelor şi întâmplărilor încărcate cu ridicol, cu penibil, cu nefiresc. Dar e treabă multă cu memoria aceasta. Mi-o simt, tot mai ades, în toate părţile, o adunătură de amintiri pe care nu le pot stăpâni cum mi-aş dori-o. Acumulările mi se produc în ultima vreme mai mult haotic. Dar e în grija noastră să ne străduim să ţinem minte numai ce vrem? Mie îmi plac tare acele amintiri care provoacă amintirea altor amintiri, amintirile amintitoare.

Oricum, constat cu multă tristeţe că memoria mea şi a celor de-o vârstă cu mine nu mai este ce a fost memoria pentru generaţia părinţilor şi, mai ales, ce a fost pentru generaţia bunicilor. Am o bucurie enormă să observ cum funcţionează memoria celor de vârsta bunicilor, a celor de la ţară, în mod particular, în cercetările mele etnosociologice. Fie că am consemnat amintirile bătrânilor de pe Valea Iadului, din Spermezeu (Bistriţa) sau din Ieud (Maramureş) sau din Mingir (Hânceşti), m-am minunat fără măsură de capacitatea de conservare a întâmplărilor, faptelor, cuvintelor pe care o posedă ţăranul român. Noi, tinerii, am lăsat să ne fure minţile şi televizorul, şi internetul, şi şcoala, şi constat cu tristeţe că nu mai ştim nimic coerent. Amintirile amintitoare ale bătrânului ţăran român sunt atât de vii, că ai putea să le culegi cu mâna şi să le pui pe iarbă, să le priveşti cum se întrupează şi cum umblă.

Generaţia tânără decade din dreptul la postumitate

Generaţiei mele îi lipseşte cu desăvârşire discernământul în folosirea acestei minuni care este capacitatea de memorare a omului. Şi ne mai lipseşte ceva, corelat: nu învăţăm nimic din ce am săvârşit, nu ne căim pentru greşelile noastre, nu ne propunem acţiuni majore, ne complacem într-o uitare de sine şi de lume care ne va aduce o decădere din dreptul la postumitate pe care îl are fiecare val şi fiecare frunză.

Poate să vi să pară curios, dar blamez şi şcoala de azi pentru ce se întâmplă cu generaţia tânără. Să fi fost tot timpul şi înainte vreme la fel? Ce fel de istorie – dacă tot am început cu aceasta – se învăţa pe vremurile când eraţi şcoler şi cum era şcoala, faţă de ce e azi?

Nu-i frumos să rupi cărţile

ION MURGEANU Ţi-am spus şi mai înainte; dar adaug că în clasa a doua, am fost puşi să rupem din abecedarul/partea a doua, poza cu regele Mihai şi eu n-am vrut să o rup. Domnişoara Nicolau, învăţătoarea mea, fiică şi nepoată de preoţi, m-a întrebat alarmată eu ce fac, de ce nu execut comanda politică a zilei? Pentru că nu-i frumos să rupi cărţile, i-am răspuns cu una din primele ei învăţături. Era la mijloc o şmecherie; prima şmecherie anti-cenzură, ca atunci când peste ani am pus titlu unei cărţi, Poeme europene, în care primul vers din primul poem suna după cum îţi aminteşti poate: “Întuneric şi laudă crimă…” etc. Căci acesteaş dădeam a se înţelege se întâmplau “la ei, în Europa”, pe lângă care acum am ajuns să ne gudurăm mai mult decât dizgraţioşi… N-aş fi putut fi la vârsta aceea monarhist, dar sentimental eram legat de monarhie, mama ne băgase în cap ideea că regii sunt de la Dumnezeu, era ardeleancă de neamul lor, Grama, şi bunica, mama ei a plâns şi s-a zbătut mult când comuniştii i-au smuls “cadrele” de pe pereţi, tablouri mari cu Ferdinand şi Maria, care făcuseră totuşi România Mare. Şi nu mai spun că-n timpul primului război mondial, care începuse catastrofal pentru noi, regele Ferdinand şi-a avut Marele Stat Major la Zorleni. Regina Maria povesteşte lucrul acesta în Povestea vieţii mele, memoriile ei deghizate într-un fel de roman autobiografic. Nu ştiu de ce am pentru Regina Maria un sentiment special, cred că şi un Ceauşescu dacă ar fi avut lângă el o femeie nu de acest calibru, dar cel puţin de formula aceasta, ar fi scăpat altfel cumva…

Dai pe pere ce iei pe mere

Zorlenii au fost prima moşie regală cumpărată de Carol I ca să se împământenească “boier de ţară român”, înainte de-a fi propriu zis rege, căci până la 1884 a fost domnitor în scaunul lui Cuza Vodă. În fine, Mihai, pe care n-am vrut să-l rup din cărţi, mă face azi să regret că nu l-am rupt. Ar fi mai multe de spus faţă de cele ce se văd, lăcomia lor “grecească”, venită prin femeile lor regale, şi pofta de a recupera un trecut pe bani şi valori materiale, un trecut pe care mai mult sau mai puţin l-au abandonat ca nişte învinşi… Tata era în acelaşi timp republican convins şi cred că ar fi o idee sănătoasă şi azi, dacă republica noastră n-ar fi “bananieră” fără a produce şi ea, nu banane, dar cel puţin merele din grădina cu mărul de aur, sau şi perele din proverb: Dai pe pere ce iei pe mere, în schimb. Istoria noastră funcţionează şi azi tot în acest proverb.

Românii sunt sentimentali; Ceauşescu ar putea fi citit mai târziu, în manualele de după potop, ca un erou

OCTAVIAN BLAGA Dar ce credeţi că a însemnat Ceauşescu pentru România? Avem o lecţie de învăţat din istoria noastră recentă, pe care încercăm să o deturnăm de aproape douăzeci de ani încoace?

ION MURGEANU Ceauşescu pentru România a fost o experienţă istorică cerută de destinul României. A fost blamat în exces, cu furie chiar, dar furia maselor se aşază în timp şi va scădea; românii sunt un popor sentimental, iartă la fel de repede pe cât de iute te poate trimite la zid şi trage în tine; Ceauşescu ar putea fi citit mai târziu, în manualele de după potop, ca un erou. Efortul lui de a-şi înţelege rasa şi neamul într-o conjunctură total defavorabilă nu poate fi trecut cu vederea. Este ciudat că talentul lui de om politic l-au observat, primii, chiar şi post-mortem, de asemeni, englezii, care-l plimbaseră în caleaşca reginei lor, observ că pe bune, nu ştiu dacă aţi văzut acel film pe care i l-au dedicat, dintr-o serie illustră de personalităţi istorice. Cred că noi l-am înjurat destul şi ne-am bucurat ca neghiobii de moartea lui, o moarte ticăloşită pusă în pagină, prin trădare, de foştii apropiaţi şi „pretini”; numai şi prin moartea lui va putea fi apropiat lungii serii de eroi ai neamului românesc, de la Decebal şi până la Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Tudor din Vladimiri, Bălcescu şi Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza… Ceauşescu nu a fost un ticălos structural, dar a devenit ticălos în mijlocul unui popor ticăloşit prin amputaţii istorice succesive, şi mai ales datorită segmentului roşu din istoria lui, implementat de bolşevicii ruşi. Nu poţi conduce un popor fără o aristocraţie, lui Ceauşescu i s-a dat un hibris să facă din el pom altoit! Noi învinuim în el drojdia preexistentă şi-n noi, scursura de străinătăţi, cum spune poporul, care cu greu se resoarbe sau şi deloc. Era un copil de ţărani şi avea în sufletul lui acea genă aurorală a credincioşiei într-o idee îmbrăţişată indiferent prin ce botez. Numai că-n cazul lui credinţa nu l-a vindecat, ca la creştini, l-a terminat definitiv dar nu şi iremediabil. Imaginaţi-vă un Ceauşescu creştin; unii spun că nici nu era un ateu foarte convins; dar se unise cu fiara şi hidra, păcatul lui . În faţa adevărului sau a cumplitei realităţi numai dădea înapoi fie şi laş; la Spitalul Brâncovenesc înainte de-a fi demolat intrase şi în rotonda de la intrare văzu pe boltă un înscris în latină. Era un blestem adresat eventualilor demolatori ai „acestui edificiu de folosinţă publică”. Profesorii cei mari de medicină din jurul lui s-au codit să-i traducă, dar când unul din ei a făcut-o totuşi, se zice că reacţia a fost cumplită, nu eu, nu eu singur am aprobat programul acesta, şi a ieşit val-vârtej de acolo; sunt zeci de asemenea legende, care ar trebui să precumpănească dezlănţuitelor învinuiri; securistului nostru de la „Tribuna României” pe care-l provocam făţiş, dacă ne întâmplam la un pahar de aniversare colegială pentru cineva, când i-am spus ce urma să se întâmple cu biserica Sf. Vineri şi-n cauză ar fi chiar „supremul” mi-a replicat spontan: „Nu se poate, tovarăşul nu-i nebun să facă aşa ceva, îl cunosc bine (era colonel, fusese consul în Canada); poate ea… Şi chiar ea a fost diavolul demolator de la Sf. Vineri…A spus-o prin televiziune de câteva ori fostul paroh al bisericii martir…Nu este o scuză pentru el care-i trăgea cu „programul „ aprobat cu unanimitate, cum ştim. Sistemul avusese nevoie de un monstru; s-a sacrificat, fie şi dintr-o pornire malefică, să fie acela el, sau din şi mai subtile motivaţii psihanalitice…În capul lui a fost oricum „proiectul” unei utopii care în mod evident îl depăşea…Dar căţeii din jurul lui în tot acest timp ce au făcut? Au aşteptat să-l împuşte ca să poată lătra?!! Şi ce lătrat cu schelălăieturi încă…se mai aud şi acum…

Doresc de la ţara mea o locuinţă în care să pot lucra şi în care condiţia mea de tânăr scriitor să nu mai fie umilită

OCTAVIAN BLAGA L-aţi întâlnit pe Nicolae Ceauşescu?

ION MURGEANU L-am întâlnit ca toată lumea din epocă pe Ceauşescu, chiar de mai multe ori, dar “nu am dat mâna cu el”, cum se spune. Am fost în schimb “în corespondenţă” cu el şi familia lui. Când lucrurile au început s-o ia razna eu tocmai îmi clarificasem o idee, că ţara este a mea în primul rând, eu fiind un element viu şi bine articulat al poporului ei, şi abia după aceea “a lor”. Şi cu ideea aceasta în minte şi-n suflet am fost liber faţă de ei tot timpul. Să mă explic: nu aveam casă la Bucureşti, şi unul de-ai lor, scriitor fost ilegalist, într-o excursie literară prin ţară, mi-a sugerat să-i scriu ei, trimiţându-i fireşte şi o carte de-a mea cu dedicaţie. M-am conformat, şi ea la rândul ei “s-a conformat”, a trimis micul meu memoriu la primăria capitalei, cu următoarea rezoluţie: “Căutaţi, cercetaţi, rezolvaţi”. Suna de fapt ca un ordin, dar slugile de la primărie s-au mai distrat cu mine o vreme, după tipic, purtându-mă de la Ana la Caiafa! Dar eu văzusem rezoluţia de pe memoriul meu când m-a chemat la interviu inspectorul şef din primărie cu probleme locative şi i-am retezat-o scurt: Ce naiba aţi vrea, să plec din ţara mea pentru că Dvs. nu sunteţi în stare să executaţi un ordin?! Acela a făcut ochii cât cepele, dar mi-a întors-o pe reţeta lui securistă: Treaba cu părăsirea ţării să nu o mai spuneţi nici soţiei în pat. Dar nu aveam soţie, eram într-o pauză de soţie atunci. Am dreptul după constituţia ţării să spun tot ce poftesc şi să fac ce-mi cere mintea şi inima. Nu era de glumit. De altfel în memoriul meu nu mă adresam “ei” sau “lor”, scriam cât se poate de clar, deşi prea patetic poate: “Doresc de la ţara mea o locuinţă în care să pot lucra şi în care condiţia mea de tânăr scriitor să nu mai fie umilită”. Cred că mai am şi acum copia la maşina de scris a respectivei scrisori. Mi-au dat până la urmă garsoniera din Aleea IOR 1 bis Bloc L 10 A. Acolo mi-a expediat el, supremul, pe urmă, prin curier special cartea lui de vizită, după ce-i trimisesem şi lui o carte de-a mea cu dedicaţie, însă fără a-i mai cere ceva şi lui; fusese o nebunie de-o clipă, primisem exemplarele de semnal de la noua mea carte, şi eram cu regretatul meu prieten pictorul Vasile Chinschi, la cafeneaua din Blocul Turn de lângă Palat, şi am făcut un pariu, că-i trimit o carte şi lui Ceauşescu prin poştă, după ce Vasile îşi primise exemplarul lui cu dedicaţie, dar auzind de intenţia mea, s-a ferit ca de ceva periculos ori spurcat: Eu în chestii din astea nu mă bag şi n-aş vrea să apar…

La ce folosea o carte de vizită cu semnătura lui Ceauşescu

Curierul de la cabinetul 1 mi-a sunat la uşă în timp ce mă bărbieream şi am ieşit la uşă cu săpun pe faţă. M-a luat tare că i-am dat o adresă greşită, mă căutase pe câteva nivele în blocul meu de zece etaje. Şi după ce şi-a făcut numărul ce mare şi tare era gradul lui, deşi în civil, mi-a înmânat micul plic: Aveţi aici mulţumiri din partea tovarăşului preşedinte Nicolae Ceauşescu. Chiar din partea lui personal?! Da, acum 20 de minute am fost trimis aici din cabinetul său. Măi, să fie! Tata era sosit de la Zorleni cu damigenele şi porcul de Crăciun (deduc că era iarna, dar cartea eu i-o trimisesem toamna târziu poate), deci m-a întrebat cine era şi ce voia? I-am dat lui să citească primul conţinutul micului plic. “Mulţumiri pentru volumul Confesiune patetică şi pentru dedicaţie. N. Ceauşescu”. Era într-adevăr semnătura lui olografă. Mai târziu securiştii mi-au “retras” mica favoare după ce, era drept, făceam anumite excese cu ea, prin cârciumi, noaptea târziu, când chelnerii se obrăzniceau şi sunau “ora închiderii, vă rugăm”, sprijineam micul carton lustruit de paharul gol şi aşteptam să-l facă cineva atent pe chelner ce scrie acolo… Imediat suna mobilizarea din nou şi în continuare eram invitaţii supremului… Vă daţi seama, dacă la acest nivel funcţiona frica de dânsul, dar până la mica nebunie a mea câţi nebuni, mult mai graşi şi poate şi mai calificaţi, nu au funcţionat în numele şi pe legenda lui “de dur”…

Am cotit-o ori de câte ori am fost invitat să fiu în faţă la şezătorile omagiale

Tata, sceptic tot timpul faţă de ţicneala mea de a fi lăsat baltă o “situaţie bună” în provincie, la Botoşani, apartament plus nevastă frumoasă şi “calificată” , profesoară de liceu, m-a “reabilitat” abia atunci, cu jumătate de gură: “Dacă şi el îţi dă atenţie înseamnă că e ceva de capul tău aici la Bucureşti”. Nu era cine ştie ce pentru că nici nu am vrut să fie mai mult decât a fost. Am cotit-o ori de câte ori am fost invitat să fiu în faţă şi să mă “urc pe scaun”, la şezătorile omagiale, inclusiv cele de la Ateneul Român, şi atunci când presat să dau ceva pentru “clasicele” de-acum albume omagiale, eu i-am dat lui Grigore Hagiu (el mi-a cerul) un lung poem intitulat Ştefan cel Mare de pe plai / dedicat lui N. Ceauşescu… Grigore mi-a spus: Al naibii de şmecher ce eşti, cum ai crede că ar primi afrontul? Nu era nici un afront, poemul era cinstit, curat, pilduitor, didactic chiar, pentru un urmaş ca el, ce se credea, al lui Ştefan ce Mare… Nu cred că mai există acel poem, dar la rigoare îl pot recompune, cum spui tu, din memorie, sau realcătui cel puţin din cenuşile memoriei…

Ştefan cel Mare culegând pe plai ghiocei

joi 11 ianuarie 1475 pe la amiazi

după ce zăpezile s-au topit pe islazuri

de-atâta sânge fierbinte de viteji istoviţi subt săgeţi;

să-i ducă ghioceii Vrâncioaiei în munţi remuşcări

pentru flăcăii ei morţi, despicaţi acolo de soarta maşteră,

şapte munţi danie, domnul plângând, numărându-şi vitejii rămaşi,

câţi viteji atâtea steaguri şi sate urmaşilor, şi imaşuri şi ţarine,

toată Moldova stă scrisă cu numele lor până azi, etc., etc.

Ceauşescu strălucea între loazele grase din jurul lui

Pe urmă l-am văzut pe Ceauşescu de aproape la Conferinţa Scriitorilor din mai 1977… M-am dat cu scaunul cât mai aproape de locul dintre scaune pe unde trecea, să-l simt şi să-l miros, cum se spune, în continuare, l-am urmărit din prezidiu acolo, la sala mică a palatului, când a vorbit din mijlocul “biroului poltic”… Strălucea între loazele grase din jurul lui, şi ochii aceia vii nu erau de diavol încă, erau ai unui vestitor şi predestinat, ceilalţi care îl însoţeau erau tufe cenuşii, nu adia din ei nimic, Ceauşescu vorbise acolo despre poporul român cum ar fi vorbit bunicul Grama (ardeleanul) despre boii sau caii lui, iar despre patrie cum vorbea acelaşi despre atelajele şi gospodăria lui… Aceeaşi impresie mi-o comunicase înainte de a fi pierit în martie din acelaşi fatidic 1977 A. E. Baconsky, invitat la recomandarea lui A. Păunescu să participe şi el la o întâlnire a secretarului general cu scriitorii… Atunci când AEB i-a spus că “Cenzura sunteţi Dvs., domnule preşedinte” şi în mod ciudat a primit-o detaşat, iar a doua zi Baconsky a primit acasă mult aşteptatul şi tergiversatul său paşaport pentru Vest… Nu-i o legendă ce povestesc aici, Ceauşescu, înainte de-a fi fost înnebunit de laude şi omagii, avea un elementar bun simţ ţărănesc, cel puţin atât cât a mai funcţionat ca un om sănătos, şi atât cât îi îngăduia lui ştiinţa de carte şi experienţa politică deprinsă, din păcate, pe o ideologie pe cât de utopică, tot pe atât falsă şi falimentară prin ea însăşi…

Un ziar a publicat în anii trecuţi stenogramele de la vestitele întâlniri cu scriitorii. Din ele a reieşit că de râs şi de spectacol se făceau scriitorii. Conducătorul era stăpân pe el şi judeca limpede situaţia, din punctul lui de vedere, fireşte, mirându-se totuşi, că oamenii aceştia, de la care se aştepta atât de mult, puteau să fie în realitate atât de dezbinaţi şi puerili… Nesiguri pe ei şi invidioşi unii pe alţii…Mulţi care s-au dezis de el şi l-au înjurat frenetici după căderea sa, iniţial i-au ridicat osanale şi-au pus pe roate delirul lui de grandoare…Păstrez din reviste vechi câteva mostre: Eugen Barbu îl punea alături de Napoleon iar Fănuş Neagu îl considera „un Făt-Frumos curat ca lacrima” al neamului românesc…Şi atunci ce să mai vorbim de A. Păunescu şi C. Vadim Tudor, ultimul implicat până la slugărnicie în biografia conducătorului, dar şi a consoartei lui…