R: Prezenţa mea la marea majoritate a acestor manifestări se datorează invitaţiilor primite din partea comunităţilor locale. Le răspund cu mare plăcere, mai ales că sunt şi un fervent susţinător şi, în egală măsură, un mare „consumator” de cântec şi jocuri (ori hore) populare. Este şi un excelent prilej de a-mi face meseria de parlamentar. Nicăieri nu afli mai direct şi nealterată realitatea cotidiană, traiul oamenilor.

2.      Aţi copilărit la ţară, într-o zonă bogată în tradiţii populare, dar care a dat şi numeroase personalităţi de talie naţională. Care sunt primele cuvinte care va vin in minte când vă gândiţi la aceasta?

R: Autentic, profunzime, tezaur naţional inestimabil!

3.      Cum vă amintiţi satul copilăriei? Cum vă raportaţi la acesta?

R: Cu oameni care se mişcau într-un Univers al muncii ostenitoare şi deloc aducătoare de mari câştiguri. Ba dimpotrivă! Era însă o lume în care respectul, coeziunea sufletească şi ajutorul reciproc erau la ele acasă! E suficient să spun că deşi n-aveau bani mulţi oamenii îşi ridicau fiecare o frumoasă casă. La care contribuiam fiecare familie, pe rând, cu munca fizică, la „clacă”. Aşa s-a înnoit întreg satul, prin contribuţie colectivă la zidirea fiecărei case a fiecărui gospodar.

4.      Povestiţi-ne, vă rog, o întâmplare care v-a marcat copilăria.

R: Cel mai mult am fost marcat de absenţa din familie a bunicului dinspre mamă, care era condamnat politic la 15 ani de temniţă grea, cu pierderea tuturor drepturilor cetăţeneşti. Ştiu că l-au „ridicat” într-o noapte, înainte să intru în clasa I. Pe umerii tatălui meu au rămas două familii la un venit de 500 lei pe lună. Şi teroarea de a avea pe urmele tale toate organele de opresiune. Şi cred că asta ne-a oţelit cel mai mult firea şi caracterul tuturor celor din familia mea, de la mic la mare. Şi ne-a făcut să fim deosebit de tenace şi de solidari.

5.      Prin ce era deosebit satul copilăriei faţă de satul de azi? Mental, dar şi material.

R: Înainte ne zbăteam cu toţii în neajunsuri, azi am reuşit să includ satul meu într-un program de modernizare: are apă, canalizare, staţie de epurare. Şi străzile asfaltate. Dar parcă oamenii încep să aibă mai puţină solidaritate şi coeziune sufletească! Sau poate mi se pare. Rămân însă aici cele mai frumoase sărbători de Paşti sau de Crăciun. Ceea ce la Oradea nu se întâmplă cu atâtea trăiri sufleteşti.

6.      Nu vi se pare că ne-am despărţit prea uşor de cultura multimilenară a ţăranului român?

R: Ştiu că perpetuarea obiceiurilor populare stă în sarcina liderilor. Noi ne-am făcut un obicei ca primarii noştri să aibă fiecare un ansamblu folcloric, care să cultive pe mai departe ceea ce iau azi din lada de zestre a tradiţiilor noastre populare. Pierdem însă, pe zi ce trece, meşteri populari pe domeniu. E mare păcat că sumănarii, cojocarii de altădată n-au avut pe lângă ei oameni care să-şi lase după ei această tradiţie la nepoţii nepoţilor lor. Mai avem olarii pe care n-avem voie să-i mai lăsăm să li se întâmple acelaşi lucru. Şi ţesutul popular e în aceeaşi situaţie. Avem datoria de a trăi cu ochii deschişi şi spre aceste lucruri!

7.      Ne mai poate reprezenta cultura tradiţională în lume sau e vremea, cum cer imperios unii, să ne sincronizăm cu modelele sau mai degrabă modele culturale globale?

R: Prezenţa de la întâlnirile internaţionale ne-a dovedit întotdeauna că tradiţiile şi obiceiurile noastre sunt bine apreciate. Am văzut asta şi în vara aceasta. Şi trebuie să scoatem în continuare în lumea largă lumea satului românesc!

8.      Cum vă imaginaţi satul românesc de mâine?

R: Va rămâne în continuare izvor de valori spirituale autentice. Trebuie doar să cultivăm în continuare formarea de lideri locali şi regionali care să aibă la suflet aceste lucruri, lumea satului românesc cu toate nestematele sale! Nimeni nu poate trăi, în satul nostru drag, fiind absent la frumuseţile din jurul său. Dimpotrivă!

A consemnat, Octavian Blaga

Mihai Dascălu s-a născut la 1 mai 1960, în oraşul Victoria (Braşov). În 1984 a absolvit Facultatea de construcţii (Bucureşti), secţia Geodezie, şi a fost repartizat la Reşiţa, unde a locuit până în anul 2000, când s-a mutat la Oradea, unde locuieşte şi munceşte şi în prezent. Mihai Dascalu este preocupat de pictura naivă din 1984, adunând o bogată activitate expoziţională. Între premiile obţinute de-a lungul timpului, notăm Premiul I Expoziţia Naţională Bucureşti (1987); Premiul pentru pictura naivă al fundaţiei Ethnos Bucureşti, pentru 1995; Premiul ETHNOS salonul Internaţional de artă naivă Bucureşti (1999); Premiul “Dr. Ioan Grigorescu” (Piteşti, 2009); Premiul I Pictură Naivă – American Art Awards (USA, 2010). Lucrările lui se regăsesc în colecţii din  Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Germania, Grecia, Turcia, Israel, Norvegia, Estonia, SUA, Canada ş.a.

- De ce pictură naivă?
- Când eram mic îmi plăceau carica-turile, şi chiar am încercat să fac aşa ceva, dar cu mai puţin succes. Totuşi, mă atră-geau poantele, desenele cu personaje simpa-tice şi amuzante,  eu de felul meu fiind o persoană căreia îi place să se distreze, de altfel rîd cu poftă şi nereţinut dacă văd ceva care mă transpune într-o asemenea stare de veselie. Mai tîrziu am descoperit pictura naivă şi mi-am dat seama că oarecum, aceasta este de fapt o caricatură colorată, dar şi elaborată cu mai multe detalii, poanta fiind un element prezent adeseori în pictura naivă. După părerea mea, pictura naivă este modul cel mai liber de a reprezenta o scenă anume din viaţa cotidiană, fără a avea îngrădiri legate de culoare, proporţie sau chiar tema aleasă. Important este ca lucrarea să placă ochilor prin jocul de culori, dar şi prin formele desenate în tabloul meu. Astfel pot face personaje cu mâini sau picioare uriaşe, drumuri colorate în albastru ultra-marin, beţivi cu sticla în buzunar, orbi cu felinare, sau multe alte lucruri care cred eu că-mi pot crea clipe de bună dispoziţie.
- Cincisprezece personale, numeroase premii. Ce importanţă daţi întâlnirii cu publicul?
- Dacă vorbim de publicul amator de pictură naivă, pentru mine cel mai important este faptul că un vizitator al unei expoziţii personale Mihai Dascalu iese de acolo cu zâmbetul pe buze, înseamnă că am reuşit să-i creez acelei persoane o stare de bună dispoziţie cum rareori mai poţi avea. De mai multe ori am urmărit din umbră persoane care se uitau la un tablou de-al meu şi urmăream reacţia vizitatorului. În primul rând lumea zâmbeşte, apoi apar comentariile de genul: ia uite la omul ăla cu coasa în spate, sau la ăia cu sticla pe masă… Toate lucrurile astea mă fac şi pe mine să fiu mai bine dispus şi mai mulţumit, iar lucrurile stau şi mai bine dacă un vizitator este şi clientul meu, plecând acasă cu o lucrare semnată Mihai Dascalu.
- Ce a însemnat pentru Dumneavoastră câştigarea American Art Award 2010?
- Premiile acordate în cadrul competiţiei americane au fost acordate de un juriu format din 25 de galerii de artă renumite din SUA, prin vizualizarea strict a lucrării, fără a se cunoaşte activitatea artistică a autorului, ce alte expoziţii a mai avut sau ce alte premii a mai câştigat. Astfel eu cred că am introdus în tablourile mele elemente de culoare şi formă ce plac unui privitor autorizat sau cunoscător în domeniul picturii naive şi m-am convins că am luat-o pe un drum bun în ceea ce priveşte pic-tura naivă. Rămîne doar să conving şi pe alţii că pictura naivă nu este un tablou pe care îl găseşti la colţul pieţei, alături de tablouri kitch, ci este ceva mai mult, un fenomen foarte serios care se tratează cu mult mai multă atenţie în alte ţări (USA, Anglia, Franţa, Italia, Canada, Brazilia, Australia etc.). Acolo, pictorii naivi nu sunt etichetaţi ca pictori de duminică sau amatori, ca în Romania, unde este foarte greu să fii privit ca un pictor adevărat datorită faptului că nu ai studii de Belle Arte, unde sunt mai importante concepţiile legate de clasa de pictură din care ai făcut parte, sau cine ţi-a fost professor de pictură.
- Ce planuri aveţi pentru viitorul imediat?
- Avînd în vedere faptul că fac pictură naivă din 1984, adică de 27 de ani, aş dori să realizez un album personal de pictură naivă “Mihai Dascălu”. Pe termen lung (5-6 ani) am demarat un proiect internaţional de realizare a unei Enciclopedii interna-ţionale a pictorilor naivi, împreună cu colaboratori din Anglia, Australia, Estonia, Argentina, USA etc. Pentru asta am înfiinţat situl: www.naivepainters.com, cu o bază de date unde sunt înscrise treptat informaţii despre toţi pictorii naivi din lume, urmînd ca şi pentru această enciclopedie să căutăm finanţare.

Aprecieri critice

Candoarea tablourilor sale este o oglindă vie a candorii personale, a purităţii unui om mare care se ascunde după masca unui copil mare, care se joacă de-a omul. Felul cum citeşte el lumea înconjurătoare sau caută să descifreze lumea cărţilor este de o puritate şi o francheţe excepţionale care fac ca pictura să permită omului matur să se-ntoarcă la copilărie mirându-se ca şi artistul de ceea ce vede.
Spiru Vergulescu – pictor

Ce încântă în pânzele şi cartoanele lui Mihai Dascălu e firescul cu care dezvăluie în culori luminoase, vesele, îndemnând la contemplaţie şi visare. Perspectiva e controlată de afect, importanţa personajelor şi a obiectelor în cadru e dictată de sentiment.
Tudor Octavian – jurnalist

Înnobilându-şi peisajele sau compoziţiile cu aura unor reverii ce le situează la interferenţa basmului cu fantasticul uşor suprarealist, Mihai Dascălu ne conduce într-un univers mirific, la a cărui geneză bucuria lucrului bine gândit al imaginaţiei şi apetitul vesel pentru poanta hazoasă au contribuit în egală măsură.
Lumea lui Mihai Dascălu este o lume care-şi vede molcom şi şugubăţ de-ale sale. Cheflii simpatici ce-şi  susţin reciproc echilibrul precar, gardieni în căutare de cloşari adormiţi prin parcuri, pitoreşti fanfare provinciale învăluind într-o dulce după amiază duminicală paşnicele defilări ale localnicilor pe Corso.
Victor Ernest Maşek – critic de artă

Spre deosebire de ceilalţi naivi, Mihai Dascălu nu mimează, nu-şi construieşte lastic candoarea, ci şi-o transpune pe pânză la fel de firesc cum respiră, cu detaşarea ironică, uneori sarcastică, a celui care, jucându-se judecă şi se judecă.
Ion Butnaru – jurnalist

Jocul creativ al artistului este o luare în posesie a lumii şi o fugă de lume: el vrea să o cucerească şi simultan să evadeze din ea. Este ceea ce face în fiecare tablou Mihai Dascălu, pentru noi şi pentru sine. Pictura naivă pe care o stăpâneşte  cu  dezinvoltură, i se potriveşte temperamental, rezultatul purtându-ne într-o lume cu personaje simpatice şi întâmplări familiare. Cu un simţ al observaţiei bine dezvoltat, dl. Dascălu reuşeşte să devină un fin povestitor al cotidianului sătesc şi nu numai. Mânuieşte pensula  cu măiestria căpătată pe parcursul anilor şi talentul nativ îl ajută într-o alcătuire compoziţională inspirată. Un bun simţ cromatic şi de subiect  îl fereşte de capcana  kitschului. O notă aparte care se cuvine menţionată este suprarealismul prezent în multe din lucrări, expresie  a imaginaţiei creative bogate şi mânuirii metaforei cu dezinvoltură.
Anca Popescu Raţiu – Consultant de specialitate CJCPCT Bihor

Lucian Ţion a studiat regia de film la una dintre cele mai importante universităţi americane, rătăcindu-se apoi prin lumea largă, cu diferite proiecte, de teatru, film, graphic design, educaţie, călătorie, din Bangladesh până în Ungaria, din Camerun până în Tadjikistan, din Peru până în Olanda. Ce mai, a bătut meridianele, deşi nu cred că a ajuns până la ultimul.

Dar, într-un fel, deasupra capului lui Lucian Ţion stă, ca o sabie a lui Damocles, o vorbă bătrânească: cine merge pe toate drumurile, nu ajunge nicăieri. De aceea, poate, Lucian Ţion s-a întors acasă, într-o Românie pe care fac pariu că n-o înţelege (să-l văd pe acela care se poate bate cu pumnul în piept că pricepe ceva din România de azi), să-şi fixeze ceasul, ca să vorbesc ca Marin Sorescu, după fusul orar al cinematografiei româneşti.

Numai că, spre deosebire de ceilalţi cineaşti români din aceeaşi generaţie cu dânsul, Lucian vine cu un aer uşor american, de practic amestecat cu naiv, dorindu-şi ca filmele lui să nu fie vizionate doar de o castă elitistă şi, uneori, elitardă, ci de publicul larg. Aşa că debutul lui pe pelicula românească nu putea fi decât o comedie. Chiar aşa, lipseşte ceva mai mult filmelor româneşti de azi ca umorul?

Socotesc necesar de precizat că Lucian Ţion a beneficiat, pe toata durata durerilor facerii acestui film, de asistenţa nepreţuită a unui critic de film de maximă seriozitate, Pavel Azap.

Parastasul lui Viorel nu se mai ţine aici este un film de low budget, turnat în doar câteva zile în localitatea Remeţi (Bihor), cu sprijinul rezidenţei pentru artişti Casa cu gânduri (a Societăţii cultural ştiinţifice AdSumus, care a asigurat producţia filmului), a Şcolii Generale din Remeţi şi a Primăriei Bulz.

Să ne imaginăm un sat oarecare în România anilor 2020. Mândruţa, vaca pe care ţăranul o iubeşte mai mult decât pe nevastă, e tot acolo. Găina care urmează să fie sacrificată pentru o cină festivă în amintirea mortului Viorel, cotcodăceşte şi ea. Gurii satului i-a luat însă locul psihologul. Crâşma, ca loc de dezbatere a lucrurilor lumeşti, este o amintire paralelă. I-a luat locul sala de şedinţă.

Dar avem şi indivizi aparent noi: psihologul, venit de la oraş să îi dezbare de adicţii pe ţărani, funcţionarul de tip nou de la primărie, şoferul de tir, tânărul întors după ani de muncă dintr-un Occident văzut ca lipsit de moralitate, care se declară îndrăgostit de o persoană de acelaşi sex. Mai avem şi televizorul, care îl pune pe ţăran în faţa unor declarate deschideri de orizont. Sau e pe dos?

Avem ţăranul supravieţuitor şi avem ţăranul impostor, care se confruntă cu o întrebare veche de când lumea sau chiar mai veche ca dânsa: ce-i, domnule, cu sexul ăsta?

Lucian Ţion nu face însă interpretări. Totul rămâne la nivel de sugestie. Este bine sau este rău că se importă tehnici generalizate în Occident? Formă fără fond? Au ele consecinţele aşteptate sau stăm sub umbrela lui fă ce zice popa, nu ce face popa? Doar că nu e popa, ci e psihologul. Adicţia de sex a personajelor, este ea pretinsă? Ţine de normalitate? Cum abordăm homosexualitatea? Dar jocurile erotice ce se chemau până de curând perversiuni sexuale? Şi încă vreo câteva asemenea.

Nu e România profundă. Parastasul lui Viorel nu se mai ţine acolo. Este un mic fragment – de o posibilitate deloc relativă – din satul românesc în câţiva ani, când normele europene de trai şi gândire se vor fi implementat, dar tot în felul românesc de a te spăla pe mâini din ultima jumătate de secol: la suprafaţă. (octavian blaga)

THEODOR DOMOCOŞ  Domnule Răducanu, dumneavoastră aveţi o relaţie deosebită nu numai cu muzica de jazz, ci şi cu oraşul Viena, unde purtăm acest dialog. Povestiţi-ne, vă rog, cum s-a dezvoltat această relaţie.

Johnny Răducanu Relaţia mea cu acest oraş este aceea a unui om care, în pelerinajul său de-o viaţă, nu simplă, a avut ocazia să ajungă şi pe la Viena. Prima dată în 1948, fiind în trecere, mergând la Fes-tivalul internaţional de tineret de la Berlin, care avea loc atunci printre ruine. Era primul festival al tineretului mondial, cu o politică – imediat după razboi, de înfrăţire a tine-retului de pretutindeni, care a ţinut până ce a început războiul rece, după aia s-a răcit şi înfrăţirea. Şi atunci am trecut prima data pe la Viena. Îmi amintesc că pe atunci puteai să mănânci cu 5 şilingi (circa 0,36 euro-cenţi), un “şniţel vienez”, care ajungea pen-tru trei personae, aşa era de mare, preparat după reţete culinare tradiţionale, şi, apoi, berea la fel. Aceasta a fost prima impresie ce mi-o făcusem la acea vârstă despre Viena, cred că aveam 17 ani. După aceea, m-am întors periodic la Viena.

THEODOR DOMOCOŞ  După câte ştiu aţi făcut pe lângă muzică, şi teatru…

Johnny Răducanu Fusesem într-adevăr o perioadă angajat la teatrul popular din Viena, “Volks Theater”, unde am scris muzica la nişte spectacole de teatru, asta prin anii 70-80, nu mai ştiu exact. Apoi, în-drăznisem să scriu şi-un vals şi asta aflân-du-mă chiar în inima capitalei valsului. Era o perioadă în care eu mi-am măsurat “măsu-rile”, dacă pot să spun aşa, şi nu numai cele de muzician.

THEODOR DOMOCOŞ  Cât timp a du-rat cariera dumneavoastră la teatrul popular din Viena?

Johnny Răducanu Contractul a fost de 6 luni, după care m-am reîntors la muzica Jazz, pe care de fapt n-o părăsisem. La Viena mi se pusese la dispoziţie un mic apartament în care se găsea şi un pian, aşa că putusem să-mi continui activitatea de compozitor şi interpret de muzică Jazz. Între timp avusesem eu şi cateva concerte. Viena a fost o perioadă cu o experienţă deosebită în viaţa mea.

THEODOR DOMOCOŞ  Care a fost relaţia Dumneavoastra cu scena de Jazz aus-triacă de pe acea vreme?

Johnny Răducanu Pe atunci nu exista o scenă austriacă de jazz. În afară de Friedrich Gulda, care oscila între muzica clasică a lui Mozart pe care-o stăpânea la perfecţie şi aranjamente de jazz, sau un Joe Zawinul, care apoi a plecat în Statele Unite, nu era o scenă de jazz bine definită cum era la New York sau la Paris. Durerea este că muzicienii autohtoni nu erau pe măsura oraşului, când ne gândim că Viena era numită capitala muzicii europene. Oraşul era plin de muzicieni veniţi de pretutindeni şi care aveau success mare la Viena.

THEODOR DOMOCOŞ  Ce trăiri inte-resante aţi avut la Viena, mă refer la muzi-cienii pe care i-aţi cunoscut atunci, sau care v-au influenţat mai târziu în viaţa Dumnea-voastră?

Johnny Răducanu Păi dacă mă întrebi aşa, cea mai mare fericire care-am trăit-o la Viena a fost când am vizitat mor-mântul lui Beethoven. M-am dus la cimitir şi am văzut că-i ţinea de cald la picioare Franz Schubert, un alt favorit al meu. Dar, pentru mine, Beethoven este cel mai im-portant muzician, era din zodia săgetator, ca şi mine. Doamne iartă-mă, nu cumva să crezi că doresc să mă compar cu Beetho-ven! Ştii cum este, Dumnezeu are o armată de muzicanţi în orchestra lui, şi Beethoven este conducătorul ei, iar eu sunt un instru-mentist acolo în orchestra aia… înţelegi?

THEODOR DOMOCOŞ  Tatăl dumnea-voastră a trecut şi el, tot aşa, pe la Viena, unde a şi rămas pentru o perioadă scurtă, şi anume în cartierul Grinzing.

Johnny Răducanu Da, străbunicii mei erau toţi cântăreţi din Brăila, care mer-geau pe vremuri până la St. Petersburg şi cântau pe cocoşei. Tatăl, care mai târziu a devenit şi el lăutar – avea trei ţitere cu care a ajuns până în Grinzing, un cartier, pe atunci marginal, al Vienei şi unde a fost apreciat ca fiind cel mai bun ţiterist. Da, mă trag dintr-o familie cu tradiţie mare în ale muzicii, din familia vestitului Petrea Creţu Solcanu, care-a fost lăutar la Stambul acum trei secole. Iar eu m-am născut pe numele Răducanu Creţu şi sunt urmaş al acestuia.

THEODOR DOMOCOŞ  Aţi fost vreo-dată ispitit de gândul de a rămâne pentru totdeauna la Viena?

Johnny Răducanu Nu, pentru că acasă m-am simţit totdeauna la Bucureşti.

THEODOR DOMOCOŞ  Cum era Bu-cureştiul pe vremea aceea şi ce se întampla acolo pe scena jazzului?

Johnny Răducanu Păi şi la Bucu-reşti s-a întamplat aşa cum s-a întâmplat şi la Viena, la Praga sau la Budapesta, erau oraşe care atunci nu erau aşa de poluate de consum. Bucureştiul pe care l-am apucat eu era un oraş francofon, numit de către cei care-l vizitau micul Paris. Erau 38 de cluburi în care cântau o grămadă de muzicieni muzică jazz şi swing. Pe acea vreme aveau toţi muzicanţii de lucru, că lumea petrecea, nu glumă. Asta cred că m-a făcut pe mine să rămân la Bucureşti. Astăzi nu se mai face muzică, ci comerţ, muzica a devenit o afacere, ea nu mai izvorăşte din tradiţie, din cultură, ci este o chestie de modă. Avem un talent deosebit să ne distrugem cultura.

THEODOR DOMOCOŞ  Din ce etnie vă trageţi? Dumneavoastră declaraţi că faceţi parte din etnia ţigănească. De ce?

Johnny Răducanu Pentru că am în sânge muzica lăutărească pe care o strecor printre clapele pianului meu, când cânt jazz, fie că o fac aici sau oriunde altundeva în lume. Şi asta numai aşa se explică, că rădăcinile mele din neam de ţigani lăutari se trag. Poate or mai fi şi alte ames-tecuri acolo, un pic turceşti şi-un pic evre-ieşti, ştiu eu?!

THEODOR DOMOCOŞ  Dar să reve-nim la relaţia dumneavoastră cu Richard Oschanitzky, care a fost o personalitate foarte importantă în jazzul românesc, fiind totuşi neînţeles de generaţia sa şi care a şi murit oarecum nefericit. Cum l-aţi cunoscut dumneavoastră?

Johnny Răducanu Am să-ţi spun o povestioară pe care n-o ştie multă lume. Era un violonist român, care a studiat vioara cu Jack Tibor, se chema Jan Ionescu, care a murit mai târziu în Elveţia, şi care dirija pe atunci un concert de George Gershwin, la Filarmonia din Reşita. Mi-aduc aminte că era cam prin anii cincizeci şi ceva, eu cântam în orchestra filarmonicii la contra-bas. Interpretul la pian era Jancy Korossy care era din Cluj şi care n-a venit la concert. Aşa se face că eu îi povestisem lui Jan Ionescu că la Timişoara se găseşte un tânăr pianist pe nume Richard Oschanitzky – “tobă de carte”, care, la vârsta de10 ani, a fost declarat un geniu la pian, şi că tânărul ăsta l-ar putea înlocui pe Korossy. Jan Ionescu a dat câteva telefoane, după care la sfârşit l-a chemat pe Rici să cânte Rhapsody in Blue de George Gershwin, ca şi solist la pian al Filarmonicii din Reşita. Într-o zi, când a venit Rici Oschanitzky la repetiţie, înainte de a începe, îl întreabă pe Jan Ionescu, care era dirijorul, “de la măsura 435 până la măsura 486 vrei să fie în ritm tandro sau în ritm crescendo?”. Jan Ionescu, care cunoştea partitura pe dina-fară, a rămas gură-cască văzând că puştanul ăsta de vreo 16 ani – cam atât putea să aibă Rici pe acea vreme -, putea să reproducă partitura pe dinafară, fără să o intoneze la pian. Aşa era Rici, un geniu.

THEODOR DOMOCOŞ  O altă perso-nalitate remarcabilă pe care aţi întâlnit-o a fost Duke Ellington. Cum l-aţi cunoscut?

Johnny Răducanu El a venit la Bucureşti împreună cu orchestra sa, unde a dat nişte concerte, după care am fost invitaţi toţi la un dineu la Ambasada Americană, era şi Oschanitzky împreună cu mine, şi acolo l-am cunoscut. Atunci am avut ocazia să interpretez la pian câteva din compoziţiile sale, el fiind impresionat de aranjamentul meu. Atunci am primit şi un fel de certificat în care era oficial recu-noscută munca mea de promovare a jazz-ului românesc în Statele Unite ale Americii. După aia am mai cunoscut eu şi alţii, pe Tommy Flanagan, de exemplu, pianist favo-rit al meu.

THEODOR DOMOCOŞ  Care este părerea dumneavoastră despre jazzul zilelor noastre?

Johnny Răducanu Muzica de jazz de astăzi şi-a cam pierdut direcţia, se ames-tecă cu multe alte stiluri. Eu cred că aici profită o gramadă de nechemaţi de muzica jazz, acestea fiind influenţe pasagere. Eu sunt într-adevăr un puritan al jazzului clasic, pentru că nu se poate să cânţi jazz şi să nu ai baze muzicale şi cunoştinţe din muzica clasică. Nu se poate, faci doar muzică de “băşcălie”.

THEODOR DOMOCOŞ  Ce vă carac-terizează pe dumneavoastră în mod personal în muzica pe care-o faceţi?

Johnny Răducanu Nu-mi place nimic din ce fac, ştiu todeauna că ar trebui să fac şi mai bine ceea ce fac.

THEODOR DOMOCOŞ  Sunteţi un perfecţionist?

Johnny Răducanu Da, dar nu notoriu. Sunt perfecţionist doar cateodată, mai degrabă am capacitatea de a fi spontan.

THEODOR DOMOCOŞ  Sunteţi auto-critic?

Johnny Răducanu Da, sunt şi autocritic, dar sunt şi duşmanul tuturor celor care n-au simţul măsurii.

THEODOR DOMOCOŞ  Aflându-vă din nou în trecere pe la Viena, aţi cântat aseară un duet la pian împreună cu Harry Tavitian în cadrul concertului organizat de Institutul Cultural Român de la Viena. Cum vi s-a părut publicul sau v-aţi simţit ca acasă?

Johnny Răducanu Concertul de aseară a fost bun. Publicul, fiind în mare parte, din diaspora română de aici, a făcut într-adevăr să mă simt ca acasă. De fapt, eu cânt pentru românii de pretutindeni, deş-tepţi şi buni la suflet, şi care înţeleg mesajul muzicii de jazz.

THEODOR DOMOCOŞ  De-a lungul carierei dumneavoastră, care depăşeşte o jumătate de veac, aţi rămas până astăzi  “Mr. Jazz of Romania”, aşa cum v-a numit criticul american de jazz Leonard Fether; vă mai identificaţi cu acest titlu?

Johnny Răducanu Asta contează mai puţin. Ceea ce este important este că mi-am dedicat viaţa acestui stil de muzică. Şi dacă ar trebui s-o iau de la capăt, tot aşa aş face. Soarta mea a fost hotărîtă dinainte, a fost un plan făcut de Dumnezeu.

H.-R. Patapievici a fost la început un personaj simpatic, cu oarecare carismă, deci am fi dorit să-l putem admira în continuare pe “artistul” Patapievici, care, e drept, s-a făcut remarcat public, înainte de a-şi publica cele două promiţătoare cărţi de debut: Zbor în bătaia săgeţii şi Cerul văzut prin lentilĂ, printr-un scandal de scară de bloc, ca să zicem aşa. În fierbinţeala ani-lor 90, imediat după revoluţie, un tânăr vanitos (se vedea de departe), dar nu prost, se arăta la faţă cu scandalul aşa zisului “că-pitan Soare” -  mâna lungă a fostei Securi-tăţi, de umbra căreia nu scăpa, prin acest căpitan fantomă, nici după “eliberare”. Mai târziu, dl. Patapievici, încurajat de succesul operaţiunii “căpitanul Soare”,  şi-a organizat şi regizat scandalurile proprii, de tentă şi conţinut (sic!) intelectuale. Şi-a înjurat ţara,  terra materna, sub orice normă morală; bie-tul ei popor, ieşit în stradă după aproape 50 de ani de închisoare politică, i se părea monstruos, “23 de milioane de omuleţi pati-bulari”. Nu mai reluăm textele bine cunos-cute din gândirea lui Patapievici contra Pata-pievici, această minte tristă, care, uitând de hula paternă, ar fi putut fi de folos limbii materne, în schimb: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim pentru înjurături.”

Se ivise moda aceasta, sau era un curent nou, al desacralizării ideii de patrie şi a neamului ei, deoarece despre “demitizare”, sau chiar despre “de-tabu-izare”, mai auzi-sem câte ceva şi până atunci. Acum însă era un program, finanţat din afară, de Fun-daţia Soros pentru o societate deschisă. La Editura Humanitas apărea, în seria Istorie, coordonată de un fost turnător, cum s-a dovedit mai pe urmă, lucrarea lui Lucian Boia: Istorie Şi mit în conŞtiinţa românească. Era anul de greaţă 1997. Mulţi şi-au rupt gâtul, şi după aceea, şi-l mai rup şi azi, şi-l vor mai rupe şi mâine, “în conştiinţa românească”, luându-şi, astfel, adio!, pentru vecie, de la posteritatea ei luminoasă, şi spurcând-o pe-a lor per-sonală, de bună voie şi nesiliţi de nimeni; sau vânzând-o, cum spuneau tovarăşii de anţărţ, “pe un pumn de linte”; căci mulţi se năpustiră să “reeduce” poporul român (după Fenomenul Piteşti, al lui Paul Goma, chiar era cazul!), învăţându-l, din nou şi iarăşi, că nu a fost mare lucru de capul şi de istoria lui. Voievozii?! Nişte feudali sadici, cruzi şi analfabeţi, istoria noastră toată – o făcătură, un corpus de “tradiţii inventate” şi de “falsuri patriotice”, de la primele ei pagini şi până la “protocro-nism şi aventurile lui postcomuniste”.

Se cerea nici mai mult, dar nici mai puţin, decât “modernizarea identităţii noas-tre colective”, încât tânărul Patapievici ieşi în faţă, croindu-şi drumul spre soclu, ca principal apostol  al “modernizării identităţii noastre colective”, demolându-l întâi de toate, şi înaintea altora, pe Eminescu însuşi, la rând totuşi, cu dilematicii fumurii şi fumegoşi, de la Dilema fondatorului Andrei Pleşu. Găsind şi metafora potrivită “spec-trului”: “Eminescu – cadavrul din debara”.

“Ucenice HRP, va veni şi vremea ta!” Vă amintiţi de profeţia poetului Eugen Jebeleanu, din “anii negri” ai ilegalităţii co-muniste: ”Ucenice Ceauşescu, va veni şi vremea ta!” Când a scris necro-filipica de pomină, nu s-a gândit, că, de la o zi la alta, urma să devină preşedintele Institutului Cultural Român, în locul lui Buzura, alungat pe făraş cu târnul la schimbarea preşedin-ţilor României! Sigur, că-n  regula bunului simţ, şi-n respectul valorilor româneşti, pe care era chemat să le promoveze în lume, institutul a cărei preşedinţie o deţine azi “filosoful” HRP, ar trebui să poarte chiar numele lui Mihai Eminescu, cum “Goethe Institut” la nemţi şi “Petofi Sandor” la maghiari. Dar poate n-a sosit, nu s-a copt, cum se zice, vremea. Tânărul furios, deve-nind el însuşi un yesman, al protectorului său politic, sau chiar direct un agent elec-toral al preşedintelui Traian Băsescu, ce l-a numit în funcţie personal, începea să se de-şire sub ochii noştri; în locul “daciadei” de până ieri, o “balcaniadă” pe cinste, prim-planul fiind o “nouă elită”, cu Pleşu, Pata-pievici şi Liiceanu în frunte; basta de pe toate laturile gălăgiosul poet Mircea Di-nescu. Toţi au trecut “în noua ordine” pe la CNSAS ca membri în consiliul respectivului organism nou creat de deconspirare a do-sarelor fostei Securităţi. Primii doi n-au de-conspirat nimic – se zice că ar fi şters câteva dosare de praf, punând şi ceva deoparte pentru vremea când, vorba maestrului Cara-giale: “Pac la Războiul!”. Mircea Dinescu a rămas pe loc, la datorie, urmând să-şi li-chideze pe rând inamicii, inclusiv pe cei literari şi mult mai valoroşi ca el: cazul poetului Cezar Ivănescu! Cât ne-am amăgit admirând noua echipă “elitistă”, de pe lângă noul preşedinte, aşteptând de la ea tot ce “oamenii lui Iliescu” în loc să ne dea, ne luaseră mai vârtos! Dovadă că ne-am amă-git, scandalurile, tot mai dese, ce apar, legate de sigla ICR, dar şi de numele, îndrăgit de fetele cititoare, probabil, al “filosofului” Horia Roman Patapievici! Care, filosof sau nefilosof, nu-şi poate stăpâni pornirea “anti-românească”, din străfunduri, şi fireşte, psihanalizabilă, deşi, din scrierile sale, deducem că omul e român născut dintr-o olteancă de-a noastră de pe plai! Nu despre asta vorbim aici! Cum ar putea însă un fin intelectual de talia d-lui Patapievici să dea astfel de răspunsuri, mai întâi după scan-dalul cu expoziţia de “artă” de la New York, a “poneiului roz”, Freedom for Lazy People, când la reproşurile ce s-au făcut întâmplării, preşedintele Institutului Cultural Român a răspuns excedat, şi de sus: “Păi cum, ro-mânilor dacă nu le spui Blaga nu înţeleg nimic, dacă nu le dai mănăstirile din Nordul Moldovei, la fel”. Sau cam aşa ceva: am citat din memorie. Acum, în faţa noului “in-cident” cu expoziţiile din bazinului Rurhului, înţelegem mai bine (deşi nu clar de tot încă) modul de a “gândi”, dar mai ales de a acţi-ona, al preşedintelui ICR de la Bucureşti: a pune în locul gândirii şi a poeziei lui Lucian Blaga, atât de clare şi atât de specifice româ-neşti, şi a monumentelor de artă medievală, admirate de o lume întreagă, de la mănăstirile din Nordul Moldovei, pornografie şi imbe-cilitate. “Opera unor frustraţi sexuali şi in-culţi religioşi” – cum, foarte exact carac-terizează expoziţiile de “artă contemporană” (HRP dixit!) de la Bochum, un specialist de artă, dl. Răzvan Theodorescu, indiferent dacă suntem sau nu de acord şi cu politica pe care savantul o face, sau cu faptul de-a face politică! Însă actanţii de azi, preferaţi de ICR să ne reprezinte la Zilele culturii româneşti din bazinul Rurhului, au state vechi, într-un program a la longue, i-am zice, de denigrare sau chiar de spurcare a României.

După aceeaşi regulă, sau poate poruncă, după care, la vremea “inocenţei” sale, Horia Roman Patapievici a făcut-o în paginile cărţii sale Politice şi în articolele anti-Eminescu, etcaetera! Cei doi artişti de la Bochum sunt Alexandru Rădvan şi Sorin Tara, ambii cu un trecut de “tineri furioşi”, în manifestările lor, mai mult sau mai puţin “artistice”, din ţară. Titlul expoziţiei “Hul-dingung das Judas & der Kranzfahrer” (Omagiu lui Iuda şi Cruciaţii) a lui Ale-xandru Rădvan ar spune “totul” despre ceva indecent şi imbecil şi la modă, într-o cam-panie anticreştină, începută cu romanul lui Dan Brown Codul lui Da Vinci şi con-tinuată cu “descoperirea” mormântului lui Iisus de la Ierusalim, dacă un tablou cel puţin, din expoziţie, “Iuda erect, ejaculând pe capul lui Dumnezeu”, l-a intitulat cineva, provizoriu, nu ar produce oroare şi nu ar pune pe fugă, scârbit, orice vizitator bine intenţionat. Cât despre celălalt client, Sorin Tara, semnând “ca artist” Tara von Neu-dorf, cu a sa “nouă” expoziţie, anume creată s-ar zice, pentru evenimentul de la Bochum, şi înscrisă pe genericul “The Last Temp-tation” cu subtitlul “Into the Night of Low-liness” n-am avea nimic, am trece pe-ală-turi, de n-ar veni cu acelaşi gen de tâmpenii poate şi “realizate” artistic unele (cine ştie!), dar pe un suport, “teoretic” tare şi ostentativ încă de la începutul carierei lui scandaloase, anticreştine, augmentate totuşi de influxuri comuniscoide, dar şi neonaziste şi direct sataniste: “CRUCEA – crucea e un simbol vechi de când lumea, folosit cu nesimţire în ultimii 2000 de ani de către o haită de conducători ai creştinătăţii ca să domine cu brutalitate marea majoritate a populaţiei…  Se poate aprecia, în ultimă instanţă, că, de fapt crucea, cel puţin în ultimele secole, a fost folosită mai mult ca un simbol al Satanei decât al bunului Dumnezeu”. Etc., etc. (TARA, Referat, 5 mai, 2005).  Marx şi Engels, inclusiv Lenin şi Stalin, ar fi mândri de discipolul lor, implicit ucenicul Satanei, care trece pe urmă la explicarea zvasticii ca semn solar (fireşte) şi se miră că Hitler nu şi-a dat seama ce şi cum, drept care, el fiind Sorin şi derivând direct de la Soarele de pe cer, îşi aplică zvastica direct în sem-nătura sa de artist… Teribilisme de puţoi incult şi rău sfătuit. Notă: Hitler ştiuse prea bine de unde venea zvastica şi de ce şi-o “însuşise”. Cu lucruri din astea ieftine, dar “infernale”, hălădui o vreme “haiducul” Sorin prin Transilvania natală, pe care şi el o “umilea” numind-o “târfă”, “gagică”, făcând şi dregând “cu ea” tot ce voia, în “viziunile” lui grafice imbecile (căci era moda), ca de altfel şi “curvei România”; vorba profesorului Răzvan Theodorescu: “artistul e liber să facă onanie în atelierul său”… La Bucureşti, 18 Decembrie 2004, artistul cu zvastică-n iscălitură, porni o campanie publică anti-Ştefan cel Mare: de ce Ştefan cel Mare?! Comanditarii ştiu de ce! “Ştefan cel Mare a fost un ratat”, “piticul criminal Ştefan cel Mare” – participând  şi la o expoziţie colectivă năroadă de “demitizare” a marelui Domn al Moldovei medievale! Ceva pare a se lega cu programele “societăţii deschise”, cu acţiunea de “modernizare a mentalităţii noastre colective” la care însuşi filosoful HRP lucrase, denigrându-l pe Eminescu: după el, sau în acelaşi timp, numitul Tara îl punea pe lista neagră pe Ştefan cel Mare, scuipându-l public şi dându-i “foc” de paie în “operă, în  bătaie de joc, ca ultimul dintre golanii analfabeţi ai galeriei “postmo-derniste”! Tara von Neudorf de atunci fiind acelaşi cu omul lui Patapievici de acum de la Bochum  care ne “reprezintă” la “Zilele culturii româneşti din bazinul Rurhului”, cu micile lui găinării plastice: obsesii sexuale rău temperate, scene de groază, sex şi vio-lenţă… în fine: “artă contemporană”, cum ne explică pe micul ecran preşedintele ICR de la Bucureşti, ori cum, încolţit, se scuză, acuzându-se şi mai tare: “Nu, eu aşa ceva  la ICR pe pereţi nu aş pune!” De unde de-ducem că aşa tratament şi batjocură numai numelui României i se cuvine şi numai la… export! Pentru cei mai mulţi dintre noi numele România fiind numele de altar al naşterii şi botezului şi al morţii noastre, la rând cu bunicii şi părinţii noştri, pregătind locul din cerul patriei copiilor noştri, cum tuturor creştinilor în cerul lui Dumnezeu Iisus cel din Evanghelii. Batjocura coman-dată pe banii unei Românii sărăcite de nişte cinici ignari, şi ai poporului ei “patibular”, trimişi din exil şi din exod acasă, spre a spori guvernanţii creşterea economică-n cifre, ori, şi mai exact, să aibă de unde suge aceşti indivizi fără morală, dar şi fără viitor până la urmă. Opriţi infamia! Mihai Emi-nescu: “ALUNGAŢI TURMA ACESTOR NEMERNICI!”.

Ion Murgeanu

Chiar dacă nu mă regăsesc în “lista lui Manolescu” (ne făcând parte şi eu din “canon”- şi de ce?!) întotdeauna m-a inte-resat evoluţia celui mai “talentat critic” al generaţiei noastre, în fond, generaţia 60, şi l-am urmărit punctual, rareori sărind peste cronica lui literară, pe care, să o tot fi ţinut mai bine de două decenii, întâi la “Contem-poranul” şi pe urmă la “România literară”, ocrotit, căci “inventat” de G. Ivaşcu, însă format, indiscutabil, pe “modelul Căli-nescu”. Dar nu atât de marcat de “indife-renţa criticului”, cum insinua un Sancho al său, despre un altul, încât să-mi regizez “accidente”. Talentul său fluid, de la tine-reţe, curajul de a impune şi da verdicte, indiscutabile, vin direct de la Călinescu. Îi lipsesc “ talentul epic călinescian” şi “arta citatului” imbatabile la “Divinul”! Aproape tot ce a citat Călinescu în Istoria lui se reţine şi se reia: Manolescu însuşi scrie în umbra lui Călinescu, folosind nu de puţine ori judecăţile sau verdictele lui. Chiar titlul de “istorie critică” de la G. Călinescu vine: “În realitate, critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg. Este cu putinţă să faci critică fără proiecţie istorică, cu toate că adevărata critică de valoare con-ţine o determinare istorică, dar nu e cu pu-tinţă să faci istorie literară fără examen critic”. “Ideea lui Călinescu este că istoria literară este o “istorie de valori”, asemănând-o cu o monedă cu cele două feţe ale ei şi că, prin urmare, în pofida tendinţei naturale de a cădea fie cap, fie pajură, adevărata cri-tică este în acelaşi timp istorie literară, iar adevărata istorie literară este şi critică”. Asemănarea “cu o monedă cu cele două feţe ale ei” N. Manolescu o tranşează, meta-foric, încă din prefaţa: “Istoria literaturii la două mâini” descoperind, pe parcursul travaliului său, oricum, după apariţia în 1990 a primului volum din Istoria critică a lite-raturii române, litografia lui M. C. Escher , pe o carte poştală, cu “Mâini care dese-nează”, o litografie din 1948. “I-am intuit pe loc, scrie criticul, potenţialul pentru istoria literaturii la care lucram. Am desco-perit în cele două mâini care îşi încheie în aceeaşi clipă desenul cu manşeta celeilalte o foarte nimerită imagine pentru o istorie care, din păcate, se scrisese din totdeauna, de la naşterea genului, la o singură mână”. Nu şi cu aceeaşi voce şi dintr-un elan neîn-trerupt, ca în cazul Istoriei lui G.Călinescu, la care “geniul epic”, evident, şi ampla res-piraţie “lirică” par neîntrerupte. Dar Căli-nescu şi-a scris capodopera la 40 de ani, fie şi într-o epocă de criză istorică (când am fost noi scutiţi, în istoria noastră, de “crize”?!). N. Manolescu a fost şi el mani-pulat de “crize” dar într-un alt context, al unei crize permanente şi “rele”, pus să taie şi să ajusteze, poate trece: “Primul volum al istoriei a fost gata destul de repede, în primăvara lui 1989. (Criticul avea atunci 5o de ani!, n.n.) El cuprindea literatura medievală, neoclasicismul şi epoca roman-tică şi postromantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor, le-am eliminat, dar am lăsat titlurile cărţilor lor de care mă folo-sisem şi din care reprodusesem anumite pasaje. Cenzura a închis ochii. Dar, cum nu ştiai niciodată ce se putea întâmpla, până în ultima clipă, apoi chiar după tipărire, m-am înţeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariţia cărţii. Situaţia politică era tot mai critică. Regimurile comuniste din Euro-pa se prăbuşeau după o lege a dominoului care ne dădea şi nouă, românilor, anumite speranţe. Întârzierea era aşadar vitală, dacă nu doream mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de după 1948 nici nu în-drăzneam să mă gândesc.” Şi cu toate aces-tea comunismul căzu, cum căzu, şi la noi, dar marele critic găsi pentru următorul deceniu din viaţa sa alte priorităţi. Urgenţa Istoriei o lăsă la urmă, “inventând” tot felul de scuze. Tipări, bineînţeles, primul volum, din care s-au tras, mi se pare, chiar două ediţii. Toţi eram curioşi ce face Manolescu cu Istoria lui. Mi s-a oferit prilejul să-l întreb direct şi personal. Răspunsul a fost că “s-a blocat la Eminescu” pe care trebuia să-l recitească şi nu găsea timp. Un prieten, Radu Cosaşu, a îndrăznit să-l înfrunte, amintindu-i cum de găsea timp să facă un partid şi să candideze la preşedinţia Româ-niei, iar de terminarea capodoperei lui, nu? Pentru că înainte de a ieşi ce a ieşit, toţi am visat la o capodoperă, comparabilă, fireşte, cu modelul maestrului său G. Călinescu. Azi cu masivul obiect pe masă (1526 pagini, pe format înalt, cca 4 kg. de cărămidă tipografică) nu mai suntem siguri dacă avem capodopera visată. E oricum o operă de excepţie, în care regăsim, într-o riguroasă structură, cam toate calităţile criticului de excepţie, sau chiar şi de performanţă, N. Manolescu. Are ambiţia chiar (îndreptăţită) de a-şi subintitula opera “5 secole de lite-ratură”. Şi peste tot umbra modelului imba-tabil G. Călinescu, ce beneficiază şi de unul din cele mai ample şi bine articulate capitole, în cadrul celei de “a doua bătălie canonică” la capitolul MARI SCRIITORI, împreună cu Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hor-tensia Papadat Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Călinescu, Anton Holban, M. Blecher. Premizele acestei “a doua bătălie canonică” sunt: Noi forme de lirism. Poezia pură; Romanul doric, ionic şi corintic, dar sensul şi “ideologia” critică sunt legate de numele lui Eugen Lovinescu. Dl. Manolescu nu-şi rezervă sieşi un capitol, precum G. Călinescu în Istoria sa; găseşte în schimb o metodă mai ingenioasă şi mai sigură de a îşi fixa locul; în postfaţa intitulată “Nostalgia esteticului”, citându-l pe Sorin Alexandrescu “la care ne-am referit în capitolul pe care i l-am consacrat, de abandonare a canonului estetic. E vorba de fapt de un text al lui Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, din 1999, din care cităm împreună cu autorul noii Istorii, mai spre final, într-un fel de “concluzii generale”. “O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recu-noaşterea faptului evident că “ordinea literară” românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1840-1917), Lovi-nescu (1899-1943), Călinescu (1899-1965) şi Manolescu (n. 1939)… Însemnătatea celor patru este enormă. Ceva demiurgic, astăzi încă fascinant, însoţeşte gesturile lor. Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genurilor şi atitudinilor literare, Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui contururile primelor oraşe şi conferă mo-dernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură; Călinescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă a lite-raturii române; iar Manolescu salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat. Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenţă, im-plică totodată indignarea (sic!) apelor, res-pingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este Marele Defensor: Maio-rescu ne apără de demagogie, Lovinescu de păşunism, Călinescu de naţionalism anti-semitism, iar Manolescu respinge asalturile staliniste şi maoiste.” Locul lui Eugen Lovi-nescu va fi totuşi gândit a fi unul de mare excepţie: el definind în literatura română definiţia pură a criticului făuritor al cano-nului modernist. Călinescu a învăţat de la el, dar a avut şansa unui cult care în final a şi dezamăgit pe mulţi cu sau fără îndrep-tăţire. Dl Manolescu, de altfel, în amplul articol ce i-l dedică, porneşte destul de ne-inspirat, în opinia noastră, de la analiza publicisticii, ajungând iute la concluzia opor-tunismului călinescian. Călinescu ca gazetar a fost oportunist, din totdeauna, de unde probabil şi inspiraţia tinerilor săi discipoli, între care cel mai strălucit a fost Dl Mano-lescu. Motivele oportunismului între maes-tru şi discipol nu se împart egal. Am fost dintre cei pe care divinul critic i-a luat ca pildă de “schimbarea în bine a condiţiilor economice, pătrunderea culturii de formă umanistică în popor” şi cu toate acestea, poeziile citate într-una din Cronicile opti-miste (două în întregime!) nu ating nici pe departe ridicolul demonstraţiei “pe fază”.

mai târziu Călinescu muşcă “nada”, ajunge deputat în MAN şi un fel de apropiat al lui Dej; “Cronicile optimismului” din “Contem-poranul” erau totuşi o lectură, printre foarte puţinele din epocă, agreabilă, cel puţin prin limbajul, care amintea şi de o altă “norma-litate”; ori că se putea scrie şi “altfel”; ca dovadă că tânărul Manolescu prinse metoda din zbor şi o fructifică…Primul Manolescu s-a format “pe mâna lui Călinescu”. Chiar şi “cedările” începutului par învăţate de la Călinescu. În prefaţa la volumul de debut al Anei Blandiana citim negru pe alb: “Poeziile Anei Blandiana exprimă dem-nitatea, mândria unei generaţii care se simte protejată de socialism: “Însă fericirea-i apa gravă,/ Şi în albia mea copilărească -/ Epoleţii generaţiei mele/ Cine ar putea să îi jignească?” Întreg ciclul al doilea al volu-mului e închinat tinerilor care înfăptuiesc pe şantiere sau în mine idealurile pentru care şi-au vărsat sângele părinţii lor.” Am deveni de-a dreptul cinici dacă am sugera cel puţin drama familială a Anei Blandiana din “legenda” pierderii tatălui după ani de detenţie comunistă. În articolul din Istorie dedicat Blandianei criticul încearcă o “ex-plicaţie” şi o “scuză” globală pentru întrea-ga generaţie a Anei Blandiana, din care au mai făcut parte şi “Marin Sorescu, Ion Alexandru şi George Bălăiţă. E foarte probabil (sublinierea ne aparţine) ca titlul plachetei de debut din 1964 – Persoana întâi plural, n.n. – să fi urmărit iniţial (la sugestia poate a editurii) să indice “identificarea eului poetic cu destinul colectiv”, cum apreciază E.Simion după 25 de ani. Titlul are astăzi un înţeles întrucâtva diferit: persoana întâi plural o simţim ca fiind aceea a poeţilor tineri din deceniul şapte, cu biografia, cu imaginile, cu scriitură lor, în atâtea privinţe, asemănătoare. Diferenţierea literaturii, care abia începuse, plătea încă preţul unor locuri comune, care dau poeziei şi prozei din acei ani un izbitor aer de familie, în pofida personalităţilor inconfundabile reunite în tablou.” Este ideea care se putea găsi într-un comentariu mai amplu, curajos şi plin de demnitate, folosind ca pretext poate biografia lui Labiş, acel liant, pe care criticul îl trece aproape, ca pe un accident, la traversarea prăpăstiei proletcultiste, integrând poetul “Luptei cu inerţia” la capitolul “Literatura “nouă”. Generaţia 40”. Viziunea criticului de succes se consolidează din mers, revizuindu-se drastic, în litera unui alt “canon”, înlăturând judecăţi conjecturale, ori “îndreptându-le”, în norma (firească) altei etici “când s-a putut”. Urmă “Contradicţia lui Maiorescu” şi adoraţia de Lovinescu. In Istoria de faţă este citat la un moment dat portretul “pre călinescian” făcut de Lovinescu lui Maiorescu: “Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac, şi, din nefericire, încă pentru multă vreme. În materie de cultură , evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mâna pe ţărm, un val te smulge departe în larg, pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marmura cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi. Optimismul nostru trebuie să fie însă la fel cu acelaşi al lui Maiorescu: birui-va gândul, cum spunea înţelepciunea cronicarului şi inscripţia criticului deasupra uşii bibliotecii. Altfel, la ce am mai trăi?”

Prima bătălie canonică dusă de Titu Maiorescu (15 februarie 1840-18 iunie 1917) soldată cu fondarea Junimii şi a Convorbirilor literare a impus apariţia şi consolidarea în conştiinţa publică a celor mai MARI SCRIITORI români din toate timpurile: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ion Slavici. În mod paradoxal “cazul Eminescu”, despre care Dl. Manolescu a repetat ori de câte ori a găsit ocazia, că “l-a blocat”, negăsind prea lesne un unghi nou de lectură, sfârşi onorabil. Primul în seria de MARI SCRIITORI a “primei bătălii canonice” Eminescu departe de a fi aruncat în deriziune sau recitit superficial; noul critic găseşte calea cea dreaptă, pe aceea “bătută” a ediţiei Maiorescu, respingând “noutatea” Poeziei lui Eminescu din 1960 a lui Ion Negoiţescu. Este o cale pe care noi o privim circumspecţi, dovadă că însoţim însemnările noastre de textul din noua Istorie , cu pricina, până în punctul unde cititorul poate aprecia singur. Dl Manolescu mărturiseşte că în elaborarea capitolului său despre Eminescu ar fi făcut iniţial lecturi alternative: Arghezi şi pe urmă Eminescu, şi viceversa, dar tot nu înţelegem de ce! Eminescu din Istoria critică e acelaşi “curat şi luminat”, trecut şi prin exegeza călinesciană, care “l-a lucrat” pe Eminescu cum marii actori îşi încearcă puterile cu Hamlet de Shakespeare. Pe urmă noul critic nu are naivitatea să facă jocul “detractorilor” de la Dilema, dar nici nu încurajează jenantele aberaţii ce s-au abătut în contra replică. E chiar momentul când noul critic primeşte mâna întinsă de maestrul său G. Călinescu: “A venit credem vremea, scrie G:C., să cercetăm pe Eminescu în spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze în caricatură”. MIHAI EMINESCU al lui N. Manolescu răspunde exact şi corect acestui deziderat chiar şi atunci când exprimă rezerve asupra prozei literare a poetului, dar mai ales a prozei jurnalistice, citită corect şi cu o înţelegere istorică dreaptă. Rămâne la capodopera Luceafărul din Odă (în metru antic) deducând un text prozaic şi apoetic în contradicţie cu gustul unei întregi generaţii crescute şi educată în cultul Odei. Al doilea lucru notabil in extenso privind pe Călinescu, în lectura dlui Manolescu, e mai general şi într-un registru, să-i zicem aşa, encomiastic; ca de la discipol la maestru: “Numărul împrejurărilor în care Călinescu a reparat străvechi nedreptăţi, fixând în ochii noştri cota scriitorului, este cu mult mai mare decât se bănuieşte. Printre “reparaţii” sunt unele spectaculoase: Conachi, Slavici, Macedonski, Camil Petrescu. În fine, Călinescu a structurat epocile, deceniile şi veacurile literaturii române conform unui scenariu de o mare frumuseţe, de care ne dăm seama fie şi numai parcurgând sumarul cărţii lui, cu titluri şi subtitluri memorabile, căzute în vocabularul comun: Descoperirea Occidentului; Mesianicii pozitivi, Romanticii macabri şi exotici, Micul romantism provincial şi rustic, Poetul naţional şi altele.”

Reţinusem încă din primele rânduri ale Introducerii ceva care la Manolescu întoarce metoda pe dos, s-ar putea zice: “În imensa Istorie a lui Călinescu nu există o trimitere la un nume de critic, în afara capitolelor consacrate unor critici, şi acelea parcimonioase, cu cel mult menţiuni de felul “Cineva susţine că “ , menite a marca, de obicei nu preluarea, ci contestarea ideii sau judecăţii din ele. A doua consecinţă a didacticismului originar este confuzia ne demascată vreodată între istoria literaturii şi dicţionarele de autori”. Masiva Istorie manolesciană, critică prin definiţie, citează abundent şi uneori îşi sprijină portretizările preluând fraze critice din adversari dovediţi, ca bunăoară, la Adrian Păuneascu, unde de dragul zicerii colorate preia din Eugen Barbu: “Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui”. Articolul despre Arghezi datorează mult citatelor din Călinescu şi…Nicolae Balotă; Blaga este “desfiinţat” iniţial cu citate din Călinescu. De la Şerban Cioculescu până la Dan Cristea aproape nu este critic necitat în masivul tom manolescian. Cu cele mai bune şi fireşti intenţii. Se face recurs, şi nu o singură dată la Istoria literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa, însă pe bune, nu pejorativ sau cel puţin insinuant sau ironic. Nicolae Manolescu, în opera sa e prea serios, şi nu ştiu unde au văzut unii accentele “ludice”; o minte populată de toate numele şi operele critice ale epocii sale ştiind când trebuie să le scoată la bătaie.

În fine, teama de “anul 1948” pe care o anticipă, a fost firească, căci “noua literatură” îi va aduce multe antipatii sau chiar duşmănii. Nu ştim cum ar fi primit Marin Preda capitolul dedicat lui dar ne închipuim ce fel l-a citit N. Breban pe acela despre sine. Nu cine ştie ce inspirată e structurarea noii literaturi: “Literatura “nouă”. Generaţia 40”. (Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Ion Gheorghe, Nicolae Labiş – dintre poeţi; Zaharia Stancu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Titus Popovici – prozatori; Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu – dramaturgi; şi, dintre critici, Paul Georgescu şi Ov. S. Crohmălniceanu. Am sugerat mai sus că Labiş trebuia, la capitolul poeţi, să unească cele două literaturi “Noi”. Termenul de “generaţie” fiind un compromis de metodă, probabil. O “găselniţă”; încă o găselniţă; “Noua literatură. Generaţia 60.” De fapt în acest “remake modernist” Dl. Manolescu condensează, dacă nu cumva “îndeasă” câteva generaţii succesive de poeţi, pe care nu-i leagă decât “produsul finit” şi “valoarea ideală” în nici un caz biografiile şi evoluţia. De la A.E. Baconsky, Ion Horea şi Gheorghe Tomozei, la Cezar Ivănescu, Angela Marinescu şi Daniel Turcea, trecând prin Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Marin Sorescu, la Mihai Ursachi şi Ion/ Ioan Alexandru, până la Adrian Popescu, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran, câtă “îngrămădeală” fără de fapt un criteriu axiologic sau chiar o firavă logică cât de cât.

Cu prozatorii şi criticii aceluiaşi “val” lucrurile pot să se aşeze mai bine. Pe urmă “Generaţia 80: Postmodernismul” opera putem spune sub mentoratul profesorului de la “Cenaclul de luni” a Facultăţii de Filologie. “Unii morţi, alţii plugari”! Unii “iertaţi” pentru vini scuzabile, alţii blamaţi inutil. Mircea Cărtărescu nu mai este cel anunţat de toţi ditirambii profesorului la unele lansări de pe la târguri de carte. Liviu Ioan Stoiciu “vinovat pro Goma” în contumacie. Nu detaliem. Nu căutăm noduri în papură. Ar fi să ne referim la “Generaţia 27. Ideologi, eseişti şi romancieri” unde apar Mircea Eliade, cu toate bubele lui “istorice” şi Emil Cioran, mai mult biografie şi opera prea puţin şi schiţată din vârful peniţii. Mihai Sebastian, dar şi Eugen Ionescu “românul” cu un regim, în fine, “literar. Într-un fel s-ar crede că masiva Istorie se opreşte la 1989. Greşit. Sunt autori întorşi din exil sau evadaţi din “exilul interior”, sau mă rog, “ imaginar”: cazul Patapievici, care se bucură de-o atenţie, dar şi binevenite rezerve, de care “dilatata” generaţie 60 – nu prea s-a bucurat cum trebuie. Cei doi mari poeţi, Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu ni se par “expediaţi”, cu citate din care se vede clar că Manolescu nu deţine “arta citatului” de la Călinescu.

În fond, ce este această demonstraţie de forţă? O carte masivă, un volum impresionant, primit la lansare ca un best-seller. Jumătate din scriitorii români cu operă (şi unii şi cu demnitate) lipsesc din ea. Găselniţa cu “Autori de dicţionar” pune sare pe rană. Şi e inutilă. Dacă-i iei la cernut pe cei cu articole consistente şi-i pui alături de unii “Autori de dicţionar” poate ieşi prost. Pe urmă această mult aşteptată “capodoperă” nu propune şi ea un “Eminescu” al ei; fluenţa stilului de la tinereţe, fluiditatea epicii critice, de altă dată, pe alocuri se poticneşte sau pur şi simplu “bălteşte”. Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu este victoria unei ambiţii; a unui septuagenar care n-a vrut să se lase “învins”. E într-un fel şi o “victorie a la Pirus” dar poate fi şi una de tipul victoriilor napoleonene dinainte de faliment. Dacă i s-ar fi oferit răgazul unui exil pe o Insula Elena (şi prilejul nu a lipsit în ultimele două decenii) în mod sigur altfel ar fi ieşit “cărămida tipografică”, azi atât de fierbinte; răcită de lecturile succesive, ea îşi va arăta, cu timpul, adevărata faţă şi consistenţă. Dar precis şi limitele…

Cartea Neagră, scrisă de evreul Matatis Carp şi publicată în anii 1947-48, are trei volume, dedicate, în ordine, momentelor de grea cumpănă prin care au trecut evreii din România: guvernarea legionară, pogromul de la Iaşi şi deportarea în Transnistria. Cartea Neagră se citeşte în mare grabă. Mai exact spus, se frunzăreşte. Este o car-te… jenantă. Nu cred că s-a găsit cineva s-o citească atent cap-coadă. Eu, ca român şi ca om, citind la această carte, am fost mereu încercat de două sentimente contra-dictorii, iar fiecare dintre aceste sentimente mă zorea să las mai repede cartea din mână: (1) sentimentul ruşinii că au putut fi săvârşite crimele descrise şi inventariate, şi (2) senti-mentul ruşinii că autorul inventează aceste crime sau măcar le exagerează numai, cu bună ştiinţă, că adică minte!

Zilele trecute mi-am propus să mai ci-tesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l “lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) în ce fel autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei “noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi “po-gromul de la Bucureşti” sunt de fapt mate-rializarea unei diversiuni la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, pre-cum şi o parte dintre “victime”, şi-au dat concursul. Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu maximă atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot ade-vărul, dar nu ni l-a servit “mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm co-rect mesajul său! Iată acest mesaj:

Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci auto-rităţile. Textul este inechivoc, la pagina 73: “De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Anto-nescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Aşadar, Ion Antonescu “a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa”! Spus cât se poate de clar! Deci nu legionarii au provocat rebe-liunea! Deci sintagma “rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut con-trolul “rebeliunii”, devreme ce nu ei au or-ganizat-o şi declanşat-o!

Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi, se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatis Carp separă desfăşurarea rebeliunii “în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum “s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune “că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă: “Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2 p.m. până spre noapte.” Care au fost “centrele de rezistenţă legionară”? “Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str.Roma, Sediul Corpului Munci-toresc Legionar din str.Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatis Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, “împle-ticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? “Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu “câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă (sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (…)” care astfel “au marcat sfârşitul “erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”

În continuare, la pagina 75 textul des-crie jaful şi prăpădul la care este supusă “cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămă-dească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (…) Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oa-meni a fost lăsată pradă bestiilor dez-lănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai lectureze (horibile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei “bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a local-nicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureş-teni să-şi urmeze genotipul…

Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt po-meniţi “cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că “sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care au neglijat, “din indolenţă sau cu dinadinsul”, “să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar “din indolenţă sau cu dinadinsul” “totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest “totuşi” se înţelege limpede că “cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, “să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatis Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile. Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele desco-perite şi publicate de Vladimir Alexe, ar rezulta că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Victime pe care planificatorii nu s-au învrednicit să le prevadă şi să le evite. Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru citi-torii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatis Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comu-nităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproş adresat unor colegi din fruntea evreimii româneşti, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, dar alţii “au făcut totul ca rebe-liunea să izbucnească”. Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă! …Cam aces-ta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatis Carp.

Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebe-liunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formu-late: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci “de bandele ucigă-toare şi jefuitoare” revărsate din periferie. Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afa-cerii…

Să recitim şi descrierea “pogromului”: “Cartierele evreieşti au fost invadate de ban-dele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu pri-mele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distru-gerea, incendierea, furtul şi asasinatul.

Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor. (…) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.) Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să denote altceva decât faptul că legionarii nu aveau nici o legătură cu “bandele ucigătoare şi jefui-toare”?! Iar informaţia că acele bande acţionau “sub scutul celei mai sigure impu-nităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea (“câteva mii”), mai puteau pro-teja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi, spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?…

Un alt moment de sinceritate al autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace în acele împre-jurări: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: “Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această pră-buşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). (…) Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reci-proc în scris ameninţări cu falimentul regi-mului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor ea trebuia pro-vocată (s.n.), pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.” Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de “o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, “trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat “conducerea evreiască” în planificarea, or-ganizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebe-liunii, a “convulsiei”?!

“Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatis Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împo-triva legionarilor cu care conducerea evre-iască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului “calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare… La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatis Carp, “s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.

…Să ne amintim puţin în ce condiţii tra-gice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum aflăm cine a fost artizanul acestui dezastru naţional românesc: condu-cerea evreiască, din care făcea parte şi Matatis Carp!… Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care de-a lungul istoriei românii au avut parte din partea evreilor! (…Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri!) Rebeliunea legionară a fost aşadar opera “conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legio-narii le-au făptuit.

Rămâne deci cum a spus Ţuţea: Legio-narii nu au omorît niciun evreu!

Cartea Neagră ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93:

“5 octombrie 1940.

Un nou comunicat semnat de condu-cătorul statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele:

“Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde (…) merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capi-tală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”.

Informaţia că unii derbedei îmbrăcau “clandestin” cămaşa verde ne pune pe gân-duri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 10.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comu-nist Constantin David din URSS, au fost îmbrăcate de “bandele ucigătoare şi jefu-itoare”, recurgându-se astfel la un truc di-versionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o! Cel mai plauzibil este ca acele “elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată şi de docu-mente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octom-brie 1945, “care se referă la populaţia evre-iască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 “s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Aşadar stratagema, sigur de nişte evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau în octombrie 1940?!… Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia “conducerii evreieşti”.

Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub condu-cerea unuia Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a com-promite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîn-credere faţă de germani şi pentru a împie-dica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală… Truc clasic, dar nicio-dată folosit de români.

Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat, Vasile Luca spune: “Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor (…) Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari (…) nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (…) Apărem noi (adică comuniştii – n.n.) şi punem toate organele de conducere, şi în fruntea admi-nistraţiei – elemente evreieşti. (…) Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (…) Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. (…) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.” Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document pu-blicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa provenea din evreii deportaţi peste Nistru… Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame infernul trans-nistrean.

În concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei “noastre”: conducerea evre-iască din România a fost implicată ca prin-cipal actor şi beneficiar al “rebeliunii legio-nare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatis Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al “conducerii evreieşti”. Aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protec-ţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român!… Aşa-dar, în ianuarie 1941, cu ocazia “pogro-mului” de la Bucureşti, nu evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost vic-timele “conducerii evrieşti”!

Un cuvînt şi despre cuvîntul pogrom, folosit atât de des cu referinţă la eveni-mentele din ianuarie 1941: după datele oficiale, au murit 120 de evrei, dar şi un număr ceva mai mare de români, majo-ritatea legionari! Au fost şi evrei răniţi, într-un număr însă mult mai mic decît al româ-nilor răniţi. Cum să se numească pogrom o confruntare în urma căreia agresorii ies cu mai multe victime decât cei agresaţi?! Numai această confruntare a cifrelor este suficientă pentru a deduce cât de nepotrivită şi de abuzivă este folosirea cuvîntului pogrom. E timpul să renunţăm deopotrivă la termenii rebeliune legionară şi pogrom. Ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1941 a fost cu totul altceva: a fost o diversiune anti-legionară, anti-românească, “provocată de duşmanii neamului”. Îl citez astfel pe Horia Sima, care a făcut această apreciere – “evenimente pe care eu le consider provocate de duşmanii neamului”, în scri-soarea adresată generalului Ion Antonescu în 22 ianuarie 1941. Acelaşi înţeles îl dă şi “manifestul Trifa”, chiar din primul moment al “rebeliunii” care a debutat, precum se ştie, prin asasinarea unui maior german, “ucis mişeleşte din ordinul Angliei printr-un agent al Inteligence Service-ului, pe stră-zile Capitalei”. Singurul amestec legionar în acest asasinat a fost că tot ei au plătit şi pentru această diversiune…

Mai e de adăugat că scoaterea de la gu-vernare a legionarilor s-a făcut cu acordul lui Hitler. Ca şi asasinarea Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aşadar, într-o chestiune foarte importană: soarta legio-narilor, a celor ce organizaseră mişcarea cea mai naţionalistă din Europa, constatăm un acord total de vederi între Hitler şi con-ducerea evreiască din România. După “rebeliune”, o bună parte din conducerea legionară s-a refugiat în Germania, unde Hitler nu a pregetat să-i interneze pe legionari în lagărele de concentrare de la Dakau, Buckenwald etc., alături de deţinuţi politici evrei. Cu menţiunea că regimul de detenţie pentru legionari a fost cel mai aspru, mai ales în comparaţie cu al evreilor… Această observaţie ne scoate însă prea departe de capacitatea noastră de a controla ipotezele.

Mircea Stan, care impresionează nu numai prin calităţile muzicale, ci şi prin modestia personalităţii sale, mi-a oferit, după un concert la Viena, câteva momente preţioase, pe care le-am parcurs împreună într-o discuţie, din care transcriu câteva secvenţe.

Theodor Domocoş: Maestre Mircea Stan, cum vă simţiţi la Viena şi cu ce impresie aţi rămas în urma concertului susţinut pe scena clubului de jazz Porgy & Bess?

Mircea Stan: Ei… foarte bine, deşi am avut o călătorie lungă şi stresantă, mă simt însă foarte bine la Viena, deşi este prima dată când mă găsesc aici. Din auzite, ştiam că acest club este unul dintre cele mai apreciate cluburi de muzică Jazz din Europa, iar reacţia publicului, fiind formidabil de pozitivă, a făcut să mi se certifice cele auzite şi să facă să am o seară foarte placută.

Theodor Domocoş: Aţi reuşit să impresio-naţi publicul cu melodii din folclorul românesc, aranjate într-o formă de Bebop mai rar auzit. Care este secretul muzicii dumneavoastră?

Mircea Stan: Este o întrebare foarte intere-santă, eu fiind discipolul Bebop-ului, am plecat de la J.J. Johnson, Charlie Parker, Dizzi Gillesbie şi asta mi-a rămas în sânge, aşa că tot ceea ce fac se reflectă în acest stil. Totuşi muzica popu-lară românească nu este uşor s-o transmiţi în genul Jazz-istic. Din impresiile pozitive ale publicului şi a opiniei critice ale altor muzicieni, se pare c-am reuşit acest lucru destul de bine. Cred că este şi o formă de responsabilitate pe care o am ca şi român. Doresc să fac ceea ce pot, şi la rândul meu să contribui în a scoate în evidenţa bogăţia folclorului românesc.

Theodor Domocoş: Totuşi, acest folclor românesc nu l-aţi oferit publicului ca folclor, ci sub formă de jazz, care nu sună ca un etno-jazz românesc, ci are puritatea muzicală a stilului de muzică pe care-l abordaţi. Cum reuşiţi această transpunere?

Mircea Stan: Asta probabil vine dintr-o calitate muzicală personală, aşa simt eu s-o fac. Chiar dacă la bază stau cunoştinţe de aranjament muzical, pe care le-am studiat de-a lungul anilor, muzica mea este şi rămâne o vizi-une personală. Aşa o văd şi aşa o aud eu, alt-ceva nu pot să spun mai mult. Nu există vreun secret pe care numai eu l-aş şti.

Theodor Domocoş: Dumneavoastră locu-iţi de mai bine de 35 de ani în Finlanda, o ţară cu propriile caracteristici în comportamentul muzical, diferit de cel al Dumneavoastră, care este mai de la Sud. Cum este acceptat Jazz-ul pe care-l faceţi şi care este reacţia colegilor din Finlanda faţă de acest stil?

Mircea Stan: Este adevărat că tempera-mentul muzical finlandez este total diferit de cel românesc. Muzica pe care o fac eu, această combinaţie folcloristică pe stil Jazz, este foarte bine apreciată în Finlanda, deşi de multe ori am impresia că aceasta pentru ei sună destul de curios. Cum să vă spun, tot ceea ce este exotic este interesant. Modul cum sunt pre-zentate aceste aspecte ale temperamentului muzical românesc, chiar şi în jazz, a impresionat întotdeauna, iar colegii mei au reacţionat la rândul lor formidabil de pozitiv. Aşa se face c-am avut programe muzicale la radio şi la tele-viziunea finlandeză, unde am fost premiaţi. Mie-mi place să cânt standarduri şi jazz pur, dar, totodată, vreau să scot în evidenţă, prin muzica mea, şi ţara de unde am plecat.

Theodor Domocoş: Aveţi colegi de origine română cu care împărtăşiţi aceste afinităţi muzicale în Finlanda?

Mircea Stan: Da, bineînţeles, în sextetul meu cântă doi fraţi, Marian Petrescu la pian şi Mihai Petrescu la contrabas. Din păcate, Marian s-a îmbolnăvit cu două zile înainte de acest concert, dar el a fost înlocuit cu succes de un pianist finlandez. Împreună, lucrăm de mult timp alături de ceilalţi membri ai sextetului: Tero Saarti la trompetă, Jartsa Karvonen la tobe şi bineînţeles, prietenul şi partenerul meu de duet, Pentti Lahti la saxofon şi clarinet bass. Aceştia din urmă sunt muzicieni de origine finlandeză şi le face plăcere să interpreteze alături de mine aranjamentele mele muzicale, inspirate din folclorul românesc.

Theodor Domocoş: Sunteţi în contact cu alţi muzicieni din comunitatea românească de jazz, de exemplu cu cei care trăiesc în străină-tate, cum ar fi violonistul Alexandru Bălănescu de la Londra sau saxofonistul Nicolas Simion din Köln, sau poate cu alţi muzicieni din România?

Mircea Stan: Pe Nicolas Simion nu l-am cunoscut direct, dar am discutat de câteva ori cu el la telefon, amândoi suntem interesaţi pe viitor să facem ceva împreună, dacă se va ivi prilejul. Când am revenit prima dată în Ro-mânia, în urmă cu mai bine de 15 ani, cu un program al lui Count Basie, care a avut un succes formidabil, i-am cunoscut pe Mircea Tiberian şi pe Marius Pop. Pe Harry Tavitian l-am văzut la Televiziunea Română, dar nu l-am cunoscut personal. Din păcate, nu am cunoştinţe foarte amănunţite despre jazz-ul românesc, pentru că suntem prea departe şi avem prea puţin contact, noi românii, unii cu alţii. Pe lângă asta, ultima dată când am cântat eu în Romania a trebuit să mă ocup eu de tot: transport, hotel şi aşa mai departe, pentru mine şi restul muzicienilor. A fost deci cam dificil să lucrez cu organizatorii români. Sper ca între timp să se mai fi schimbat lucrurile şi în ţară.

Theodor Domocoş: Aş dori să ne îndreptăm spre începutul drumului muzical al lui Mircea Stan. De ce trombonul?

Mircea Stan: A fost pur şi simplu o întâm-plare. Prin anii 60, când am dat examene la şcoala de muzică, nu exista atunci decât una singură, la Bucureşti, am fost pus întâmplător la trombon, spunându-mi-se că am ureche muzicală foarte bună. La început n-am fost deloc entuziasmat de acest instrument, eu aş fi dorit să studiez clarinet. Mai târziu, desco-perind secretele acestui instrument, m-am în-drăgostit de trombon. Atunci când poţi expri-ma ceva prin instrumentul cu care cânţi, se dezvoltă un aşa-zis partnership. Ca şi muzician parcurgi o oarecare metamorfoză, în care in-strumentul devine parte integrantă a perso-nalităţii tale, aşa s-a întamplat şi cu mine.

Theodor Domocoş: Maturitatea muzicală pe care o prezentaţi astăzi este o evoluţie. Care au fost fazele prin care aţi trecut, respectiv curentele care v-au influenţat în a atinge o astfel de maturitate muzicală?

Mircea Stan: Ei bine, dragostea mea a fost stilul Bebop, şi aşa cum am mai spus, J.J. Johnson a fost trombonistul meu preferat şi cel care m-a influenţat cel mai mult. Însă eu am plecat de la muzica clasică, pe care am studiat-o la Bucureşti, între anii 1958 şi 1969. Pe par-curs, bineînţeles că nu rămâi numai la un sin-gur stil, asculţi tot timpul ce se petrece în jurul tău şi eşti influenţat şi de diferitele curente. Aşa s-a întâmplat şi cu mine când am des-coperit curentul free Jazz care este ceva foarte deosebit. Am fost foarte impresionat când l-am cunoscut pe Anthony Braxton, cu care am cântat într-un concert în duet. Mai apoi, l-am întâlnit pe Pentti Lahti, care stăpâneşte atât clarinetul bass, cât şi toate tipurile de saxofon şi cu care cânt în duet free jazz încă de prin anii 80. Dar, după atâta timp şi experienţă muzicală în atâtea direcţii, pot spune că sunt deschis pentru orice stil de muzică jazz, sau combinaţii cu folclorul românesc.

Theodor Domocoş: Povestiţi-ne un moment marcant din viaţa dumneavoastră de jazz-ist.

Mircea Stan: Sunt foarte multe momente preţioase în viaţa mea muzicală, nici nu ştiu pe care să-l aleg. Însă cel de care-mi amintesc cu deosebită plăcere, este momentul când l-am întâlnit prima data pe J.J. Johnson, la festivalul de jazz “Pori”, în 1983, în Finlanda. De ase-menea, cu Dizzi Gillesbie am avut momente formidabile, stând cu el dimineaţa la micul dejun şi discutând despre Charly Parcer şi prin tot ce a trecut el până a ajuns să inventeze stilul său de Bebop. Astfel de momente în viaţa unui jazzist sunt comori rare, şi eu le păstrez adânc în sufletul meu.

- Nu, sunt un ucenic. Ucenic al adevărului. Şi un scormonitor.

- Cu toate acestea, aţi scris mai multe studii de istorie veche şi, iată, acum, chiar o istorie a românilor, care se opreşte la secolul al XII-lea. De ce?

- Pentru că de la descălecători, cum a spus Iorga, încep datele mai legate. Din secolul al XII-lea, istoria românilor este pusă, de mulţi istorici, în tiparele adevărului. Dar este posibil ca istoria românilor să în-ceapă cu descălecătorii? Cu secolele XII-XIII? Ce a fost înainte? Înainte de descă-lecători a fost haos? Nu, nu se poate. Există un început. Şi acest început l-am situat eu, după o legendă ucraineană pe care am tradus-o şi discutat-o, chiar în anul 18 când încă Isus trăia. Legăturilor geto-dacilor cu Ierusalimul erau legături directe. Şi acolo au fost şi doi episcopi, doi bătrâni, episcopi în sensul de bătrâni. Auzind Cuvântul acestui copil de 18 ani în templul de la Ieru-salim, au plecat în ţarile lor de baştină, şi unul s-a dus în Galiţia, şi altul s-a dus în Moldova. Acel episcop venit în Moldova, eu i-am urmărit drumul, este iniţiatorul creştinismului în Dacia. Şi primul creştin din păgânul geto-dac care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus a fost primul român. Eu purced de la această idee, că primul dac păgân care şi-a însuşit credinţa în Isus este primul român. Aşa cum primul roman păgân care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus este primul italian. După acest episcop, bătrân, care a îmbrăţişat învăţătura lui Isus chiar în templul din Ierusalim, a venit în Dacia apostolul Andrei. Lui Andrei i-a căzut la sorţi Sciţia. Eu urmăresc în lu-crarea mea şi călătoria Sfântului Andrei până acolo unde i s-a identificat peştera în care el cu ucenicii săi s-au adăpostit şi de unde a pornit să propovăduiască, la Dervent. Deci, începutul istoriei românilor se situează în aceste vremi în care primii daci care au îmbrăţişat învăţătura lui Isus au devenit primii români. Primul martir creştin din ţara românească a fost în Dobrogea. Acesta a fost, de fapt, întemeietorul primei formaţiuni statale româneşti şi logica îmi spune că toţi martirii cunoscuţi din Dobrogea au fost căpetenii ale formaţiunilor respective, pre-statale. Deci, în martir eu văd un conducător. Şi nu e de mirare că prima episcopie, prima mitropolie a fost la Tomis, la locul de margine pe unde se intra în ţară, şi pri-mele formaţiuni prestatale româneşti au fost în Dobrogea, acele Romanii populare, de formă creştină, creştinătate dovedită printr-o serie de acte, urmată de o salbă de comunităţi, de episcopii, de la Tomis până dincolo de Banat, de-o parte şi de alta a Dunării. Acestea le dezbat în prima parte, Ţara şi părinţii, iar acum i-am adus lui Octavian Blaga şi partea a doua, Românii în veacurile I-III, despre primele formaţiuni prestatale şi răspândirea lor. Forţa care le-a unit pe acestea a fost credinţa creştină. În mod general, spun un lucru care nu a fost luat în seamă, prima minune s-a petrecut undeva în zonă dacică, în Panonia: un soldat necunoscut s-a rugat, într-o vreme de sece-tă, în care armata romană era aproape de pieire, s-a rugat să plouă. Şi a plouat. Aces-ta a fost un soldat. Numele lui e necunos-cut. A doua minune a fost făcută undeva lângă Antiohia, de un ofiţer, numele lui se cunoaşte, a devenit martir, a fost ucis pentru aceasta. A treia minune, definitivă, a fost făcută de un împărat. Ei, asta spune destul. Un necunoscut soldat, un cunoscut ofiţer, un împărat care şi-a lăsat numele, Constan-tin cel Mare. Iar păgânul şi-a găsit moartea înecat în Tibru. Dar să revin la firul ideii. În secolele la care mă refer, unii istorici vorbesc despre romanizarea daco-geţilor. Eu nu cred, împreună cu atâţia alţii, nu cred că aşa ceva a existat, nu se poate să fi existat. Dovezi aduc şi în studiul meu, lângă alte dovezi deja circulate. Numele de Dacicus, de exemplu, în secolul al doilea, la 160, la romani, aşadar, existau un Dacicus, un Carpicus, care îi învingea pe carpi, un Dacicus Maximus, Restitutor patriae. Cum se poate romanizare, când dacii s-au revoltat imediat după moartea lui Traian, la 117? Bineînţeles, forţa legionarilor a fost mult mai mare decât a răsculaţilor. Dar semnul este: potrivnicie. Clară potrivnicie. Şi câte alte răscoale au mai urmat! Cum să nu fii ispitit, însă, să crezi că romanizarea ar fi fost po-sibilă, când un Iorga, un Xenopol sau un Sextil Puşcariu încearcă să dovedească că limba noastră s-a format din limba latină? Nu, nu, de multe ori nu. Eu dovedesc, şi aici, cum am dovedit şi în alte studii, că limba latină, a romanilor, este o limbă de origine tracă şi tracii s-au mutat în peninsula italică nu după războiul troian, nu, ci mult mai dinainte. Triburile trace care s-au deplasat în Italia au dat naştere limbii latine. A vorbi despre romanizare este, ne-a avertizat Alexandru Tzigara-Samurcaş încă de peste o jumătate de secol, a folosi un concept perimat. Am vrut să fim şi noi în Apus, supunându-ne Apusului. Dar nu se poate să dai crezare istoricului Constantin Giurăscu, care avea o autoritate pe vremea lui Iorga, că noi românii ne-am născut ca popor în secolul VI-VII ca urmaşi ai slavilor. Ei bine, nu suntem urmaşii slavilor.

- Una din contribuţiile dumneavoastră la cercetarea istorică este localizarea Insulei lui Ahile în Delta Dunării. Până la studiul dvs, se considera că Insula Şerpilor trebuie identificată cu Insula lui Ahile, Leuce. Care sunt argumentele dvs pentru localizarea Insulei Leuce, baza de antrenament, cum am spune azi, a eroului homeric Ahile, în Delta Dunării?

- Argumentele mele sunt de natură geo-grafică şi, desigur, istorică. Dunărea se vărsa, desigur, şi în acele timpuri, în Marea Neagră, dar asta este ştiut că delta înain-tează. Se vărsa prin câteva guri, dar nu pe locul acesta, de azi. Acesta e primul aspect. Al doilea aspect: Marea Neagră s-a numit înainte vreme Pontos Axenios, adică cel rău, neprielnic, şi pe urmă s-a numit Euxinos, cel bun. Călătoriile pe Marea Neagră se fă-ceau înainte pe malul mării, nu foarte de-parte de ţărm. Pe vremea aceea, gurile Du-nării erau cam la vreo 80 de kilometri de Insula Şerpilor actuală, foarte mult pentru acele vremi. Partea de contribuţie ştiinţifică porneşte de la Claudius Ptolemaios. El si-tuează Insula Leuce într-un anumit loc. Eu am dat de urma sistemului de coordonate al lui Claudiu Ptolemaios, există date certe, în stadii, în paşi, date de Strabon: între gura aceasta şi cealaltă sunt atâţia paşi. Am făcut socoteala acestor paşi – şi geograful român Brătescu, de mare valoare, a încercat, dar nu a izbutit -, cade exact pe harta făcută de Claudius Ptolemaios în coordonatele stabilite de mine. Iar acestea corespund la ceea ce se cheamă azi Grindul Letea. Exact, fără nici un semn de abatere. Este o realitate. În faţa acestui sistem de coordonate se găsea Insula Leuce a lui Ahile, la acei 40 de kilo-metri de care nu întâmplător se află astăzi Insula Şerpilor. Este o contribuţie care ar fi trebuit să fie, în primul rând, luată în vedere de către statul român şi dacă ni se dă o anumită încredere, să se facă nişte săpături. Cine va îndrăzni să le facă, va descoperi templul lui Ahile în Grindul Letea.

- Trăiţi în Germania de aproape patru decenii. Fiind editor, până în 2004, al Zodiilor în cumpănă, care apare într-o serie nouă la Oradea din 2007, înţeleg că aţi rămas conectat la ce se întâmplă în ţară. Cum se vede azi de departe România, evoluţia ultimilor ani?

- Atâta vreme cât Arcul de triumf a fost restaurat nu aşa cum a fost – acolo unde erau Regele Ferdinand şi Regina Maria, acolo unde era scrisul lui Iorga, au pus altceva! -, câtă vreme nu este refăcut aşa cum a fost după victoria războiului de în-tregire, în ţara noastră lucrurile nu par să se fi aşezat pe făgaşul cel bun. Am arătat unor persoane importante că sunt acolo nişte inadvertenţe, nişte crime împotriva istoriei, a adevărului. Da, aveţi dreptate, dar nu putem face nimic, mi s-a spus. Cum vine asta? Stau în faţa Facultăţii de Drept şi văd acolo că scrie “Universitatea”. Nu, domnule, asta era Facultatea de Drept. Multe schimbări care s-au făcut sunt de-a dreptul aiuritoare. Iar, dincolo de asta, când un institut cultural bugetat de stat este condus de un personaj care îşi permite să spună că “românul este o fecală cu şira spinării”, inconştienţa e mare la noi. Slabe nădejdi ca România să-şi revină degrabă, cât timp sunt promovaţi în funcţii foarte importante astfel de oameni.

- Ce vedeţi bine şi ce rău?

- Bine văd ajutorul pe care ni-l dau străinii să ne refacem, rău văd că românii cred că nu au încotro decât să urmeze aces-te legi ale străinilor, nu legile lor proprii. Nu am auzit pe nimeni dintre oamenii politici: aceasta nu o primesc, asta o fac singur. Noi nu putem să facem nimic în ţara noastră fără ajutor străin? Au vândut tot. În ţara aceasta sunt miliardari care nu fac altceva decât să-şi umple buzunarele. Sigur că pedeapsa va veni. Voltaire şi-a mâncat pe patul de moarte propriile sale excremente! Dar aici, pe pământ, câtă vreme conduc ţara nişte delatori, slabe speranţe. Împăraţii romani umblau pe lângă ei cu nişte delatori. Care era rostul lor? Să facă faţa istoriei după vederile împăratului. Unii au remarcat că istoria este falsă. Trebuie să remarce şi românii.

- Credeţi că poporul român va amenda cumva clasa politică la alegeri?

- Bietul român nu mai crede în nimic. Îmi vine în minte o istorioară. Un pustnic s-a retras 20 de ani în sihăstrie. Şi a gândit. Şi după 20 de ani a găsit soluţia la gândul lui. A ieşit printre oameni. Şi întâlneşte un ţăran pe drum. Bade, îi zice, uite ce. Eu am stat şi am gândit. Ce crezi dumneata că este viaţa? Eu mi-o închipui ca un fel de fântână adâncă, adâncă. Stă ţăranul, gândeşte şi zice: şi-aşa e bine. Acest “şi-aşa-i bine” a devenit un fel de liniştire, de săturare, la ţăranul român, şi dacă pentru moment are un pahar de vin, posibilitatea să joace o horă, să mănânce bine, nici nu se mai uită cui dă votul. A dispărut conştiinţa românului.

Dialog realizat de Eugenia Paşca