Buletinul AdSumus, februarie 2008
comunicare de Ion Coja
Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni. Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias de cives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor! Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici… Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?
Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau (2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa. Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme. E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…
Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei. Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite. Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune. Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.
Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.
Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus. E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!… În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.
Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire. Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.
Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit… Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc. Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin. Toate limbile romanice au corectat această aberaţie, româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinării imparisilabice. Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.
Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ. Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt. O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.
Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.
Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulată.
Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, că sunt prea periferice, prea rar folosite ca să se fi păstrat prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.
Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!
Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.
Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi-mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a. Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.
Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni). Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.
După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjungia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot! Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…
În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârîţi ai acelei limbi!
Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.
Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin!
Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.
În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.
Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.
Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez: „Căci-i împrăştiu şi-i adun
Le măsur vieţi cu luna
De nasc şi mor în sfîntul Un
În care toate-s una.
Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)
Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastră director tutelar.
Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi… Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele… E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă între ontogeneza românilor şi glotogeneză.
…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!
Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?!
Buletinul AdSumus, ianuarie 2008
un articol de Dan Anghelescu
Exceptând perioadele când Festivalul şi Concursul Internaţional ce-i poartă numele ne re-apropie de fabuloasele şi aeratele lui eşafodaje sonore, muzica lui Enescu rămâne totuşi o prezenţă încă discretă în viaţa artistică a României. Sporadic incluse în programele instituţiilor de concert sau ale posturilor de radio şi televiziune, înaltele piscuri ale creaţiei enesciene sunt cunoscute şi apreciate doar de un număr încă restrâns de specialişti şi melomani. Ceea ce induce concluzia că, în sfera decidenţilor culturali a existat, privitor la Enescu, un interes numai formal; dacă nu chiar o tacită şi difuză ostilitate.Ceea ce nu înseamnă că – atunci când a fost convenabil pentru anumite tipuri de interese – nu s-a uzat copios de acest nume. Şi chiar cu tot cinismul din dotare, mai ales atunci când se miza pe un profit de imagine. O aritmetică simplă arată faţa reală a lucrurilor: într-o jumătate de secol s-au desfăşurat doar 18 ediţii (!?) ale Festivalului …Apoi, să ne reamintim, premiera din 1958 a operei Oedipe, când, cu brutalitate şi grobianism proletar, Gheorghiu-Dej mutila spectacolul eliminând un întreg tablou. Incredibil, ceva similar s-a petrecut şi acum, în ediţia 2007, când Oedipe-ul enescian, fără explicaţii, nici nu a mai fost inclus în programul acestei ediţii a Festivalului. Ostilitatea despre care am vorbit a fost cât se poate de vizibilă şi în 2oo4 când, într-un aşa-numit Mare Festival al artelor desfăşurat –închipuiţi-vă – chiar în România (şi pentru români !?!), muzica lui Enescu era cu totul şi cu totul ignorată. Deconcertantul inventar (al ostilităţii) include şi tratamentul aplicat compozitorilor şi muzicologilor români care au facut tot ce era omeneşte posibil pentru a aduce într-o reală lumină valoarea tezaurului enescian. Şi azi, quasi necunoscută (din cauza tirajelor meschine şi fără reveniri, ca şi din cauza lipsei traducerilor în limbi de largă circulaţie) inestimabila lor investiţie de inteligenţă şi creativitate continuă să rămână fără efecte în ceea ce priveşte promovarea şi percepţia creaţiei enesciene dincolo de hotarele ţării. Şi – în continuare – iată previzibilele consecinţe:
Editura bucureşteană „Lider” publica volumul intitulat Vieţile marilor compozitori. Autorul, Harold C. Schonberg, critic muzical al ziarului „New York Times”, făcea o trecere în revista a marilor compozitori (şi a creţiei muzicale) de la Monteverdi la Berlioz, de la Wagner la Messiaen şi de la Bartok la Stravinski, John Cage şi minimalişti. Despre Enescu lucrarea nu conţine nici măcar un singur rând. Situaţie similară în volumul intitulat 100 de personalităţi ale secolului XX . Compozitorii, editura ALL. În Le Robert (Dictionaire d’aujour’hui), Enescu apare, totuşi, însă doar în calitatea de… „Grand professeur de violon, maître de Yehudi Menuhin”(sic!). Exemplele mai pot continua.
George Enescu reprezintă una dintre cele mai valoroase şi proeminente personalităţi ale muzicii veacului XX. Aprecierea aceasta a aparţinut – întâi de toate – unor mari maeştri ai timpului, notorii pentru severitatea opiniilor lor. Între aceştia îi amintim pe André Gedalge, Camille Saint-Saens, Charles Koechlin, Antoine Goléa, Arthur Honegger, …şi lista ar putea să fi prelungită considerabil. Dar evidenţele nu trebuie susţinute nici cu martori nici cu demonstraţii.
În aceaşi timp s-a spus, pe bună dreptate, că prin el, atât ca interpret şi personalitate exemplară – dar şi prin valoarea copleşitoare a operei sale – reprezintă una dintre înaltele instanţe tutelare ale spiritualităţii româneşti? Desigur, în ultima jumătate de veac (ca şi în ultimele două decenii de după loviluţie, mersi Luca Piţu!), am auzit numeroase voci – şi de nenumărate ori – clamând cu o inutilă grandilocvenţă afirmaţii similare. Exceptându-i pe muzicieni – care chiar ştiau despre ce vorbesc – vidul pustiitor (a propos de ce arată realitatea) din respectivele alocuţiuni a devenit cel puţin greţos. Şi vom vedea imediat din ce motiv.
Timp de peste o jumătate de veac de la dispariţia lui Enescu nu s-a luat, nici măcar în discuţie, înfiinţarea unui for naţional, capabil să promoveze şi să cultive atât muzica, cât şi fascinanta personalitate a lui Enescu (violonist, pianist, compozitor genial, profesor). Am sperat, în zadar, că anul 2005 (care rotunjea o jumătate de veac de la trecerea lui în nefiinţă) va deveni Anul Enescu. Cu toate că în toată această vreme decidenţii (culturnicii) de ieri şi de azi, n-au s-au învrednicit să obţină nici măcar dreptul de tipărire (!?!) al partiturilor enesciene. (Numeroşi muzicienii străini care au concertat, s-au interesat, ori doar au vizitat ţara în care s-a născut Enescu nu au putut să-şi procure partiturile lucrărilor lui, deci n-au avut cum să-i cunoască, ori să-i cânte opera!). O discografie alcătuită corespunzător cu ceea ce (nu încetăm, adesea zgomotos, să) spunem că reprezintă Enescu şi creaţia sa, de asemenea nu există. Ori – din moment ce valoroasele studii focalizate asupra creaţiei acestui Orfeu Moldav (cum a fost numit), au rămas necunoscute, din moment ce partiturile celor mai importante lucrări ale sale sunt de-ne-găsit, era firesc ca asupra lui şi a muzicii sale să se aştearnă nedreptul văl al uitării.
…. Iată prin urmare (doar câteva) dintre cauzele ce au întârziat (nepermis de mult) reconsiderarea locului pe care-l ocupă Enescu între valorile muzicii universale. Distinsul estetician Antoine Goléa (Estetique de la musique contemporaine) nu a ezitat să-l considere drept cel mai nedreptăţit compozitor al veacului XX. Dar – să nu ne facem că uităm! – la această cumplită nedreptate suntem co-părtaşi.
Cazul Enescu pare croit după acel trist adagiu al lui J.P.Sartre „…pe măsură ce moartea devine reală, gloria se reduce la o mistificare”. La numai câţiva ani de la dispariţie, în Enciclopedia Muzicală Fasquelle, Pierre Boulez acredita ideea că emblematici – pentru muzica primei jumătăţi de veac – rămâneau doar Schönberg, Alban Berg, Webern, Stravinski şi Bartok. Asemenea păreri exprimate (din raţiuni pe care nu le vom discuta aici), în principiu, nu dăunează nimănui dacă ele sunt combătute la vreme şi nu lăsate să plutească indefinit. In plus, o serie de circumstaţe aveau să continue defavorabil pentru receptarea corectă a creaţiei enesciene.
În veacul XX faptul de artă, sub influienţele pozitivismului profesat de Auguste Compte şi ale gândirii matematice a lui Poincaré, se reconsidera într-o ontologie inundată de meta-implicaţii din sfera ştiinţelor exacte, vădind un exagerat apetit epistemologic. Mallarmé declanşa o goană obsesivă după perfecţiune, iar antiromanticul Valéry considera actul creator doar ca arhitectură şi ordine. În arta sunetelor dodecafonismul (Schönberg, Alban Berg, Webern), odată cu disoluţia tonalităţii, determina şi o criză de legitimitate structurală. Sub semnul unei profeţii formulate cândva de Schelling (înnoptarea temeiului metafizic al sensului), arta, în genere, se abandona în derizoriul fabricaţiilor atât de proprii pentru civilizaţia de consum, iar actul creaţiei se despuia de orice taină şi aureolă supraumană (Martin Heidegger).
Era contextul în care Enescu alesese cu totul alt drum, inoculând discursului sonor o „enormă densitate a afectului” (Pascal Bentoiu). Poetica lui părea o alchimie misterioasă, unde forme adietoare din trecut insinuau cu eleganţă o noutate discretă, esenţe şi densităţi necunoscute altor muzici şi o indelebilă amprentă care îl determina pe Charles Koechlin să elogieze „l’extraordinaire don d’assimilation d’un Georges Enesco’’. Înţelegându-i valoarea şi originalitatea Antoine Goléa va încerca, în repetate rânduri, să impună reconsiderarea locului ocupat de Enescu în contextul universal al artei sunetelor, subliniind o serie de elemente ce-l anticipau cu două decenii pe Messiaen, ca şi priorităţile pe care limbajul enescian le deţine vis-a-vis de creaţia unor Bartok, Schönberg sau Anton Webern.
România resimte azi, mai mult ca oricând, o imperioasă nevoie de imagine. Faptul că Enescu e încă insuficient cunoscut în propria ţară şi prea puţin peste hotare explică şi el, până la un punct, acel mare deficit de imagine cu care nu vom înceta prea curând să ne confruntăm. Într-o epocă ce conturează o mega-civilizaţie dominată de efectele – dizolvante – ale globalizării, prin muzica lui ne-am putea regăsi – şi păstra – cu unicitatea şi inefabilul propriei noastre fiinţe spirituale, respirând către lume dimensiunea sublimă a propriei noastre imagini, azi, din nefericire, absentă sau distrusă. In această absenţă noi înşine suntem cei care am şi început să ne pierdem. În 1931 George Breazu scria oferindu-ne – încă de pe atunci – o lecţie (ce păcat că nu o mai ştim!) despre cum ar trebui înţeles Enescu: ”într-o înaltă misiune a umanităţii şi românităţii noastre. Ceea ce putem descoperi, contemplându-l este conştiinţa acestei misiuni şi răspunderea ei.”
ASTĂZI 15 IANUARIE 2008 ÎN CEL DE AL 158-LEA AN DE LA NAŞTEREA POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU (1850-1889) PENTRU MAI DREAPTA ŞI PERENA SA CINSTIRE PROPUNEM ÎNFIINŢAREA „FRĂŢIEI EMINESCU” PENTRU CA ACEASTĂ ZI / DAR ŞI ZIUA DE 15 IUNIE A FIECĂRUI AN ZIUA TRECERII MARELUI POET ÎN ETERNITATE / SĂ NE ADUNE PE TOŢI CEI DE AZI ŞI PE CEI DE MÂINE ÎN JURUL NUMELUI MIHAI EMINESCU CE SE ÎNCEARCĂ MAI MEREU A FI PĂTAT ŞI AVARIAT. NU SUNTEM O FRĂŢIE POLITICĂ. SUNTEM O FRĂŢIE DE SPIRIT LA CARE SUNT INVITAŢI SĂ SE ÎNSCRIE ŞI SĂ IA PARTE TOŢI BINEVOITORII ŞI TOŢI IUBITORII DE EMINESCU. SUNTEM ÎN ACELAŞI TIMP O ASOCIERE DE TREZIRE A TUTUROR SPIRITELOR ROMÂNEŞTI ŞI A PATRIOTISMULUI ÎN LITERĂ ŞI SPIRIT EMINESCIENE. ACEST EDICT SE DĂ PENTRU ISCĂLIRE ONLINE TUTUROR FRAŢILOR CARE SE BUCURĂ DE EMINESCU PLÂNG ŞI SE ÎNALŢĂ ODATĂ CU EL ŞI ÎN FIECARE ZI A POPORULUI NOSTRU ROMÂNESC DE PRETUTINDENI ŞI DINTOTDEAUNA.
Comitetul de iniţiativă:
1. ION MURGEANU
2. GHEORGHE ISTRATE
3. ION LAZU
Secretar general:
101. OCTAVIAN BLAGA
Nota bene: Iscălirile se pot face în dedesuptul acestui EDICT, pe site-ul Societăţii cultural-ştiinţifice AdSumus http://adsumus.wordpress.com
(comments) sau pe adresa de e-mail a societăţii: ad.sumus@laposte.net. Adeziunile fraţilor noştri trebuie să conţină numele complet, adresa de domiciliu şi un număr de telefon sau o adresă de email. După a 101-a adeziune la prezenta iniţiativă, vom trece la alcătuirea STATUTULUI FRĂŢIEI EMINESCU şi declararea ei ca ONG. Vom solicita parlamentului, preşedinţiei, guvernului şi altor instituţii ale statului să se implice alături de noi în cinstirea activă şi la toate nivelurile a Numelui şi Operei POETULUI NAŢIONAL.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Alexandru Pele (AdSumus, martie 2001)
Începutul secolului al II-lea d.Hr. a constituit şi debutul unor mari confruntãri militare ale dacilor cu cel mai de temut agresor al vremii, Imperiul roman, întins pe trei continente: Europa, Asia şi Africa, condus de unul din cei mai vestiţi împãraţi, Traian, proclamat imperator (98 – 117) la moartea lui Nerva [DER, IV, 698].
La cele douã mari rãzboaie din anii 101-102 şi 105-106, împãratul Traian a mobilizat cea mai puternicã armatã a imperiului contra statului dac. Sub Traian, Roma dispunea de 30 de legiuni cu un efectiv total de aproximativ 180.000 de ostaşi. În caz de necesitate, imperiul era capabil sã mobilizeze pânã la aproape 6.000.000 de luptãtori. Dupã reorganizarea armatei întreprinsã de Adrian, numãrul soldaţilor de infanterie din legiune a fost ridicat la 6800, adãugându-li-se şi 726 cavalerişti [DIVR, 368].
La rãzboaiele din Dacia au participat 10 legiuni romane, cu un efectiv de circa 60.000 de soldaţi, ceea ce echivaleazã cu cinci armate din timpul lui Polybios, care aratã cã o armatã romanã era formatã din douã legiuni romane şi douã legiuni recrutate din teritoriile apropiate sau din rândurile aliaţilor [Pol,X,16]. Considerând cã legiunile recrutate din teritoriile aliaţilor aveau acelaşi numãr de oameni, respectiv 6.000 de militari, rezultã cã efectivele totale care au participat la rãzboaiele împotriva regelui dac Decebal se ridicã la aproximativ 120.000 de ostaşi, cifrã apropiatã de cea stabilitã de specialişti estimatã la 100.000 de luptãtori [DIMDR,22].
Legiunile romane care au participat la rãzboaiele cu dacii din anii 101-102 şi 105-106 sunt urmãtoarele:
1. Legiunea I Adiutrix[DIVR,369];
2. Legiunea VII Claudia[DIVR,369];
3. Legiunea XI Claudia[DIVR,369];
4. Legiunea IV Flavia Felix [DIVR,369];
5. Legiunea X Gemina [DIVR,369]
6. Legiunea XIII Gemina [DIVR,369];
7. Legiunea II Herculea [DIVR,369];
8. Legiunea I Iovia [DIVR,369];
9. Legiunea I Italica [DIVR,369];
10.Legiunea V Macedonica [DIVR,369].
Pentru cucerirea unui teritoriu de 125.400 kmp, cât cuprindea Dacia romanã, a fost nevoie de o mobilizare excepţionalã la care a participat o treime din totalul armatei romane. Marele habitat tricontinental roman de peste 3.300.000 kmp, cu fruntariile sale de aproape 10.000 km lungime au rãmas în paza a numai 120.000 de soldaţi, respectiv 12 soldaţi pe km de frontierã, ceea ce corespunde unui sector de peste 80 m pentru un ostaş.
Datã fiind iminenţa rãzboiului şi necunoscându-se intenţiile vrãjmaşului, presu-punem cã regele Decebal a fost nevoit sã-şi plaseze forţele armate, în special, de-a lun-gul Dunãrii. Având în vedere lungimea fluviului care forma graniţa între Dacia carpati-cã şi Imperiul roman, de cca 1.000 km, trebuie sã recunoaştem cã armata sa era insu-ficientã pentru o apãrare de asemenea anvergurã. În medie ar reveni un numãr de 2.000 de soldaţi pentru punctele strategice inclusiv zonele adiacente mai importante, care de-veniserã sub ocupaţia romanã castre permanente. Cum numãrul acestor castre trecea de 100, rezultã cã aproximativ 40% din efectivele totale erau încartiruite în aceste garni-zoane, şi numai cealaltã parte a armatei era masatã în lungul fluviului, în proporţie de cca 250 de oameni pe km de frontierã, precum şi ca forţã de şoc şi regimente de gardã.
Dacã ţinem cont de faptul cã o mare parte dintre aceste trupe era formatã din auxiliari ne dãm seama cã proporţiile scad foarte mult.
Cum invadatorul trebuie sã fi folosit elementul surprizã, de el depinzând, în liberul sãu arbitru, ora, locul atacului, raportul de forţe etc., trupele dacice nu aveau altceva de fãcut decât sã urmãreascã în permanenţã, mişcãrile duşmanului şi sã se regrupeze în funcţie de necesitate, de rapiditatea deplasãrilor sale atârnând, de cele mai multe ori, soarta luptei sau a bãtãliei pentru apãrarea unui punct fortificat. În aceste condiţii, iniţiativa nu putea sã o aibã decât împãratul roman, aşa cum, de altfel, s’a şi întâmplat atât în timpul primului rãzboi, cât şi în cursul celui de-al doilea.
În cazul primului rãzboi, Traian “a împãrţit armata în douã corpuri şi o coloanã, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunãrea pe un pod de vase, la Lederata, îndreptându-se spre Tibiscum, lângã Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aixis. Cea de a doua coloanã a pãtruns în Dacia pe la Dierna tot pe un pod de vase…” [DrãganNT,I,300].
“Se pare cã, în cel de-al doilea rãzboi dacic, împãratul dispunea de forţe mai numeroase decât în primul, ceea ce îngãduie sã se emitã ipoteza unui atac pe mai multe direcţii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obişnuitul drum al Banatului. În acelaşi timp, o coloanã trecea în Transilvania, prin pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric romanilor, nu putea sã facã faţã cu succes atâtor atacuri convergente”, aratã Iosif Constantin Drãgan, în” Noi, tracii “[DrãganNT,I,307], ipotezã la care subscriem şi noi.
La aceste elemente care au condus, în final, la înfrângerea armatei lui Decebal, trebuie sã mai adãugãm, şi nu în ultimul rând, dezvãluirile furnizate de prizonieri, care puteau fi de o importanţã deosebitã pentru mersul operaţiunilor militare, aşa cum s’a întâmplat la asediul capitalei Sarmizegetusa.
Sprijinul aliaţilor nu a fost nici el la nivelul scontat. Decebal – ne informeazã Dio Cassius - “chema în ajutor pe vecini. Spunea cã dacã-l vor pãrãsi pe dânsul şi ei vor fi în primejdie; cã mai uşor şi mai sigur îşi vor pãstra libertatea ajutându-l în luptã, îna-inte ca el sã fi suferit vreo nenorocire. Însã privind nepãsãtori cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmã vor ajunge ei înşişi robi cãci vor rãmâne fãrã aliaţi” [DIO,LXVIII,11.1].
Dupã mãrturia lui Pliniu cel Tânãr, guvernatorul Bitiniei, din scrisoarea adresatã în anul 112 d.Hr. împãratului Traian, rezultã cã regele dac Decebal a cerut ajutor militar şi regelui part Pacorus, prin intermediul lui Callidromus, trimis în acest scop la Ctesifon, cale de peste 3000 km, cum afirmã Dr. Florin Constantiniu, în articolul “De la Sarmizegetusa la Ctesiphon: Din activitatea militarã şi diplomaticã a regelui Decebal “ [LIP,1/84,92-93].
“Peste mai bine de un mileniu, ªtefan cel Mare se va afla în legãturi cu Uzun Hasan, hanul statului Ak Koinlu, a cãrui capitalã era în 1468 la Tabriz (în nordul Iranului de azi), în vederea luptei împotriva Imperiului otoman” [LIP,1/84,93].
Regele dac Decebal cãuta însã alianţa militarã la regele part Pacorus ca la o rudã de sânge, dinastia Arsacizilor fiind de origine dacicã, aşa cum afirmã H.J.Klaproth în “Tableaux Historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’a nos jours”: “Deşi prima origine a Arsacizilor trebuie cãutatã în Asia, când au supus aceastã parte a lumii, veneau din Europa şi fãceau parte dintr’o puternicã naţiune, dispersatã de pe malurile Dunãrii pânã în ţinuturile cele mai îndepãrtate ale Asiei de sus; aceste popoare erau dacii – nume naţional al Arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre Ungaria şi Bactriana purtau acelaşi nume – Dacia…” [AI,1/84,141].
“ Monarhia Arsacidã era centrul unui vast sistem politic, care, spre vest, era în legãturã cu romanii, în timp ce spre est era în contact cu imperiul chinez. Astfel, pe de o parte, îi vedem cãutând duşmani din Italia pânã pe malurile Dunãrii, şi, pe de altã parte, monarhii chinezi intervenind ca mediatori în sângeroasele lupte dintre prinţii arsacizi. Aceastã puternicã monarhie se compunea din patru regate principale, posedate de aceeaşi familie:
- ramura celui dintâi nãscut ocupa Persia şi şeful ei, împodobit cu titlul de rege al regilor, avea suveranitate deplinã asupra tuturor prinţilor din neamul sãu;
- regii Armeniei erau de rangul doi;
- regii Bactrianei (numitã şi Dacia) care stãpâneau de pe malurile Indului, nordul Indiei şi în rãsãritul Persiei;
- regii masageţilor, care posedau toatã Rusia meridionalã, de pe malurile Volgãi şi Tanaisului (Don) [AI,1/84,141].
Regii din dinastia dacã a Arsacizilor parţi au domnit neîntrerupt între anii 250 î.Hr. şi 227 d.Hr. [MEIU,648-649], vreme de aproape o jumãtate de mileniu, iar în Armenia, între anii 52 şi 415 d.Hr. [MEIU,434], timp de aproape 400 de ani.
În acest context istoric era normal ca regele Decebal al DACIEI carpatice sã solicite ajutor regelui Pacorus al DACIEI bactriene [AI,1/84,140] sau altor regi daci din ţãrile învecinate, ţinând cont de faptul cã masaGEŢII stãpâneau pânã pe malurile Donului, iar originea acestora e înscrisã chiar în etnonimul lor.
În acest sens, credem cã trebuie abordatã şi relatarea din cãrţile chinezeşti despre Pan (desigur Ban “prinţ”) Tchao care proiecta sã atace Imperiul roman, în timpul rãzboa-ielor acestuia cu Decebal, dar perşii l-ar fi fãcut sã renunţe la acest plan [AI,2/84,140].
Despre aceste fapte vorbesc şi “ Tacit, Ammianus, Hieronymus, care lasã sã se înţeleagã cã ar fi existat o încercare din partea lui Decebal de a realiza o coaliţie vastã împotriva romanilor, printre aliaţii sãi numãrându-se şi parţii” [MID,91].
Nu insistãm asupra amãnuntelor legate de purtarea rãzboaielor conduse de Traian, care primeşte, dupã prima conflagraţie, numele triumfal de DACICUS, fiind primul împãrat care-l poartã [ILD,53], ci ne vom strãdui sã estimãm pierderile care au putut fi suferite de daci, ţinând cont de afirmaţia fãcutã de Herodot cã “geţii sunt cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci” [DER,II,1]. Considerãm cã pierderile armatelor dacice nu puteau fi mai mari decât dublul efectivelor romane angajate în lupte, respectiv de 120.000 de persoane (morţi şi dispãruţi), cifrã, oricum, exagerat de mare. De aici rezultã cã, dupã terminarea celui de al doilea rãzboi, armata dacilor a rãmas cu aproximativ 380.000 de militari în viaţã, care, în mod normal, nu puteau cãdea în întregime în mâna învingãtorului. În primul rând credem cã au rãmas fãrã pierderi garnizoanele situate la mari depãrtãri care nu au intrat în luptã, unde am estimat în jur de 200.000 de ostaşi.
Criton aratã cã romanii au luat 500.000 de prizonieri (Ioannes Lydos, De magistratibus [DIVR,196]) din Dacia. Aceastã cifrã este deosebit de importantã, prin valoarea ei intrinsecã, care confirmã ipoteza noastrã privitoare la totalul trupelor dacice angajate în lupte, implicit la numãrul de locuitori ai regatului.
Dacã totalul efectivelor dacice ar fi fost doar de 500.000 de soldaţi, din care au pierit cca 120.000, iar alte 200.000 erau încartiruiţi în garnizoane îndepãrtate care nu au participat la luptele din noua provincie romanã, rezultã cã doar 180.000 de ostaşi daci puteau fi fãcuţi prizonieri. Prin urmare, adãugând celor 500.000 de prizonieri numãrul morţilor şi al dispãruţilor (120.000), precum şi al celor aflaţi în alte zone ale regatului dacic (200.000) rezultã cã regele Decebal avea sub arme peste 820.000 de militari, cifrã care ridicã potenţialul demografic al ţãrii la peste 8.200.000 de locuitori.
Pentru teritoriul actual al României, din stânga Dunãrii, fãrã Basarabia, Bucovina de nord şi alte regiuni înstrãinate de marile puteri europene, populaţia de 5.000.000 de persoane rãmâne acoperitoare pentru studiul nostru, aşa cum am menţionat mai sus. Aşadar, pierderile estimate ale dacilor în rãzboaiele purtate împotriva agresorilor romani la începutul secolului al II-lea d.Hr. se ridicã la 620.000 de morţi, dispãruţi, prizonieri, la care trebuie adãugate victimele din rândul femeilor, copiilor, bãtrânilor, care au avut de suferit de pe urma evenimentelor militare, dar şi din cauza epidemiilor care au bântuit în urma conflagraţiilor îndelungate, pierderi care la un loc au putut sã ajungã la cca 380.000 de persoane.
Pe ansamblu, pierderile dacilor s’ar cifra la aproximativ 1.000.000 de oameni, în care sunt incluse şi cele suferite ca urmare a scãderii sporului natural al populaţiei, rezultând, cã în aceşti ani de rãzboaie cumplite, situaţia demograficã a stagnat.
Calculele noastre au în vedere cele mai dezavantajoase situaţii pentru daci şi nu ţin seama de compensãrile produse, în acest domeniu, de colonizãrile cu elemente romanice sau romanizate, provenind “ex toto orbe Romano”, care, oricum, nu puteau ajunge la 20% cât reprezintã pierderile estimate de noi, deşi erau foarte importante. Apoi, acest “ex toto orbe Romano”, include, în mod intrinsec, şi populaţiile dacice din provinciile romane ale epocii, care nu erau deloc puţine atât în Peninsula Balcanicã, cât şi în Pannonia, în Asia Micã etc., populaţia dacicã având în Imperiul roman o pondere foarte importantã. Prin urmare, pasajul lui Eutropius: “Traian, dupã cucerirea Daciei, adusese aici din toate pãrţile imperiului o mulţime nenumãratã de colonişti spre a cultiva câmpurile şi a locui oraşele, depopulate de lungile rãzboaie ale lui Decebal” [IR,VIII,120], trebuie interpretat şi sub acest raport demografic al colonizãrii Daciei şi cu elemente dacice sau tracice.
Cucerirea romanã din Dacia nu a afectat întregul teritoriu situat în stânga Dunãrii, întrucât cea mai mare parte a provinciilor istorice: Crişana, Moldova, Muntenia, precum şi totalitatea Bucovinei, Maramureşului etc. au rãmas, pe mai departe, în componenţa Daciei libere. Victoriile romane asupra dacilor carpatici au fost eternizate prin monumente triumfale ridicate la Tropaeum Traiani, în anul 109 şi la Roma, Columna lui Traian, inauguratã la 12 mai 113 d.Hr., opera vestitului arhitect Apollodor din Damasc [ILD,53-54].
Pax Romana care a urmat dupã marile confruntãri militare a fost tulburatã deseori de autohtonii daci care nu se puteau împãca cu ideea subjugãrii lor de cãtre o putere strãinã. În acest sens amintim câteva din rãscoalele care au avut loc în Dacia romanã, precum şi unele atacuri ale dacilor liberi îndreptate împotriva stãpânirii romane:
- rãscoala dacilor supuşi, conjugatã cu atacurile iazigilor şi roxolanilor din anul 118 d.Hr., în timpul cãreia guvernatorul provinciei C.Iulius Quadratus Bassus cade în luptã [ILD,54];
- în aceeaşi perioadã are loc incendierea suprastructurii lemnoase a podului construit de Apollodor la Drobeta [ILD,54];
- atacul dacilor liberi dintre anii 156-157 [ILD,54];
- dacii liberi din Carpaţii nordici (costobocii) atacã Dacia romanã, invadând, apoi, Macedonia şi Grecia, în anul 167 d.Hr., concomitent cu ofensiva iazigilor de pe cursul mijlociu al Dunãrii şi a bastarnilor pe coastele Pontului Euxin [ILD,54];
- în anul 170 d.Hr. are loc un nou raid al costobocilor pânã în provinciile balcanice ale imperiului roman [ILD,54] etc.
În aceastã ultimã parte a secolului al II-lea au loc şi cele douã rãzboaie marcomanice, primul între anii 166-175, iar al doilea între 178-180 d.Hr., la care, desigur, au participat şi dacii liberi din zonele de interes [ILD,54].
În vederea mãririi gradului de siguranţã a statului, Dacia este împãrţitã, iniţial, în anul 119, în douã provincii:
1 - Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum, şi
2 - Dacia Inferior.
În anul 124 d.Hr., în urma noii vizite a împãratului Hadrian, ţara este împãrţitã în trei:
1 - Dacia Superior;
2 – Dacia Inferior;
3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].
Nici aceastã împãrţire nu a fost de lungã duratã, cãci între anii 167-169 d.Hr. are loc reorganizarea celor trei Dacii, care devin astfel:
1 - Dacia Apulensis, guvernatã de un legatus Augusti de rang consular, cu reşedinţa în oraşul Apulum, superior în grad guvernatorilor celorlalte douã provincii;
2 - Dacia Malvensis;
3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].
Înflorirea oraşelor Daciei romane care a avut loc în acest secol, rezultã şi din ridicarea unora dintre ele la rang de municipiu, între care: Drobeta, Napoca, Romula (în anul 124 d.Hr.), Tropaeum Traiani (în anul 170 d.Hr.), Porolissum (dupã anul 193 d.Hr.) [ILD,54]. Ulterior, alãturi de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, şi municipiile Apulum şi Napoca sunt ridicate, în anul 192 d.Hr., la rangul de colonie, ca, dupã anul 193 d.Hr. şi Dierna, Drobeta, Potaissa sã mai primeascã acest rang [ILD,54].
Inscripţia onorificã pusã în cinstea împãratului Septimius Severus, în anul 200 d.Hr., atestã la aceastã datã rangul de municipiu al oraşului Ampelum, reşedinţa procuratorului care organiza activitatea minelor aurifere din munţii Apuseni [ILD,54].
Interesul major al Imperiului roman pentru noua provincie cuceritã de împãratul Traian este dovedit de construcţia drumului Ulpia Traiana – Apulum – Potaissa – Napoca – Porolissum, între anii 107-109 d.Hr. [ILD,53], precum şi de vizitele întreprinse aici de cãtre împãraţii Traianus Dacicus, Hadrianus (de mai multe ori), Septimius Severus, în cursul secolului al II-lea d.Hr. [ILD,54].
÷
În urma pierderilor considerabile suferite de populaţia Daciei în timpul rãzboaielor cu romanii, luatã în ansamblul ei, aceasta a scãzut, deci, la 4.000.000 de persoane, revenind pe provinciile noastre istorice urmãtoarele proporţii:
Transilvania : 100.000 kmp × 18 = 1.800.000;
Muntenia : 76.000 kmp × 18 = 1.400.000;
Moldova : 46.000 kmp × 18 = 800.000;
Pentru a admite teza lui J.Beloch potrivit cãreia Dacia romanã avea în secolul al II-lea o densitate de 5 locuitori pe kmp [PS,I,39], ar însemna sã considerãm cã în acest secol dacii au pierdut peste 4.300.000 de oameni ! Un asemenea dezastru nu se putea produce în acea perioadã istoricã nici dacã armele romanilor ar fi fost cele din zilele noastre: chimice şi atomice, pentru cã relieful ţãrii nu permitea propagarea undei de şoc, rãspândirea cenuşii radioactive, a perdelei de gaze etc. cu atâta uşurinţã.
Pe teritoriul Daciei romane, mai exact al celor trei Dacii romane, pãstrând aceeaşi proporţie şi densitate, populaţia estimatã se ridicã la 1.800.000 de cetãţeni (100.000 × 18), în care nu sunt incluse efectivele legiunilor romane staţionate aici şi nici coloniştii aduşi “ex toto orbe Romano”.
Dintre locuitorii autohtoni, menţionaţi mai sus, pãrţii transilvane (inclusiv Banatul timişean) îi revin: 70.000 kmp × 18 = 1.260.000 de persoane, iar pãrţii muntene (şi oltene): 30.000 × 18 = 540.000 de oameni. Au rãmas în teritoriile dacilor liberi de atunci, aferenţi fruntariilor naţionale actuale, un numãr de peste 2.200.000 de locuitori, din care, în Transilvania 540.000, în Muntenia 960.000 şi în Moldova 700.00 (cifre rotunjite).
Numeroşi daci au mai rãmas în celelalte teritorii autohtone ale Daciei carpatice, între care în Basarabia şi Bucovina de nord peste 1.100.000, în Dobrogea peste 350.000, considerând cã în ultimele douã secole aici nu s’a înregistrat nici o creştere demograficã (vedi supra), precum şi în alte teritorii tracice extracarpatice şi pontice.
Putem conchide, deci, cã sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. a gãsit Dacia Liberã din Carpaţi cu peste 3.650.000 de locuitori daci, iar Daciile romane cu peste 1.800.000 de daci, respectiv un total de aproape 5.500.000 de daci.
(din volumul VIDUL DEMOGRAFIC ŞI MATEMATICA, apărut postum)
prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu (AdSumus, ianuarie 2001)
De câteva secole, legenda Dr-ului Faust se află în atenţia scriitorilor şi compozitorilor, cele mai cunoscute opere concepute pe această temă aparţinând în literatură lui Goethe, în muzică lui Gounod, amândouă fiind încă actuale. Suc-cesul universal al temei se datorează faptului că ea face să vibreze în noi o coardă comună, tentaţia către o împlinire supremă, pe care o căutăm în parametri omeneşti (când ea, de fapt, este de ordine divină). Când Faust caută să spună clipei tre-cătoare “mai stai, eşti atât de frumoasă”, el aspiră la o împlinire supremă către care aspirăm toţi. Chiar dacă, pentru moment, avem impresia că am atins stadiul numit îndeobşte fericire, în momentele următoare ne dăm seama că n-am trăit decât o iluzie – şi ne cuprinde senzaţia contrară, de altfel, complet justificată, amărăciunea, deziluzia. Aşa s-a întâmplat şi cu legendarul Dr Faust, omul care a plătit scump iluzia fericirii. Încercase pe tot parcursul vieţii sale, atât în tinereţe, cât şi la epoca maturităţii, şi pe toate căile posibile, să obţină un succes care să-l facă fericit. La bătrâneţe, profund dezamăgit, cedează ademenirii lui Mefisto. Acesta îi promite fericirea, dar îi cere, în schimb, sufletul. Faust acceptă târgul şi, spre nenorocirea sa finală, îşi pierde sufletul pentru un strop de iluzie trecătoare!
Acest tip de tocmeală cu Diavolul constituie ceea ce unii literaţi numesc “sindromul faustic”, în patologia căruia omul a căzut mereu, de pildă când a optat pentru industrializare, sacrificând o viaţă mai apropiată de natură, sau când ucide, închipuindu-şi că, prin omor, pune capăt unei dispute. Sub lozinca amăgitoare a “eliberării femeii”, multe din semenele noastre devin curve, îşi uită rolul sfânt de mamă a familiei şi de apărătoare a copiilor când bărbatul se află la muncă. Ţara în care trăiesc azi cunoaşte un exemplu ilustru în materie, cazul unui evreu american, Dennis Levine, care şi-a folosit inteligenţa şi aptitudinile financiare pentru a-şi însuşi ilegal peste 11 milioane de dolari. Arestat, judecat şi condamnat, a ieşit din închisoare complet schimbat, ajungând să denunţe public, prin conferinţe şi reuniuni sociale repetate, practicile financiare oneroase care l-au tentat în aşa măsură încât şi-a pierdut cinstea, îmbogăţindu-se în detrimentul altora. Evanghelistul Matei (4:8) relatează cum Diavolul l-a dus pe Iisus pe un munte, de unde i-a arătat lumea, gloria şi bogăţiile ei nenumărate. “Toate sunt ale Tale”, i-a spus Diavolul, “dacă mi te închini mie”, iar Iisus i-a răspuns prin celebrul “Retro Satana”, “înapoi, Satană”, refuzând atât oferta, cât şi imensa tentaţie. Este, fără îndoială, cel mai cunoscut exemplu de respingere a pactului cu Diavolul, căruia atât de mulţi îi cădem pradă sub o formă sau alta. În 1978, Alexandru Soljeniţîn a rostit la Harvard University, în USA, un discurs atât de actual încât şi azi este citat pentru vehemenţa cu care a divulgat simulacrul de fericire materială (oferit de societatea occidentală de consum) în mrejele căruia cad nenumăraţi semeni ai noştri, americani sau altfel. Prestigiul Premiului Nobel care-i fusese decernat lui Soljeniţîn cu câţiva ani înainte, aureola de profet al generaţiei sale şi de cel mai ilustru dizident sovietic, au asigurat discursului o receptivitate neobişnuită. Mai multe au fost elementele care au contribuit la succes.
Mai întâi, în cursul prezentării ce i s-a făcut, s-a spus că Soljeniţîn a fost victima unui holocaust puţin cunoscut în USA, cel ce a urmat Revoluţiei din octombrie 1917, soldat cu moartea, pe parcurs de câteva decenii, a cca 60 de milioane de oameni – asupra căruia mass-media americană păstrează o tăcere explicabilă poate doar prin preeminenţa acordată holocaustului evreiesc (6 milioane de oameni). S-a arătat că Soljeniţîn a fost, timp de 8 ani, pensionar al Arhipelagului Gulag, după care a stat 3 ani în exil în propria sa ţară, într-un oraş de graniţă, şi că a fost expulzat în cele din urmă în 1974, după ce primise Premiul Nobel în 1970. În 1976, a mai spus prezentatorul, Soljeniţîn s-a stabilit în statul american Vermont împreună cu a doua sa soţie. Fac aici o paranteză, ca să arăt că am fost în contact cu Soljeniţîn în vremea când a locuit la Vermont. I-am publicat un articol, prin 1982, în revista pe care o scoteam pe atunci, NEW YORK SPECTATOR, articol în care comenta una din ideile dezvoltate în celebrul discurs rostit la Harvard, în 1978. Cum menţionam mai sus, scriitorul denunţase la Harvard racilele societăţii occidentale de consum, rezultat firesc al oricărei forme de “pact cu Diavolul”, de vânzare a conştiinţei, şi rostise denunţul în aceeaşi manieră sinceră, dar usturătoare pentru unii, în care, cu ani înainte, denunţase racilele din propria sa patrie. A rostit atunci multe adevăruri neplăcute pentru urechile occidentale, atât de neplăcute încât unii nepricepuţi l-au acuzat de criptocomunism, afirmând că venise în SUA anume ca să introducă şi acolo comunismul. Unii compatrioţi ai subsemnatului, tot atât de pricepuţi în alte culturii, m-au acuzat şi pe mine de criptocomunism, pentru că publicasem articolul lui Soljeniţîn şi, în subsidiar, pentru că promovam idei asemănătoare, denunţând racilele exilului românesc, racile care rezultau din acelaşi tip de abandon moral, de vânzare a conştiinţelor româneşti unor interese străine. Azi, după atâţia ani, se vede clar câtă dreptate avusese scriitorul la Harvard. Nu pronunţase termenul de “sindrom faustic”, dar se referise la exact aceeaşi patologie morală. Redau câteva idei din partea în care denuţase exploatarea conştiinţelor:
“… dar lupta pentru dominaţia planetei noastre, fie fizic sau spiritual, luptă de proporţii cosmice, nu este doar o problemă vagă de viitor. Forţele răului au declanşat ofensiva lor decisivă; toţi îi simţiţi presiunea; dar ecranele şi publicaţiile voastre nu transmit decât zâmbete. Vă întreb direct: PENTRU CE ZÂMBIŢI? PENTRU CE?… Reprezentanţi ai societăţii voastre, ca George Kennan, spun că nu putem folosi criterii morale în politică. Urmarea este că am ajuns să amestecăm ceea ce e bun cu ceea ce e rău şi să facem loc în lume răului absolut când ar trebui, din contră, să ne bazăm numai pe criterii morale.”
A mai vorbit despre doctrina care domină în America modernă, umanismul secular, o doctrină care susţine că nu există păcat, nici deosebire între rău şi bine, şi că scopul suprem al existenţei noastre este bunăstarea materială, bazată pe succese personale. Cultivarea acestor idei, a spus Soljeniţîn, îl absolvă pe om de orice responsabilitate faţă de Creator; omul ajunge să se bazeze din ce în ce mai mult pe cuceririle sale tehnice, pe mecanică, electronică, fisiune atomică şi rachete spaţiale, realizări admirabile fără îndoială, dar care creează un tip de om trufaş şi indiferent faţă de Creatorul său, ba chiar contestatar al Divinităţii şi adversar al Bisericii. Oricât de coruptă e America de azi, aceste observaţii n-au fost trecute cu vederea, nu s-au uitat, iar lucrurile nu s-au oprit acolo.
Nu mult după conferinţa de la Harvard, Soljeniţîn a dat publicităţii un articol care a provocat stupoare; a scris că Revoluţia din octombrie din Rusia, fiind condusă de Trotzky şi alţi evrei, n-a folosit poporului rus. Dacă paralela anterioară între holocaustul rus şi cel evreiesc a fost ignorată, de astă dată, mass-media a luat poziţie: Soljeniţîn este antisemit! Revistele literare americane nu l-au mai pomenit decât ca să-i critice opera. N-a mai fost primit la Casa Albă, nici chiar când a cerut-o expres. Cât a mai stat în Vermont, nu i s-a mai acordat atenţie. S-a înapoiat în 1992 în Rusia, dar se pare că nici acolo nu şi-a recâştigat prestigiul de odinioară.
Sindromul faustic suscită, aşadar, reacţii variate. Cu toate denunţările severe, efectele acestui sindrom n-au fost nici singularizate, nici repudiate de societatea modernă. Nici nu aveau cum să fie repudiate, ele constituind fundamentul evoluţiei societăţilor actuale. Din contră, au fost adaptate la curente sociale de mare anvergură, solid susţinute financiar, ca NEW AGE, umanismul secular, contracultura, ale căror principii au fost preluate în România de formaţiuni ca Fundaţia Sörös pentru o societate deschisă, Grupul pentru dialog social, grupul de literaţi din jurul revistei DILEMA, et al. Cum principiile sunt asemănătoare, diferind numai în detaliile de aplicabilitate, voi lua călăuză în discuţia de faţă numai mişcarea NEW AGE. Amalgam de diferite religii şi curente de gândire laică, NEW AGE şi-a câştigat la începutul activităţii sale numeroşi simpatizanţi cărora păgânismul vechiului Babilon în versiune modernă, bine susţinut financiar, li se părea o formulă de conduită interesantă. Mişcarea promova la început idei benefice, pacifismul şi antimilitarismul, recomandând adepţilor o alimentaţie sănătoasă, fără conserve, şi întărirea trupului prin exerciţii fizice. În paralel, cultiva un liberalism excesiv, libertinismul, devenind, cu timpul, mişcarea cea mai bine organizată (mai bine decât contracultura şi umanismul secular) în vederea creării noului tip de cetăţean zis al lumii, cel ce se va încadra foarte uşor în NOUA ORDINE MONDIALĂ, omul deschis la toate ideile şi neavând nici una proprie, fiind, aşadar, cel mai uşor de diriguit. După cum amestecul de rase dă naştere celui mai detestabil caracter, corcitura, la fel NEW AGE, prin amestecul celor mai diferite teze, dă naştere corciturii de gândire. Spre deosebire de mişcările surori care se declară atee sau agnostice, NEW AGE acceptă ideea de Dumnezeu, dar o cultivă în paralel cu antipodul ei, satanismul; acceptă morala, dar în paralel cu pornografia; îmbrăţişează ocultismul, divinaţia, astrolgia (nu astronomia), hipnoza, yoga, şamanismul, mitologia greacă şi romană, panteismul, vrăjitoria, spiritismul, meditaţia transcendentă, libertinismul, magia neagră etc., fiecare din aceste practici aducând, în viziunea promotorilor NEW AGE, satisfacţie personală şi succes, fiecăruia după cum îi place, fericirea corciturii. NEW AGE nu explică de ce astfel de practici ar fi mai eficiente decât respectarea comandamentelor religioase tradiţionale (ca ţinerea posturilor pentru dezintoxicarea corpului, evitarea păcatelor pentru sănătatea spirituală, iertarea duşmanilor pentru armonia socială etc.). Unele teze NEW AGE frizează escrocheria, cele ce pretind că prin sugestie şi hipnoză omul poate atinge orice scop (de pildă, poate deveni bogat sau inteligent), sau că prin repetarea constantă a anumitor versete biblice se pot declanşa “forţele primare” latente în fiecare om, instinctuale, inconştiente sau iraţionale (necesare, de pildă, pentru a cuceri o femeie sau un bărbat). Pentru cei dezamăgiţi de viaţă, NEW AGE recomandă pactul cu Satana, ca în Faust, şi practica metodelor antropozofice ale lui Rudolf Steiner; pentru cei anemici sau care obosesc repede, educaţia holistică (de la “whole”, întreg, gimnastica trupului şi a tuturor membrelor); pentru cei nemulţumiţi de poluarea naturii, aderarea la partidele ecologice; iubitorii de pisici şi căţei sunt atraşi prin societăţile de protecţia animalelor; pentru angajaţii în industrie şi comerţ, NEW AGE organizează cursuri de management; celor revoltaţi de foametea din Africa li se propune intrarea în societăţi de binefacere; creştinilor li se spune că NEW AGE este pentru Christos; islamicilor că NEW AGE este pentru Mahomed; evreilor li se vorbeşte călduros despre Mamoa; şi aşa mai departe, fiecăruia după gust şi orientare, cu simpla condiţie să devină membri şi să-şi trimită obolul la centrală. Copiii şi adolescenţii sunt atraşi prin mulţimea de jocuri video la ordinea zilei. Aici este lovitura magistrală a reţelei NEW AGE, tinerii fiind cei mai receptivi la cibernetică şi la senzaţionalism electronic, domenii în care relaţiile cu Divinitatea sunt excluse. Într-o campanie NEW AGE din Canada, axată pe free-thinking (liber-gândirism) se arată laudativ că nici un film şi nici o carte NEW AGE pentru tineret şi copii nu conţin relatări din viaţa lui Iisus Christos. Ideea era că morala creştină trebuie exclusă din preocupările tineretului, deşi e menţinută la cei în vârstă. Cine vizionează filme TV americane pentru copii şi tineret, multe fiind difuzate şi în România, poate uşor verifica adevărul afirmaţiei de mai sus. Muzica rock este şi ea un mijloc supereficient de a scoate morala creştină din gândurile tineretului. Sunetele speciale ale acestei muzici, asemănătoare zgomotelor, favorizează declanşarea instinctelor, a “forţelor primare” şi a pornirilor necontrolate (cum este coitul la comandă sau în grup). Minţile tinere, insuficient educate, sunt cele mai deschise oricărei aberaţii cu apartenenţă artistică – de aceea, muzica rock se adresează cu precădere tineretului. În tânăra democraţie românească, mentalitatea rock a şi fost însuşită de o parte a tineretului (cea fără educaţie). De pildă, în DICŢIONARUL DE ARGOU AL LIMBII ROMÂNE definiţia muzicii simfonice e dată astfel: “muzică sifilitică de compozitori nebuni”, ceea ce sugerează că muzica rock e compusă de oameni cu scaun la cap, că Beethoven şi Bach ar fi fost nebuni. În manualele şcolare zise alternative sunt persiflate sau negate cele mai multe valori tradiţionale ale culturii, istoriei şi literaturii, de pildă, se contestă rolul lui Mihai Viteazul în prima unire a Principatelor, Eminescu trece mult în urma lui Ştefan Roll, se exprimă îndoiala asupra originii latine a românilor, iar reviste ca DILEMA şi 22 (în paginile cărora se cultivă contracultura) sunt prezentate ca publicaţii de mare calitate. Magnitudinea detractării culturale la care s-a ajuns în România fostului regim (Emil Constantinescu) apare în fapte la ordinea zilei, de pildă când un cunoscut critic, Nicolae Manolescu, profesor la Litere şi asociat Grupului pentru Dialog Social, face elogiul poeziei pornografice a unui aşa-zis poet, Marius Ianuş, o poezie presărată cu obsenităţi adresate României, de pildă, “îţi bag penisul meu lung şi negru în gură, România”. Profesorul Manolescu îşi închipuie că astfel de expresii constituie poezie şi proclamă astfel de aberaţii chiar la Facultatea de Litere din Bucureşti! Pe aceeaşi linie degradantă se situează un H.-R. Patapievici, ale cărui injurii la adresa patriei sale sunt bine cunoscute (el contestă românului orice vrednicie trecută şi orice şansă de viitor, deoarece românul “are inima ca un cur”). În piesa “Evangheliştii”, Alina Mungiu îşi bate crunt joc de religia creştină a înaintaşilor ei, prezentând pe apostoli ca fiind nişte beţivi, curvari şi lunatici ordinari din ale căror creiere bolnave au ieşit principiile călăuzitoare ale creştinismului. Nenorocirea pentru România constă în faptul că sub regimul trecut (al lui Emil Constantinescu), multe persoane ca cele de mai sus, care îşi batjocoresc public propria ţară, nu-şi manifestă ideile nocive numai prin scrieri relativ izolate, de care tineretul, viitorul activ al ţării, să poată fi oarecum ferit; din contră, ele se bucură de un suport financiar excelent, pe care oamenii de cultură nu-l au, ceea ce permite detractorilor să se plaseze pe treptele sociale cele mai înalte, să dea în domeniu decizii inatacabile, în timp ce oamenii de cultură sunt denigraţi, scoşi din posturile ce li se cuvin de drept, marginalizaţi, persiflaţi sau chiar ignoraţi.”Pactul cu Diavolul” apare astfel în toată goliciunea lui înfiorătoare, iar “sindromul faustic” se transformă în România, prin pacienţi ca cei de mai sus, într-o mentalitate de bordel tipică, pacienţii vânzându-şi serviciile oricui, mai ales celor ce dau mai mult.
Una din tezele NEW AGE cele mai răspândite este că păcatul şi virtuţile nu există ca atare, că răul şi binele sunt unul şi acelaşi lucru, că omul este deci liber să facă absolut orice vrea. Mai sunt şi alte teze, tot atât de absurde. Spre deosebire de creştini, care cred că lumea a fost creată de Dumnezeu (teoria creaţiei), adeptul NEW AGE susţine ca şi umaniştii seculari că lumea actuală a evoluat (teoria evoluţiei) dintr-un nucleu iniţial inanimat (ceea ce este o absurditate flagrantă, viaţa neputând lua naştere decât din ceva viu, materia moartă neputând da naştere vieţii). Tot spre deosebire de creştini, pentru care căsătoria este o instituţie respectabilă, adeptul NEW AGE consideră că activitatea sexuală este un act obişnuit al vieţii diurne, ca spălatul pe mâini (de unde convingerea că te poţi spăla pe mâini la orice robinet). El e departe de a realiza că activitatea sexuală necontrolată este un fel de drog, căruia practicantul îi devine sclav, ajungând în stare ca orice împătimit, ca orice drogat, să comită crime pentru a-şi satisface nevoile. Din cele expuse mai sus se poate conchide că mentalitatea NEW AGE operează în cultură aidoma fraudei în economie şi finanţe publice, efectul ei fiind destabilizarea societăţii. Aşa cum furtul de capital social provoacă falimentul unei bănci, la fel furtul sau distrugerea identităţii naţionale duce la desfiinţarea neamului, la prăbuşirea culturii şi civilizaţiei acestuia. Toate civilizaţiile antice s-au prăbuşit din aceeaşi cauză, mentalitatea de bordel a timpului. Aşa s-a întâmplat cu Roma imperială, cu Egiptul faraonic, cu strălucita civilizaţie a Babilonului. Roma imperială a căzut când senatul şi patricienii şi-au dat puterea pe mâna zarafilor, care, până la urmă, au scos la licitaţie chiar tronul imperial, oferind pentru el milioane de sesterţi. Egiptul antic a căzut când austeritatea faraonilor a fost înlocuită cu sofismele grecilor invadatori. La fel, Babilonul a căzut când nesăbuiţii vremii au înălţat turnul pe care să se suie la cer şi să-i ia locul lui Dumnezeu. În domeniul cultural, agentul care produce dauna este crima morală, blasfemia, hula de orice natură, păcatul în duh. Spre deosebire de crima obişnuită, crima morală nu e prevăzută de codul penal. Ca atare, trece neobservată, nu cade sub incidenţa legii, iar abilii ei autori activează nesupăraţi la adăpostul “libertăţii de expresie”. Caz notoriu (petrecut şi el sub autoritatea regimului Constantinescu) a fost al Procuraturii din Braşov, care, sesizată de publicarea APELULUI LA DECENŢĂ (care condamna invazia pornografiei în cultură), a încercat să ancheteze doi aşa-zişi poeţi, de fapt doi autori de pornografie şi defăimători ai patriei. Contracultura română s-a sesizat imediat, a făcut uz de influenţa ei şi a modificat Codul Penal. Ca urmare, Procuratura a fost amuţită, iar Profesorul Nicolae Manolescu l-a prezentat laudativ pe unul din pornografi, la Facultatea de Litere din Bucureşti, caz de nemaipomenită sfidare la adresa culturii.
Efectele sociale ale mentalităţii NEW AGE se pot observa cel mai bine în USA, unde religia, principalul agent stabilizator în societate, a fost înlocuită cu umanismul secular, curentul înrudit cu NEW AGE. Ca urmare, generaţii de tineri americani ies din şcolile publice complet neutralizaţi: nu cunosc deosebirea dintre bine şi rău (nu e nici o deosebire, proclamă NEW AGE), dintre morală şi dezmăţ, dintre păcat şi virtute, pe scurt, dintre iad şi rai. Din fericire, în Statele Unite există şi şcoli particulare, altele parohiale, autorizate ca şi şcolile publice, dar unde umanismul secular n-are acces. Astfel, nu tot tineretul american este infectat. Totuşi, cum opina Soljeniţîn la Harvard, lupta de proporţii cosmice pentru cucerirea planetei de către adepţii umanismului secular se desfăşoară nestăvilit. Industria de filme de la Hollywood este de partea celor din urmă. Această industrie a reuşit să înlocuiască în mintea spectatorilor, în special a tinerilor cu educaţie îndoielnică, imaginea eroului naţional cu aceea a gangsterului, a magnatului de bursă şi a campionului sexual. Femeia cinstită a fost înlocuită cu hetaira. Ca urmare, în toate oraşele Americii se simte prezenţa unui tineret bezmetic, parţial robit de droguri, obsedat sexual, vânător tenace de dolari, admirator al degradării morale, al muzicii rock, al Madonnei americane şi al lui Michael Jackson. În spatele acestor fenomene degradante se află un grup influent şi amoral, posesor de disponibilităţi financiare imense, care se pregăteşte să preia puterea politică în momentul când mentalitatea de bordel va infecta întreaga societate, iar ideile sănătoase vor fi definitiv marginalizate. În Statele Unite acest ţel nu va fi atins cu uşurinţă, cum pare azi, deoarece forţele culturale conştiente sunt încă vii şi în curs de reorganizare.
În România, unde conştiinţele sunt la pământ, ţara nu poate fi apărată de invazia contraculturii decât prin folosirea unui singur antidot: oamenii de cultură să-şi unească forţele şi să reînvie valorile tradiţionale.
Conf. univ. dr. G.D. ISCRU (AdSumus, februarie 2001)
În epoca de revoluţie ştiinţifică pe care o trăim, aproape totul, în domeniul istoriei, trebuie revăzut, regândit şi rescris. Exigenţa aceasta, majoră, presupune, în primul rând, ca punct de plecare, izvorul istoric şi, deopotrivă, profesionalism în materie, îmbinat cu deschiderea ştiinţifică faţă de toate ştiinţele umaniste sau pozitive care pot ajuta ştiinţa istorică în căutarea adevărului; în al doilea rând, această exigenţă presupune obiectivitate ştiinţifică dusă, pe cât este omeneşte posibil, către absolut; istoria, ca ştiinţă, nu poate fi sinceră sau nesinceră; ea este o ştiinţă umanistă – principala ştiinţă umanistă, considerăm noi – cu un grad de obiectivitate cât mai înalt posibil; iar obiectivitatea ştiinţifică înseamnă respectarea în cel mai înalt grad a unei exigenţe majore care vine din antichitatea romană: sine ira et studio (“fără ură şi părtinire”).
“Naţiunea mea e lumea. Fără naţiunea mea nu e lume”. Eminescu
Să mai reţinem în prealabil că istoria a devenit o ştiinţă – ca şi în cazul celorlalte ştiinţe – atunci când şi-a stabilit “crezul”, conceptele şi modul de a opera cu ele; când şi-a creat, deci, o metodologie ştiinţifică. Şi dacă din antichitate istoricii au fost capabili să emită aminita exigenţă majoră – sine ira et studio -, este cazul, după părerea noastră, să regândim însăşi vârsta ştiinţei istorice. Apoi, pe linia reflecţiilor şi concluziilor pe care dorim să vi le supunem atenţiei, să rememorăm că tot din antichitatea romană vine încă o exigenţă majoră: Historia magistra vitae (“Istoria este călăuza vieţii”).
După câte ştim, în istoriografie s-au făcut atâtea abateri de la cele două exigenţe majore, am zice axiome, abateri care au umbrit faţa acestei călăuze a vieţii, a vieţii tuturor generaţiilor, deci şi a vieţii noastre şi a celor de după noi. Din cele două exigenţe izvorăşte valoarea funcţională a ştiinţei istorice. Istoria ca ştiinţă şi ca disciplină instructiv educativă – în şcoală, dar nu numai – a fost, este şi va fi funcţională, prin vasta experienţă umană pe care o conservă şi o transmite generaţiilor. De aici, şi azi ca şi altă dată, dar cu cea mai mare îndârjire azi, lupta în jurul acestei ştiinţe atât de benefice naţiunilor şi lumii deopotrivă, ca şi fiecărui om raţional în parte. Şi anume: lupta între forţele de dominaţie cât mai întinsă, azi planetară, şi forţele de conservare şi consolidare a naţiunilor şi a Statelor naţionale.
Se înţelege de ce ajungerea la un consens ştiinţific asupra conceptelor enunţate în titlul acestei comunicări, concepte de bază cu care operează ştiinţa istorică, este de cea mai mare importanţă, azi, când forţele de dominaţie mondială deja şi-au stabilit termene şi grafice în vederea globalizării/mondializării, adică a dominaţiei lor planetare.
Epoca modernă, în istoria omenirii, este şi epoca în care, dispărând unele dintre marile imperii ce s-au clădit pe rapt şi agresiune, a apărut un nou competitor sau asociat la dominaţia lumii. Este vorba de ceea de numim îndeobşte Forţele Oculte. Factorul lor organizator, dinamizator şi conducător, începând mai ales din sec. al XVIII-lea, l-a reprezentat o anumită categorie superpusă care s-a considerat ab initio şi se consideră îndreptăţită să domine lumea.Precum rezultă dintr-o vastă bibliografie, citată în cărţi mai vechi şi mai noi, amintitele forţe, începând cu evul modern, au făcut din Francmasonerie o armă redutabilă pentru atingerea scopului propus iar către mijlocul secolul al XIX-lea au inventat o nouă armă, în acelaşi scop – comunismul. Precizăm că aici nu trimitem neapărat la Francmasoneria contemporană, ale cărei documente de primă mână nu le cunoaştem şi deci nu avem temei ştiinţific să ne referim la ea, ci la Francmasoneria despre care vorbeşte bibliografia invocată. Însă, după cărţile care au apărut şi la noi, în traducere, în ultimii ani, ca şi de după mişcările de pe scenele politice, naţionale şi mondială, se pare că Francmasoneria de azi a rămas fidelă scopului binestabilit în secolul al XVIII-lea. În acest caz, ea ar putea fi avută în vedere în discuţia noastră. Cărţi editate şi la noi în ultimii zece ani atrag serios atenţia asupra implicării Francmasoneriei contemporane în efortul de dominaţie planetară.
În ceea ce priveşte comunismul contemporan, pe acesta îl putem include – în pofida unor aparenţe! – între ideologiile şi mişcările de dominaţie planetară, sintetizate eufemistic azi cu termenii de globalizare/mondializare. Deja nu ne mai poate deruta “faţa umană” sau “de catifea” cu care comunismul încearcă să reapară pe scenă.
Aceste două reţele planetare au acţionat împreună, ca fraţii, precum şi sunt, fii ai aceloraşi părinţi, pentru atingerea obiectivului propus, parazitând continuu şi tot mai mult istoria naţiunilor şi istoria lumii.
După ce marile imperii din epoca modernă, penetrate până “la vârf” de forţele oculte, s-au asociat cu acestea în vederea atingerii scopului comun, – împărţirea sferelor de influenţă şi a dominaţiei directe -, s-a declanşat, începând de atunci, un RĂZBOI TOTAL între amintita conspiraţie planetară neoimperialistă pe de o parte, naţiuni şi Statele lor naţionale pe altă parte. Dominaţia mondială este, fără îndoială, un ideal himeric al amintitei conspiraţii, dar nu e mai puţin adevărat că “boala” dominaţiei planetare a fost şi este cea mai nocivă dintre toate bolile cunoscute în istoria lumii şi numai o luptă unită a naţiunilor le poate apropia victoria.
Cartea, semnată Wilhelm von Angelsdorf, apărută şi în variantă românească (în anul 2000), sintetizează scopul acestor forţe chiar din titlu: Imperialismul noii ordini mondiale. Deci: caracterul imperialist-dominator, agresiv al Noii Ordini Mondiale.
Istoria lumii a fost şi este, înainte de orice, istoria luptei naţiunilor pentru păstrarea identităţii lor, asigurată cel mai bine într-un Stat naţional, Statul naţional fiind idealul major al voinţei supreme a naţiunilor. Acesta a fost şi încă este cursul obiectiv al istoriei: de la naţiune dominată la naţiune independentă, într-un Stat naţional. Iată de ce a susţine idealul dominaţiei planetare al unor “aleşi” şi autopropulsaţi înseamnă a ignora cursul obiectiv al istoriei, a te aşeza împotriva lui, a milita pentru o himeră, chinuind însă naţiunile Planetei.
Naţiunea, precum se ştie, este o comunitate umană etnolingvistică, constituită în cursul unui îndelungat proces istoric, pe un teritoriu stabil, al ei, caracterizată în primul rând prin conştiinţă de sine şi, deopotrivă, prin voinţă politică, precum şi prin alte trăsături de natură materială şi spirituală, exprimate în forme specifice pe treptele istoriei, trăsături care-i reflectă unitatea în diversitate.
Unele naţiuni au apărut în antichitate – naţiunea traco-geto-dacă, naţiunea greacă, persană, evreiască ş.a. -, altele la începutul evului mediu, altele mai târziu, pe măsură ce respectiva comunitate a ajuns la nivelul amintit de conştiinţă şi de voinţă politică.
În ce ne priveşte, naţiunea română a fost continuatoarea directă, fără nici o întrerupere, a naţiunii traco-geto-dace – şi ţara ei s-ar fi numit Dacia, precum ne spun izvoarele, dacă oamenii locului n-ar fi început, din ce timp nu se precizează, să se numească români, denumirea extizându-se ulterior. Naţiunea traco-geto-dacă şi-a avut propriile ei State naţionale. Marile invazii din secolele III-XIII au avut loc în spaţiul acestei naţiuni constituite, traco-geto-dacă, continuată prin naţiunea română; iar în secolele XII-XIV naţiunea română şi-a constituit State naţionale în spaţiul existenţei sale. A fost, de fapt, o reînfiinţare a Statului naţional în acest spaţiu, după statele naţionale din “etapa” traco-geto-dacă a naţiunii, State lichidate prin cucerirea romană.
Când statalitatea naţiunii romane, în contextul marilor migraţii, a fost nevoită să se limiteze la nord de Dunăre şi pe litoralul pontic, cealaltă parte a naţiunii române a continuat să existe la sud de Dunăre, în cadrul noilor State naţionale înfiinţate în cadrul statelor balcanice. Evenimentele recente i-au dat o nouă şansă istorică, precum odinioară la sfârşitul secolului XII. Depinde de românii de acolo, ca şi de poziţia României, evident şi de contextul istoric, să fie fructificată această şansă istorică.
Din momentul apariţiei lor, naţiunile au fost şi sunt principala permanenţă a istoriei umane.
Naţionalismul reprezintă cel mai nobil sentiment şi, deopotrivă, cea mai sacră datorie, ale oricărui om care se revendică de la o naţiune. Naţionalismul său are la bază zestrea etno-genetică, modelată ulterior în mediile familial, naţional, social, spiritual, natural; apoi, naţionalismul său se materializează şi se defineşte printr-un efort de cunoaştere a moştenirii al cărei beneficiar este, printr-un sentiment fundamental de preţuire a acestei moşteniri, ca şi printr-un efort de amplificare şi chiar de înnobilare a ei; în paralel, nativul este pătruns, mereu mai mult, de datoria sacră de a-şi apăra, până la sacrificiul suprem, valorile naţiunii şi ale mediului în care a venit pe lume. În al doilea rând, crescut astfel, educat astfel – în cultul valorilor proprii şi al muncii pentru amplificarea, înnobiliarea şi apărarea lor -, ca naţionalist, dacă este “om întreg la minte” şi la caracter, care nu poate fi manipulat, obiectiv vorbind nu poate încerca sentimente de invidie, de duşmănie, de ură şi nu poate agresa pe semenul său de altă naţiune, nu poate agresa naţiunea lui, pentru a-şi însuşi ceea ce de drept nu-i aparţine! Iată de ce ura, duşmănia, agresiunea nu se nasc la nivelul raporturilor fireşti între naţiuni, ci la incitarea/manipularea promovată de forţele interesate în învrăjbirea naţiunilor cu scopul de a le domina.
Dacă naţionalismul este conceput pe o singură direcţie – aceea a poziţiei faţă de “ai tăi”, cum îl concep încă mulţi – şi în absenţa sentimentului şi datoriei de respect, preţuire, bună convieţuire, neagresiune faţă de alte naţiuni, acel naţionalism nu numai că nu este complet, dar el degenerează în xenofobie, şovinism, rasism sau agresiune directă. Deci, în ultimă instanţă, nu mai este naţionalism. Din păcate, în istorie, sub manipularea unor forţe interesate, mase mari de oameni, naţiuni întregi chiar s-au “mişcat” adesea pe prima direcţie precizată, cu convingerea – inocultă de cei interesaţi – că astfel sunt naţionalişti şi au trecut la resentimente, chiar la agresiuni faţă de “celălalt”. Iar aceste exemple servesc, azi, amintitelor forţe pentru repudierea/condamnarea naţionalismului.
Un important front deschis de amintita cârdăşie neoimperialistă împotriva naţiunilor şi Statelor naţionale are ca obiectiv distrugerea naţionalismului, adică distrugerea sentimentului şi datoriei de conservare, consolidare şi apărare a naţiunii şi a Statului naţional; deopotrivă, distrugerea sentimentului autentic de preţuire, respect, neagresiune, solidaritate faţă de celelalte naţiuni. Cu o perseverenţă împinsă la extrem, se merge de la efortul de acreditare a sensului deturnat al conceptului, la asocierea lui cu concepte/ cuvinte deja compromise (vezi: “naţional-socialism”, “naţional-comunism”), la eliminarea manifestărilor naţionaliste din reţeaua de instrucţie şi educaţie a tineretului (vezi recentul scandal al manualelor alternative), la încercarea de compromitere a valorilor care reprezintă specificul naţional şi naţionalismul (vezi, la noi “dubla sacrificare” a lui Eminescu, atacul vulgar al dilematicilor asupra poetului naţional) şi până la agresarea directă a liderilor naţionalişti, lichidarea lor fizică, agresarea Statelor care îşi bazează politica pe naţionalism (vezi, recent, cazul Serbiei, faţă de care NATO, ignorând şi sfidând ONU – organizaţie înfiinţată ca garant al securităţii naţiunilor -, a dezlănţuit, recent, o agresiune piraterească). Or, după valoare şi importanţa lui, naţionalismul este – i-am spus într-o carte – “blindajul din oţel special” al naţiunii, al tuturor naţiunilor lumii. Distrugerea lui înseamnă distrugerea naţiunii. Iată de ce neoimperialismul contemporan este atât de pornit împotriva naţionalismului. Şi, din păcate, este substanţial ajutat în acest scop de “cozile de topor” care în anii din urmă au proliferat îngrijorător în Statele naţionale; bine stipendiate şi protejate, au ajuns să-şi înfăptuiască “opera” la scenă deschisă.
Dacă noi concepem corect, ştiinţific, naţionalismul, adică aşa cum ne învaţă istoria – această “călăuză a vieţii!” -, atunci îl putem considera ca una din cele mai trainice punţi de colaborare între naţiune şi State naţionale. Cu imperiile, colaborarea se aşază pe alte criterii. Iar în politica internă îl putem considera axul central al tuturor doctrinelor politice şi al strategiilor dezvoltării.
Nu există, în lumea modernă, Stat naţional fără minorităţi naţionale, adică părţi – mai mari sau mai mici – din alte naţiuni, venite şi rămase sau colonizate în spaţiul altei naţiuni, rămasă majoritară în respectivul spaţiu. Aşa a vrut istoria – şi acesta poate fi considerat un dat obiectiv al ei. Convieţuind vreme îndelungată în acest spaţiu, minorităţile naţionale şi-au câştigat dreptul lor la acest spaţiu, la propria lor identitate, devenind părţi componente ale Statului naţional, alături de naţiunea majoritară alcătuitoare de stat, în Patria comună, unică. Istoria a arătat că minorităţile naţionale, ca entităţi, nu se topesc în naţiunea majoritară; la nivel de indivizi, de familii întregi chiar, faptul e posibil, după cum e posibil şi invers, dar la nivel de entitate distinctă nu.
Într-un stat naţional, concepând naţionalismul aşa cum am arătat mai sus, nimeni nu are dreptul să conteste identitatea şi propriul naţionalism al unei minorităţi conlocuitoare. Iar naţionalismul minorităţii respective devine, astfel, sau trebuie să devină o punte a prieteniei între Patria comună şi naţiunea matcă din care a fost, cândva, dislocată, deci între respectivele State naţionale. La nivelul entităţii minoritare din Patria comună, sentimentul patriotic, de regulă, nu lipseşte. Absenţa lui, atunci când se constată, este rezultatul manipulării din partea unor forţe interesate. În cazul nostru – evident şi în alte state este la fel – absenţa patriotismului românesc, ca şi antiromânismul unor minoritari, este o culpă majoră şi ea trebuie pedepsită ca atare. Absenţa patriotismului, în ultimă instanţă, ia dreptul oricui – minoritar sau majoritar – de a rămâne într-o Patrie – Stat naţional. În această viziune, aşa zisa problemă a minorităţilor, pusă, începând de la Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920, nu este altceva decât o “găselniţă”, un “cal troian” al neoimperialismului contemporan, pentru destabilizarea, iar în ultimă instanţă pentru dezmembrarea Statelor naţionale.
Şi, în sfârşit, o ultimă chestiune. În anii din urmă, la noi, s-au înregistrat unele atitudini ale unor nativi români cu totul surprinzătoare. “M-am săturat de România!” – s-au exprimat unii, public, după cum bine se ştie.
Asemenea cazuri – grave, după părerea noastră – necesită căutarea unor explicaţii.
Cel care a ajuns să se exprime astfel, considerăm noi, poate avea două motive. Unul, culpabil fundamental, atunci când individul este racolat şi cointeresat de inamici ai ţării, pentru a se exprima astfel; este, în acest caz, de asimilat cu trădătorii de ţară. O investigare atentă îl poate duce la pedeapsa cuvenită, care trebuie să survină inevitabil şi operativ. Pedeapsă dată de o instanţă sau prin oprobiul opiniei publice. Orice toleranţă a autorităţii statale în acest caz este de condamnat. Celălalt caz – când insul, copleşit de greutăţi şi nedreptăţi datorate regimului politic, nu mai vede altă ieşire şi aruncă această expresie disperată – are însă circumstanţe atenuante. Pe un fond de degradare a condiţiei lui materiale sau de multe decepţii din care nu mai vede ieşire, pentru el şi pentru semenii lui aflaţi într-o asemenea suferinţă, dar şi datorită lipsei de discernământ, individul ajunge să confunde regimul politic cu Statul (Statul naţional). Ştim că în regimul comunist mulţi au fugit – să scape! – peste graniţă. Încă nu ştim dacă va fi spus careva, atunci, “m-am săturat de România”. Poate da, poate nu. În anii aceştia din urmă însă, în situaţia grea prin care trece ţara, unii au ajuns să se exprime în acest fel. În cazul unei asemenea confuzii în mintea individului, cercetarea trebuie îndreptată nu atât asupra culpabilităţii lui cât mai ales asupra cauzelor care îl vor fi condus la o asemenea exprimare. Căci ştim din istorie, atunci când un regim politic ajunge să provoace ţării astfel de suferinţe, vina cea mare pentru o asemenea stare de lucruri, ca şi pentru decepţia şi deruta în care au ajuns unii cetăţeni ai Statului, îi aparţine integral. Numai că în astfel de situaţii, când unii dintre cetăţenii statului respectiv, ajungând să confunde vinovaţii, “scapă” şi asemenea exprimări nedrepte la adresa ţării, a statului naţional.
Fără a formula vreo acuzaţie în mod expres, am căutat totuşi o explicaţie pentru o situaţie pe care o considerăm dintre cele mai grave într-un Stat naţional: aceea în care unii cetăţeni ajung să-şi repudieze ţara. Chiar dacă sunt izolate, astfel de cazuri trebuie să dea de gândit. Este, aceasta, o concluzie majoră a istoriei, pe care nu avem voie s-o uităm.
În concluzie, istoricii, în primul rând, au datoria să definească şi să utilizeze corect, ştiinţific, conceptele cu care operează, să consilieze operativ pe cei care nu cunosc sensul lor real, să combată argumentat “caii troieni”, năimiţi de forţe interesate care caută să “acrediteze” sensul deturnat al respectivelor concepte şi să le denigreze. Este, pentru istorici şi nu numai pentru ei ci şi pentru slujitorii altor ştiinţe înrudite, o datorie profesională, o răspundere şi o datorie patriotică deopotrivă. Şi sunt datorii majore.
Iată de ce, vă chemăm pe toţi să depăşim, în sfârşit, unii comoditatea, alţii oportunismele, alţii chiar laşitatea sau teama. Deconspirând primejdiile contemporane şi izvorul lor real, în cursurile vorbite şi scrise, în seminarii, în studiile şi cărţile noastre, în intervenţiile noastre în mass-media şi în orice altă situaţie, nu ne facem decât datoria profesională şi, deopotrivă, datoria faţă de naţiunea noastră şi de naţiunile lumii. Altfel, alternativa este “globalizarea”, adică, aşa cum o înţeleg forţele de dominaţie mondială, o “Republică” planetară sau un imperiu planetar, cu conducători “aleşi”, autopropulsaţi prin manipulări abile şi savante, brutale atunci când “situaţia o impune”, împărtăşindu-şi bunăstarea cu o lume restrânsă de ghiftuiţi, în timp ce la celălalt pol au a-şi duce viaţa armate muncitoare de sclavi moderni, în rândurile cărora s-au operat deja “reglări demografice” şi încă urmează a se mai opera. Deja, semnale avem din America latină, unde s-au implicat puternic “Internaţional de aur” (marea finanţă mondială) şi “Internaţionala de sânge” (terorismul “roşu” sau de alte culori) şi unde – după o constatare recentă a unui for sindical internaţional – 2 % din populaţie este foarte bogată, în timp ce 98 % este foarte săracă. Sunt procente zguduitoare!
Să apropiem, prin munca noastră, prin profesionalismul şi prin răspunderea noastră, victoria naţiunilor şi a Statelor naţionale împotriva aşa-numitei globalizări aşa cum o concep adepţii dominaţiei mondiale.
Să fim adepţii unei Europe Unite, ai unei lumi mai unite decât până acum, dar o Europă şi o lume a naţiunilor şi a Statelor lor naţionale, care pot angaja între ele cea mai întinsă şi complexă colaborare, rămânând pe poziţii de integritate, demnitate şi suveranitate naţională. Chestiunea este de primă urgenţă şi gravitate, pentru că inamicul naţiunilor şi al Statelor naţionale este unul real, este deja foarte puternic, boala dominaţiei mondiale îi întunecă judecata lucidă şi poate deveni cu uşurinţă iresponsabil. Iată de ce, în epoca pe care o trăim, răspunderea istoricului în a dezvălui primejdiile majore şi a oferi soluţii de contracarare este uriaşă.
A tăcea deja înseamnă a trăda! Să nu fim astfel de trădători ai naţiunii noastre şi ai naţiunilor lumii!
Reflecţiile şi concluziile din prezenţa comunicare au la bază studiul propriu în întreaga carieră universitară, până acum, diversele confruntări profesionale, în timp, efortul de elaborare şi publicare a unor lucări, între care cităm:
1. Formarea naţiunii române, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1995.
2. Tricolorul României – simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale, Ed. “Sigma”, Buc. 1995 (în colaborare);
3. Naţiune, naţionalism românism, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1997;
4. Traco-Geto-Dacii, naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1998;
5. Revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 2000;
6. Revoluţia română din 1848-1849, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1997;
7. Istoria medie a României. Începutul renaşterii naţionale moderne, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1997;
8. Istoria modernă a României, vol. I + II, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1997-1998.
OCTAVIAN BLAGA Ştiu că aţi devenit membru al Uniunii Scriitorilor în aceeaşi şedinţă cu Cezar Ivănescu. Înainte vreme, parcă îi ceruserăţi lui Geo Bogza o recomandare în acest sens. Însemna ceva să faci parte din Uniunea Scriitorilor la acea vreme?
ION MURGEANU Nu numai atât; am debutat cu poezie în aceeaşi rubrică de “Cenaclişti bârlădeni”, într-o pagină culturală a ziarului Flacăra Iaşului, august 1959, împreună cu Ion Iancu Lefter şi Cezar Ivănescu. Poezia lui Cezar se intitula Comunistul; ale mele deschideau coloana şi se intitulau Tinereţe şi Împlinire. Erau convenţionale, dar nu şi compromiţătoare… Da, ne oprise pe stradă, la Bucureşti, Constantin Chiriţă, autorul CireŞarilor, un uriaş blând, bârlădean şi el la origine, om puternic în Uniunea Scriitorilor în acea vreme, secretar de partid, cel mai bun prieten al lui Nichita Stănescu, pentru care a şi făcut tot ce se putea face să-i amâne moartea iminentă din cauza consumului excesiv de alcool…ne oprise, deci, chiar în faţa Uniunii şi ne-a întrebat, voi ce faceţi, nu v-aţi depus dosarele să intraţi în Uniune, e în curând o şedinţă şi ar cam trebui să vă grăbiţi…Era prin anii 71/72 şi lucrurile deja se precipitau…Cu Cezar eram foarte legaţi pe-atunci el a lucrat o vreme la Almanahul literar, în chiar sediul de la Şosea al US, eu mă adaptam mai greu după venirea la Bucureşti…dar ins riguros în felul meu, îmi depusesem dosarul şi i-am spus lucrul acesta şi lui Chiriţă, numai că el ştia totul, ce era cu dosarul depus de mine, altfel nici nu-şi mai răcea gura: “Vezi cum l-ai depus şi unde, nu ai nici un dosar scos la înaintare”…De rău ce eram de clanţă prin cafenelele literare ale timpului securiştii de la Uniune mi-l mătrăşiseră… ori mi l-au dat la o parte… nu mai aveau nevoie de încă un element turbulent în instituţia scriitorilor…Tinerii scriitori cereau deodată prea mult şi atunci unii au fost potoliţi prin mijloace specifice de seducţie, burse de creaţie în Germania, Ioan Alexandru şi Gheorghe Pituţ, în America, Ana Blandiana şi Adrian Păunescu. Noi nici membri nu eram încă, iar Dl Chiriţă avea dreptate: am mers să întreb la biroul de personal al slăvitei instituţii de pe Şoseaua Kiselleff şi funcţionarele unse cu toate alifiile de acolo mi-au spus că nici vorbă de aşa ceva; nici nu a existat vreodată un dosar cu numele meu, dar dacă a spus tov. Chiriţă atunci este bine să vă faceţi unul, dar să vă grăbiţi…Cezar poate că-l avea gata făcut, în ciuda aspectului său din acei ani, de “ins refuzat de destin”, el a fost totdeauna pe fază, un om mai realist decât mulţi şi care şi-a dirijat bine şi exact “cariera literară”, cum avea el să o numească mai târziu, după consacrarea cvasi-definitivă; pentru mine cuvântul “carieră” pus lângă “poezie” era încă oribil zis. Dar am ţinut cont de sfatul tovarăşei de la cadre şi-ntr-un avânt susţinut de îngerul meu păzitor dintotdeauna am făcut cererea, am completat formularul de cadre şi am pus cele două cărţi apărute până atunci, Repaose şi Confesiunea, dar la recomandări am dat explicaţii scrise: în dosarul “pierdut” avusesem recomandări de la A. E. Baconsky şi N. Manolescu, deci în locul lor, care se pierduseră (cum şi la ce mod nu mă mai interesa) am pus scrisorile care însoţiseră recomandările trimise la Botoşani de cei doi , însă şi singura scrisoare pe care am primit-o vreodată de la Geo Bogza, după ce-i trimisesem cu dedicaţie prima mea carte Repaose: “din oraşul naşterii lui Eminescu în care trăiesc omagial…” Geo Bogza îmi răspunsese ceva asemănător “Îl salut pe poetul de la Botoşani din oraşul lui Eminescu” şi îşi desenase sigla sa din acea vreme: plopul fără soţ eminescian… Aşa am intrat în Uniunea Scriitorilor fără nici o problemă de data aceasta. Da, era o performanţă să fii primit în Uniunea Scriitorilor, şi cred că a şi rămas până azi, deşi în ultima vreme numărul membrilor impostori a crescut alarmant, în timp ce mulţi scriitori autentici rămân încă pe dinafară…
Când l-am reîntâlnit pe Dl Chiriţă i-am mulţumit şi i-am spus că aş cam fi bun de făcut cinste. Eram şi am rămas până azi un om îndatorat “de profesie”…Bine, când te mai duci acasă să aduci un rachiu din acela tare de la Popeni…Cunoşteam prea bine sortimentul dar nu cred c-am mai ajuns cu sticla la bătrânul “cireşar”; m-a luat tot el până la urmă, cu dânsul, într-o excursie literară de pomină şi de carnaval, în iubitul nostru oraş de baştină Bârlad, în care el era pur şi simplu divinizat. Constantin Chiriţă era la origine fiu de intelectuali rurali, dascăli sau preoţi, învăţase la “Codreanu” poate, însă fusese catapultat din cauza “originii” ca muncitor în fabrica de rulmenţi de la Bârlad, pe baza acestui stagiu se afirmase el mai târziu în partid…Ceauşescu personal îl invitase la el să-l felicite pentru “CireŞarii”, carte pe care şi copiii lui o citeau, o citiseră, şi l-a întrebat ce fel l-ar putea ajuta… uriaşul cel blând i-a răspuns simplu, e de-ajuns că m-aţi invitat să mă cunoaşteţi…Aceste fente ale viitorului dictator dădeau excelent la popor şi chiar şi-n elitele intelectuale la începutul “epocii de aur”…Apropo, cred că ştii cine a inventat sintagma “epoca de aur,” “ o adevărată epocă a lui Pericle”: nu altul decât megastarul disidenţei, mai mult post-festum, Dl Octavian Paler, care pe-atunci era directorul general al televiziunii… însă noi nu numai pentru asta l-am iubit pe Dl Paler. Zaharia Stancu, în schimb, la întâlnirile scriitorilor cu Ceauşescu făcea anume să-i alunece o literă din numele lui Pericle cel invocat prima oară de Dl Paler. Da, da, dvs. sunteţi un adevărat Peric(o)le!A avut şi “epoca de aur” hazul ei; altfel cum…Scriitorii se mişcau bine la începutul ei şi mai ales erau foarte bine primiţi oriunde în ţară. Pe drum în tren, în acea excursie literară la Bârlad, Dl Chiriţă se plânsese de Cezar; eu îi păream blând ca un miel şi smerit tot ca acesta înaintea sacrificării pascale… Îşi va fi păstrat buna părere şi după tot ce am făcut eu atunci la Bârlad, după tot ce am “conferenţiat” pe la şezătorile de la liceul “Codreanu” (mare succes mare în rândul elevilor cu povestea transfugului de altcândva şl a nesupusului) şi la Teatrul de Stat, unde am citit un lung poem “incendiar” de i-am pus pe securiştii locali, în timpul lecturii şi-a “interpretării” lui… să-şi ia notiţe?! Pe urmă, după ce securiştii m-au chemat în anchetă la sediul din str. Oneşti de la Bucureşti, cum am scăpat de la ei, m-am dus glonţ la Uniune “să informez conducerea” (băieţii cu ochi bleu îmi sugeraseră mai bine să nu) şi întâmplător am dat tot peste Dl. Chiriţă, de fapt la tovarăşul secretar de partid, chiar dacă eu nu eram membru şi l-am “informat” pe dânsul, chiar începusem să mă tem, navigam totuşi atât de singur în barca mea cât nuca, pe marea timpului, care devenea tot mai tulbure deodată şi vânturată… “Dă-i în măsa Ioane crezi că pe mine nu mă urmăresc.” Acesta a fost răspunsul “secretarului de partid” al US. “Tu cată-ţi de treabă şi scrie în continuare poezii minunate.” Sunt mai multe de spus, dar cu acestea mă opresc aici.
Cam tot la fel aveam să ajung şi cetăţean al Bucureştilor cum am ajuns şi membru al Uniunii Scriitorilor: prin “ordonanţă de urgenţă” şi pe ultima sută de metri; mutaţia ce mi se refuzase ani de zile am obţinut-o într-o jumătate de ceas după o conversaţie la comandantul circăi 8 de Miliţe de care aparţineam şi la care am mers să-i spun că plecam pe teren de la România liberă, era un congres al partidului, dar ce treabă aveam eu cu partidul nu i-am mai spus: niciuna, şi tocmai îmi expirase buletinul, voiam o adeverinţă temporară, parcă aşa i se spunea; comandantul, însă, băiat drăguţ ceru cafele şi borviz şi-n timp ce i se plângea tovarăşului de la ziar, că au personal foarte mic tocmai la evidenţa populaţiei a dat şi nişte telefoane “jos” la care eu chiar nu am fost atent ce spunea el acolo pe limba lor de miliţieni: la plecare, vrând să spăl putina cât mai repede din blestematul de sediul al circăi, unde mă purtasem anapoda, ca un infractor, credeam eu, căci minţisem, ori săvârşisem cel puţin o impostură, cu partidul, congresul, delegaţia unde aş fi mers să scriu ceva pentru ziar ş.c.l, fiorosul ofiţer de la ghişeul din spatele căruia mă umiliseră ani, luni, zile, ore întregi, în chestiunea “buletinului de capitală”, mă strigă simplu, ca pe o rudă a lui de la ţară, cineva foarte apropiat şi cunoscut. Nu veniţi să vă luaţi buletinul? Poftim şi semnaţi aici, am auzit că trebuie să mergeţi în delegaţie cu congresul, drum bun tovarăşu!… Nu mi-a făcut cel puţin cu ochiul complicitar, era foarte serios şi convins că eram cineva cu pile, poate chiar ruda din provincie a comandantului său. Aşa funcţiona sistemul, deci, la Miliţie, şi aşa funcţiona de fapt şi la Uniunea Scriitorilor, înţesată şi plină până-n vârf de paznici şi de securişti, de băgători de seamă la toate nivelurile, şi prin toate aparent boereştile/elegante birouri cu tot coconetul lor provenit din rudele foştilor scriitori putreziţi prin închisorile comuniste, îngrămădite acolo ca ştiutoare de limbi străine şi de făcut amor, mai ales de boier Zaharia Stancu, în mod sigur cel mai mare preşedinte al scriitorilor din postebelic şi până-în prezent (inclusiv actualul preşedinte/“canonicul” N. Manolescu o recunoaşte). Nu ştiu ce ar fi urmat dacă ar fi câştigat Cezar Ivănescu, alegerile la US… tot un fel de potop ar fi fost, mai puţin ipocrit, dar inclement şi sectar… sunt convins!
OCTAVIAN BLAGA Ce vă mai leagă de Cezar Ivănescu? Om şi poezie…
ION MURGEANU Aş fi fost înclinat să răspund cât mai scurt la întrebarea aceasta: Sunt liber de Cezar Ivănescu. Însă m-au biruit din nou trecutul şi sentimentele mari din trecut; a existat, trebuie să recunosc, în sfârşit, o “vasalitate” a mea faţă de om şi poet, pe care mi-am construit-o şi asumat-o singur ani de zile… Omul e puternic pe latura lui demonică şi fascinează, dar are şi fragilităţile lui nu mai puţin seducătoare; despre poet ştii, se recomandă prin poezia lui. În prima mea carte cu titlul Turnul Onoarei, Cartea Românească, 1987, există un mic poem cu titlul “Inocentul”, pg. 68. Dă-mi voie să ţi-l recit încet, monoton: “ Mi-era prieten şi credeam/ în geniul lui mai mult decât în mine,/ dar nu ştiam nici unul ce departe/ îi poate duce orgoliul pe cei foarte apropiaţi./ Nu ne-am vorbit pe urmă ani de zile./ Nici nu-l mai salutam; din umbră/ îi urmăream fireasca evoluţie./ De câte ori credeam că mă înşelasem/ candoarea răsturna în faţa mea/ o mare agitată în plin soare:/ frumoşii ochi ai Inocentului/ intenşi/ privindu-mă cereau iertare/ trecutului învins./ Nici timpul nici furtunile/ nu au putut clinti vasul de preţ/ al admiraţiei;/ vechea duioşie a sufletelor când ne atinge, chiar în treacăt,/ rămâne lângă noi pe gânduri./Iar naufragiile risipesc trecutul: ravagiile lor nu mai contează…” Veni pe urmă “libertatea noastră” şi-n timpul mineriadei din Piaţa Universităţii lui Cezar i s-a întâmplat un lucru cumplit. Agresat împreună cu alţii şi bătut în sediul unei redacţii, la un etaj al unei clădiri de pe b-dul Magheru, poetul fu salvat printr-o minune, fiind recunoscut printre victimile ignobilei agresiuni de cineva, unul din foştii securişti ai “epocii de aur”. Nu am ştiut nimic de el mult timp decât că se agită cu nişte “amatori” în fond să pună din nou pe picioare străbunica Societate a Scriitorilor Români. Latura lui violentă, dar mai ales coprofilia din articolele lui nu mi-au plăcut niciodată. În acea perioadă a pornit mai multe reviste, dar înjura cât încăpea mai ales într-o foaie intitulată Baricada. Nu ne vorbeam, de data asta dintr-un capriciu al lui, deşi noi locuim foarte aproape, nici cel puţin la două străzi, am zice, peste drum: eu stau pe latura cu blocuri a zonei Dacia, dinspre Foişor, pe Moşilor, el în zona nedemolată încă “de nebun”, pe strada Bisericii Silvestru, unde noi mergem şi azi, după ce părintele Galeriu nu mai este, la slujbele de dumincă, atât cât ne ajută răbdarea şi cât nu ne învinge perversa fire “analitică” din subtext…În fine. N-am ştiut nimic ce s-a întâmplat după mineriada “criminalului de Iliescu” (C.I. dixit!) din acea primăvară funestă pentru mulţi. Dar într-o seară s-a postat în faţa mea Mary, minunata Maria, una din cele mai sfinte şi curate soţii din câte vor fi avut marii poeţi, atât de dificili totuşi, din istoria noastră literară. Blânda Mary: era cu lacrimi în ochi: Ioane, vino la Cezar şi-l scoate din casă, numai tu poţi; stă închis şi nu mănâncă şi aproape nu bea nici apă de mai multe luni… nu vrea să vadă pe nimeni, nu mai vine nimeni să-l vadă. Spune-i, am rugat-o pe Mary, că eu vreau să-l văd, vreau să treceţi strada ca altădată şi să veniţi pe la noi. Au rămas de legendă reuniunile de la Sf. Ioan, de la noi, din “epoca de aur”, şi nu numai de atunci. Din păcate, evocând acele “împotriviri”, acea dizidenţă gălăgioasă totuşi, care nu trecea nevăzută/neauzită, şi conspectată de securişti (uşă-n uşă cu mine locuia familia principalului aghiotant al lui Const. Dăscălescu, ultimul prim-ministru ceauşist), mi se pare că chiar în al cincilea anotimp, am mai evocat aspectul, dar numele lui Mary mi-a scăpat atunci dintr-o înşiruire de musafiri de profesie pe la noi iar nu de ocazie… Mary a lui Cezar mi-a reproşat blândă, cum era de obicei şi “învinsă” lucrul acesta: Eu oare nu meritam să fiu trecută acolo?! Nu am putut să-mi iert şi reproşul ei m-a urmărit până-n ultimele clipe când am mai văzut-o în viaţă, cumplita boală care a terminat-o, tânără încă, şi aplecată cu stăruinţă, pe mari proiecte ca traducătoare (ar fi urmat să traducă în franţuzeşte, între altele, Istoria… lui G. Călinescu) nu a cruţat-o deloc… Penultima oară în biserica noastră Silvestru plângea în hohote singură, singură şi nemângâiată de nimeni… iar ultima oară, în acelaşi loc, la Alimentara, unde mă oprise, să mă roage să-l caut pe Cezar cel necăutat de nimeni, după cumplita mineriadă şi efectele ei, mi s-a postat de asemenea în faţă: “Uite, Ioane, ce a mai rămas din mine… nimeni nu mai are nevoie de mine…” şi a izbucnit din nou în plâns… Din falnica ardeleancă de pe Valea Bârgaielor, Muza lui Cezar, (“Alba”, “Mândra Mărie”, “Sora Soarelui”) devenise o umbră, o fantă albă încă de lumină ce se stingea cu încetul… Unde era Cezar atunci?! “Lasă, nu-mi mai vorbi de Cezar…”
La strigarea ei disperată, din anul mineriadei, reuşisem până la urmă să-l scoatem pe Cezar din muţenia lui îndărătnică şi din autorecluziunea sa. O rugasem pe Elena, “preferata lui”, când o să-l vadă pe stradă, sau la “Alimentara” să-l invite chiar ea la noi, cu toată “şleatha.” “Cum să-l văd pe stradă, dacă spui că de luni de zile stă închis în casă şi nu comunică cu nimeni?!” Îngerul îmi şoptise chiar atunci altceva. Mary s-a dus acasă şi i-a spus că s-a întâlnit cu Ion şi el vrea să te vadă şi să vă întâlniţi. Cunoşti povestea lui Parsifal şi mitul Regelui Pescar care zăcea în palatul lui, într-un timp indefinit, şi toate în jurul lui se ruinaseră şi toţi ducii, toţi cavalerii care veneau de departe să-l viziteze, încercau să-l scoată din apatie şi nu puteau… Am avut aici rolul lui Parsifal, flăcăul dintr-o bucată, care conform părerii lui Mircea Eliade, dintr-un eseu publicat prin anii 30/XX, mergând şi el la palat, ar fi spart ghinionul, şi apatia generală, punându-i reglui pescar “întrebarea justă.” Era în legătură cu Marele Graal, potirul care stătea la vedere sub ochii lor, dar nimeni nu întreba ce conţinea el…Şi deodată totul în jur a început să se reanime şi vesela viaţă din nou a cuprins viaţa palatului iar Regele Pescar însuşi reveni la viaţă şi la har. La fel şi Cezar. Puţin după aceea sună la interfon cu toată ceata ( avea o vorbă: “Nu vin la tine niciodată cu mâna goală, mai aduc si pe alţii”) şi după aceea ne-am tot întâlnit mereu…dar prima dată am stat de poveşti toată noaptea, ce i s-a întâmplat lui de fapt la mineriadă, ce mi se întâmplase mie “la revoluţie” în noaptea de 21/22 decembrie anul de graţie 1989… când deodată, şi din te miri ce, a început din nou să-l înjure cumplit pe Nichita Stănescu; era clar, ieşise din starea de prostraţie de după mineriadă! Lucrurile au început să degenereze, din punctul meu de vedere, o frustrare adâncă roade sufletul marelui poet, psihanalizabilă poate, iar prietenul meu îşi suporta din ce în ce mai prost succesul, care de data aceasta îi venea pe bandă. S-ar fi vrut “cel mai mare de la Eminescu încoace” şi, în fond de ce nu, i-am făcut şi hatârul acesta, într-un articol scris despre el şi noua lui glorie, am afirmat că pe “linie moldavă, boierească” chiar poate fi cel mai interesant poet de după Eminescu, pe care-l aduce Moldova la Bucureşti. Nu chiar aşa formulat dar ideea aceasta era; el însă, ca orice “dictator” şi “terorist” dorea şi mai mult, inventase chiar că ar fi “reîncarnarea lui Iulius Cesar,” delirul lui de grandoare nu mai avea limite; şi era tot mai greu de contrazis. Până într-o seară la un restaurant chinezesc, unde mă invitase cum avea obiceiul, în invitaţia făcută lui să invite şi pe alţii; atunci invitaţia aparţinea unei poetese pe care o cunoşteam şi chiar scrisesem admirativ despre poezia ei, soţia fostului nostru ambasador în Coreea de Nord; când am rupt vraja în care se complăcea, cu brutalitate, şi încă şi cu martori de faţă: – “Tu, Cezar, cu prostia asta, cel mai mare de la Eminescu încoace …să mai termini: Cel mai mare poet român de la Eminescu încoace este Mihai Eminescu. Şi punctum.” O clipă a rămas descumpănit. Era ca un copil prins asupra unei prostii; un copil de geniu, dar un copil totuşi. Inocentul din vechea mea poezie. Tot cu brutalitate, dar în alt fel, l-am determinat să ia parte la lansarea volumului Turnul Onoarei, ediţie de autor, organizată de Editura Vinea la târgul de carte Gaudeamus, 2004, unde a şi vorbit, cu elocinţa lui de zile mari, şi o candoare desăvârşită. O fufă postmodernă, poetă şi jurnalistă, a doua zi a scris la ziarul ei cel fel m-a prezentat C. Iv., la acea lansare pe mine: “Geniu la bătrâneţe.” El conducea atunci Cenaclul Uniunii Scriitorilor la care mă tot invita,dar nu am ajuns niciodată. Mă problematizasem tot timpul ce să caut eu la un cenaclu la vârsta mea, ce fel m-ar primi el acolo, şi nu m-am dus. Fufa fusese pusă la punct de el ca şi poetă acolo în cenaclu. Nu-l iubea. Acum îl văd tot mai rar, pe stradă, şi întâmplător, stă mai mult pe la Iaşi, unde “trage sforile”, mi-a spus cineva, un ieşean second-hand, astă vară la mare. Cezar s-a transformat în altceva: un necruţător articol al lui Nichita Danilov, după insuccesul său electoral la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, m-a făcut să-l simt din nou dureros de apropiat, căci atât de izolat totuşi, pe omul şi pe poetul pe care l-am iubit, cum am şi spus uneori “mai mult ca pe mine”… sau şi în dedicaţia scrisă pentru el pe Turnul Onoarei de la Vinea, în grabă, cu furie şi exasperat. “Ingratului de Cezar pe care l-am iubit mai mult decât pe mine căci am iubit de fapt tot timpul Poezia…” Sau cam aşa ceva; ştiu că i-am aruncat cartea în plic peste gardul lui chiaburesc pecetluit tot timpul cu două lacăte din strada Silvestru. Însă eu la scrutinul de preşedinte l-am votat pe el. Aş fi putut face altfel? Nu este deci întâmplător că-n ultima carte tipărită de mine la Editura Vinea, Metafizica practică, reprezentând vol. II al ediţiei de autor, există o mică poezie Graal, dedicată lui Cezar Ivănescu: “Arată-ne şi nouă ce ai inventat,/ i-am cerut discipolului ambetat/ de problemele lui şi-ale gloriei sale!/ Vârsta cea nouă din culmi coborâse pe cale.// Crinii câmpului ai inventat sau şirul de ulmi,/ sau poate iarba cea rece din rouă?/ Ai inventat tu poate trandafirii roşii când plouă,/ înainte de-a fi cântat cocoşii a treia oară?// Sângele meu de pe cruce tu l-ai cules?/ În ce potir l-aţi strâns şi-aţi înserat/ în ce oază sau în ce han? în ce hram aţi umblat?// Cred că aţi băut prea mult vin şi aţi uitat.// Multe din toate acestea/ sunt totuşi şi azi pe drum şi rămân./ Atâţia însetaţi flămânzi de pâinea harurului/ îmi poartă potirul şi vestea luminii în sân!” Între aceste borne, cele două poeme, dedicate lui, sau evocându-l cu fine aluzii pre el şi-n altele, stă de fapt toată istoria mea, criptic vorbind sau numai metaforic, căci poeticeşte, totuşi, cu Cezar Ivănescu. Îl iubesc în continuare, poezia lui e una specială, profundă, mai ales primul Rod, cum i-am şi spus, într-un târziu, şi muzicală tot restul cu inflexiuni adânci de erudiţie şi cugetare; oricând l-aş propune din nou la Premiul Nobel, dacă tot nu mă pot recomanda pe mine; dar nu mă mai tem de el. A biruit nu ştiu cum şi prin ce miracol (poate îmi explici tu!) versul lui Eminescu din Odă/ în metru antic: “ Vino iar în suflet nepăsare tristă”…Mă simt redat mie însumi…
Ne fuge de sub picioare pământul lui Ştefan cel Mare
OCTAVIAN BLAGA Ce simţiţi pentru Basarabia? Ce relaţii aveţi cu scriitori basarabeni? Pe care îi îndrăgiţi mai mult şi mai mult şi de ce?
ION MURGEANU Când am ajuns la Chişinău imediat „după eliberare” am avut deloc strania simţire că mai fusesem acolo şi altădatăă era deja vu sau şi mai mult poate…Călătorisem în tren cu Mitzura Arghezi şi cu o poetă de la Chişinău, Valeria Grossu, foarte specială, ca toţi poeţii basarabeni, pe urmă am rămas singur să mă descurc printre ruşii nostalgici după pământul care atunci le fugea sub picioare… din păcate pentru noi acum ne fuge de sub picioare nouă pământul lui Ştefan cel Mare… Eu sunt genetic construit din cele două contraste: Basarabia şi Transilvania…Le spun „contraste” dar ştiu bine de ce! Aşa cum după mama sunt transilvan, iar asta se resimte din accentul vorbirii mele, după mama tatălui meu sunt sigur basarabean…bunica Saviţa: ce fenomen de om şi ce „zaporojeană” muiere; a rămas văduvă cu 12 copii la 40 de ani poate, sau şi mai puţin (când i-o fi făcut pe toţi?), şi era o legendă de om în fuste: înaltă, frumoasă ca toate fetele din rasa ei, şi vitează, când apărea ea la crâşmă se dădeau într-o parte roată bărbaţii, lăsând-o să-şi bea ea rachiul ( nu primea de la nimeni să-i facă cinste!), apoi mulţumea şi pleca…Din copilărie resimt şi acum aroma cofeturilor şi-a covrigilor pe care mi-i aducea în buzunarele vestitei sale caţaveiece cu guler de blană de vulpe…Am fost în răsfăţul celor două personaje magnifice ale copilăriei mele: Bunicul Nică Grama- transilvanul care înainte de-a intra cu plugul în brazdă îşi punea cămaşă albă pe el “ca Hristos” la cuminecare… şi bunica Saviţa- basarabeaca falnică şi frumoasă până la bătrâneţe, alintându-mă cu acest cuvânt: “Colonelu mamii…” Bunicul Grama m-ar fi dorit preot şi episcop…tata mai pragmatic şi dat cu vremurile numai director de şcoală la Zorleni…N-a ieşit nimic din tot acest eres…Când scriu aici despre lumea mea de sub pământ n-ai să mă cred dar îmi curg lacrimile…Ei au pus de la un capăt la altul ţara ce tristă şi nemângâiată în sufletul meu…
Avem şi noi până la urmă un Dumnezeu
Am cunoscut mulţi scriitori basarabeni însă din toţi memorabilă va rămâne întâlnirea cu Grigore Vieru la Mărţişorul lui Tudor Arghezi; mi-aduc aminte cum citeam noi acolo versuri, la o şezătoare organizată de Mitzura, era poate în luna lui mai,… puţin înaintea lui decembrie 1989… şi, deodată, vedem un om subţirel, un băiat aproape, venind prin curte spre noi, acolo unde pe vremuri fusese tipografia Biletelor de papagal…atât de simplu şi de direct şi decis…Grigore Vieru de la Chişinău…Ei începuseră să se mişte cu perestroica şi glastnostul lui Gorbaciov, la noi teroarea ajunsese la paroxism, şi atunci i-am spus eu lui Grigore: Ia-ne acasă, Grigore! Mare poet, aproape un fenomen, izvorul acela subtil, dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, care nu a secat şi nu va seca niciodată, un firicel limpede şi un susur care îngână cea mai haină istorie, căderi de împărăţii şi hotare furate, şi ce durabilă-n limba lui apa limpede, ocrotită de cine ştie ce îngeri sau de însuşi Dumnezeul neamului nostru, căci avem şi noi până la urmă un Dumnezeu, nu-i aşa? Şi pe urmă a venit Ion Lazu, ultimul dar al destinului, un alt mesager basarabean, trăit în Oltenia (Alelei!) autorul unei saga: Veneticii, despre exodul basarabenilor în patria-mumă, după ultima cedare a pământului strămoşesc dintre Prut şi Nistru. El, vorba inginerului Ionel Brătianu „ştie măsura”…fiind la bază însuşi inginer geolog……
Am fost la Nistru, am fost până la Căuşenii lui Alexe Mateeevici şi pot spune că am văzut dintr-o răsuflare toată Basarabia, inclusiv cetăţile ştefanite de pe Nistru…Basarabia pitulată printre vii şi pomi fructiferi mai înalţi decât casele ei mici acoperite invariabil, acum, cu azbest cenuşiu… “trei judeţe şi patru stâni” cum cu amară ironie îşi persifla extraordinara poetă Leonida Lari „consătenii” basarabeni dedaţi la hicleniile politiceşti, care nu s-au lăsat uniţi încă odată cu Ţara…Leonida Lari/ o Ioana d/Arc basarabeană supusă la două dezastre dintr-odată: căzută-n alcoolism şi-n politică la Vadim, un mizerabil şi-un impostor „patriotard” mai mult decât „patriot”, care a alungat-o din partidul lui de cacao, atribuindu-i cele mai abjecte cuvinte…De-ar avea el talent literar cât negru sub unghii are basarabeanca…Şi lista ar putea continua dar mă opressc aici. Oricum basarabenii mă fascinează. Ultimul poet basarabean de care m-am îndrăgostit a fost Aura Christi, dar ea a făcut ceva totuşi să mă dezamăgească, nu ca poetă… Adăugând că lista Basarabiei începe în viaţa mea cu “Prinţul Anatol E. Baconsky” care m-a iubit şi pe care-l iubesc şi postum deosebi… Congenerii lui îl dezmierdau “cneazul” dar lui îi plăcea când eu îi scriam de la Botoşani pe scrisori în răspăr cu vremurile de-atunci: “Prinţului A. E. Baconsky”… basarabean şi el din Hotin…
Nimic nu este ca ţara noastră fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini
OCTAVIAN BLAGA Pe unde aţi fost prin lume? Care locuri vi s-au întipărit în memorie ca frumoase sufletului Vostru?
ION MURGEANU Pe unde n-am fost. Dar la Paris nu am ajuns încă. Am fost într-o dimineaţă la Marea Neagră şi m-am plimbat o săptămână întreagă pe malul mării înainte de-a răsări soarele cu picioarele goale. Eu veneam dintr-o parte şi din partea cealaltă venea ca şi mine un om desculţ şi singur cu gîndurile lui. Era Ioan Alexandru. Ne-am reîntâlnit tot la fel un şir de dimineţi. A treia dimineaţă a apărut din spuma mării parcă între noi şi Ana Blandiana desculţă şi cu gândurile ei. Mi-au plăcut clipa şi locul acela. Dar din străinătăţi, prea puţine de altfel, n-am reţinut mare lucru. Un tren de noapte de la Kiev la Cernăuţi, în care a fost toată Rusia, de la bază, şi dimineaţa, când m-am trezit şi m-am uitat pe fereastra vagonul, mi-am văzut ţara: intrasem în Bucuvina. Trenul puţea ca infernul, iar acolo în faţa cochetelor case din satele bucovinene, înfloreau trandafirii târzii, muşcatele şi crizantemele. Locuri de vis. Nimic nu este ca ţara noastră fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini.
Sunt un român prost care plânge la imnul de stat
OCTAVIAN BLAGA V-a tentat vreodată să vă luaţi lumea în cap, să emigraţi din România?
ION MURGEANU Nu. Chiar nu m-a tentat niciodată. Sunt un român prost care plânge la imnul de stat dar mai ales la cântecele noastre populare şi când am ocazia să mă prind la horă o fac cu tot aleanul şi tot elanul (cât mi-a rămas…) …Numai când e pomenit în anume situaţii numele lui Hristos Iisus mai plâng aşa. Mă descătuşez. Darul lacrimilor…
OCTAVIAN BLAGA Tatăl Domniei Voastre a fost un încăpăţânat, a spus-o Luigi Orhidi. Bag seamă că îi sămănaţi. Care o fi cea mai mare încăpăţânare a lui Ion Murgeanu?
ION MURGEANU Cea mai mare încăpăţânare a mea a fost este şi va rămâne Poezia. Am, pierdut pentru ea tot ce se putea pierde, într-o viaţă, care fără un singur vers reuşit, cel puţin, tot nu ar fi însemnat ceva. Oare să fi scris eu acel vers?!
E la fel de greu să mai fii român la Oradea cum este să fii român la Chişinău
ION MURGEANU Cum mai este să fii român pur şi simplu atât de aproape de graniţa ungară? Întrebare logică, fără provocări. Atunci când graniţa ungară nu mai este cea trasată de Eminescu în Doina “pân la Tisa”…?
OCTAVIAN BLAGA Cred că este la fel de greu să mai fii român pur şi simplu la Oradea cum este să fii român la Chişinău. În Oradea, la 2007, poţi să te întrebi, şi fără să fii pur şi simplu român, dacă nu sunt ungurii cei care conduc treburile cetăţii… Nu că asta ar trebui să însemne ceva rău, în sine. Poate că ungurii sunt mai pricepuţi în treburile cetăţii moderne. Dar înseamnă ceva bine? Înseamnă, privind la suprafaţa lucrurilor, că noi, românii, nu suntem în stare să ne administrăm sau că ne e frică de unguri? Pentru mine, înseamnă acum doar atât: preferăm – românii pur şi simplu – să ne trăim viaţa în metafizic, iar sistemul propriu tradiţional sătesc de organizare social-administrativă l-am lăsat pentru vremuri mai cuviincioase. N-am treabă, în cele din urmă, că ungurii au luat o felie mare din tortul alcătuit din fecale al zilelor noastre. Să le fie ruşine celor care au făcut-o, că nu sunt mai buni ca românii care au făcut-o. Dar, poftă bună tuturor!
Ei, oricum, tangenţele mele cu treburile astea sunt puţine. Eu trăiesc la munte, într-un sat care a fost tăiat în două de graniţa româno-maghiară cu nu mult peste jumătate de secol. Aşa că întrebarea cu graniţa ungară nu poate fi fără provocări. Nu e logic să fie…
Ungurii nu se vor lăsa niciodată toleraţi în Ardeal
ION MURGEANU Cât de mult trebuie să-i iubim sau cel puţin să-i acceptăm sau tolerăm pe unguri lângă şi printre noi? Ei lipsesc aproape de tot din poeziile populare incat il pot crede pe acelasi Eminescu care într-un loc spune ca romanii din Transilvania ca domni la ei acasa puţin le pasa de orgoliosii unguri din administratie si-i considera de fapt ca pe niste servi ai lor…aşa să fi fost?!
OCTAVIAN BLAGA Cu toată sinceritatea: nu iubesc, dar nu urăsc poporul maghiar; şi sunt câţiva unguri pe care îi îndrăgesc. E drept că pe cei mai mulţi dintre aceştia nu i-am întâlnit în România, ci în Statele Unite. Nu iubesc poporul maghiar, cum nu pot să iubesc poporul rus, pentru exact acelaşi motiv: nu pot să uit. Dar asta nici nu înseamnă că îl pot urî sau că nu mă străduiesc să îl iubesc. Sper să reuşesc să iubesc poporul maghiar în ansamblu, cu toate specimenele execrabile pe care le-a produs, ca orice naţie, şi naţia maghiară.
Mie nu îmi face impresia că ungurii lipsesc din poezia populară şi nici că românii din Transilvania i-ar fi tratat pe orgolioşii unguri ca pe nişte servi ai lor. Deşi, numai de poezie nu trebuie să le fi ars celor de la Ip. Tot unguri, şi la fel de orgolioşi, sunt în posturi extrem de vizibile de conducere în România de azi, nu doar în Ardeal. Îi tratează cineva ca pe nişte servi? Poate să fie totuşi invers…
Chestia cu toleranţa cred că ar trebui să o depăşim când discutăm relaţiile noastre cu ungurii pentru încă o sută de ani. Ce vreau să zic? Nu că ar trebui, după cam o mie de ani, să învăţăm intoleranţa faţă de unguri, nici într-un caz. Ci că ungurii nu sunt oamenii care să se lase toleraţi. Asta e umilinţa lor cea mai mare în Ardeal, îmi pare mie, că sunt toleraţi. Dacă le-am mai pune o dată opinca pe Parlament la Budapesta şi nu s-ar simţi aşa ofensaţi cum se simt de faptul că ei sunt toleraţi în Ardeal.
Mai e cazul să o spun că treburile astea funcţionează la nivel de elită? Cunosc un mecanic auto care e ungur şi care e un băiat excepţional. În fine, după mine problema mare nu e graniţa de vest cu ungurii, ci graniţa de est cu ungurii, în care mă aflu. Mă refer, desigur, la viitoarea regiune autonomă maghiară…
O vedeţi posibilă?
Ar trebui pusă capitala ţării la Alba Iulia
ION MURGEANU Nu, eu nu văd posibilă o nouă regiune autonomă maghiară în Transilvania. În legătură cu Transilvania eu pun totul în joc sau nimic. Eu am susţinut şi o fac în continuare că ar trebui pusă capitala ţării la Alba Iulia, în inima Transilvaniei, şi România reconstruită pe acest criteriu de adâncime în timp şi polarizare în spaţiu. Dar românilor le lipsesc marii conducători şi când apare câte unul devine implicit un lider regional înainte de-a fi ucis. Ceauşescu se gândea să mute capitala la Târgovişte, deşi agita „pericolul unguresc”. Eu nu cred că ungurii sunt un pericol, dacă nu-i “roagă” să fie unul real marile puteri europene, cu precădere Germania, pe care noi ori de câte ori ni s-a ivit ocazia în istorie “am defectat-o”. Ungurii sunt unguri cum sunt şi românii români, au fundamentaliştii dar şi indiferenţii lor, ca prieteni pot fi sentimentali şi de caracter, am avut câţiva prieteni unguri şi eu, iar cel care n-a fost corect până la capăt – reunosc cu ruşine a fi fost eu, chiar dacă “din cauza condiţiilor”… Vorbeam despre nemţi; ei nu uită şi probabil de se va ivi prilejul nu vor ierta. Gena imperialistă a Germaniei nu va dispărea niciodată. Aţi observat papa neamţ de la Vatican ce vrea? Supremaţie şi imperialism prin catolicism.Vedeţi ce a făcut Germania cu Iugoslavia? I-au greşit sârbii mai mult ca românii? Cred că nemţii numai ne-au amânat. Este greu să dai verdicte politice când nu eşti politician. Eu ştiu atât: dacă pierdem, Transilvania pierdem România. Cu moldovenii, aşa cum au ajuns ei azi să fie, de la Ştefan cel Mare încoace ( şi e ceva timp!), şi cu „blachii”, nu vom fi decât ceea ce am mai fost, nişte suburbii ale fostelor mari imperii. Pentru mine Ţara E Transilvania, cum şi Bălcescu o descrie, şi capitala ei trebuie să strălucească la Alba Iulia, la înălţime. Uneori m-am rugat, dacă va fi o reîncarnare, să-mi dea mie Dumnezeu rolul acesta, puterea aceasta, să repar ţara aceasta în “mândra Transilvanie” , cu toate că în urma unui peletrinaj prin Transilvania ,de anul trecut, numai “mândră” nu am regăsit Transilvania de după potop…Cu sufletul meu patetic de azi şi cu lumina lui clară, aş sta de vorbă cu Dumnezeu ca tânărul Avram, devenit ulterior Avraam, la porţile Sodomei şi ale Gomorei, dar l-aş implora să numere bine: imposibil să nu mai fie în ţara noastră cel “o sută de drepţi”…dar nu ştim noi să punem punctul pe ei. Ştiu însîă că ei vor ieşi la iveală taman când ţării îi va fi cel mai greu…
Nebunia sublimă a lui Ion Gheorghe
OCTAVIAN BLAGA Ţara e Transilvania, dar Transilvania e Alba-Iulia? Ştiu că vorbiţi de un spirit, dar dacă v-aş sili să puneţi un deget pe hartă şi să îmi arătaţi ce este Transilvania, ce aş găsi sub deget?
ION MURGEANU Ai găsi Alba Iulia, cu mileniile sale de adâncime pre-romană, cu martiriul lui Horia, cu împlinirea visului de unitate naţională de la 1 decembrie 1918 premers de unirea lui Mihai Viteazu de la 1600… Sigur că „Ţara e Transilvania” e o figură retorică. Mai curând Ţara e Dacia înainte de suicid. Dar cine mai ia în calcul această posibilitate? Ultimul a făcut-o Napoleon III, care şi-ar fi dorit o nouă Dacie în Orient, ca un pandant al puterii france din Occident. Dar noi nu am fost pregătiţi niciodată să fie şi de capul nostru ceva; prea mare ne-a fost blestemul des-fiinţării Daciei hiperboreene…
Ce spun eu: se mai găseşte câte un nebun sublim ca poetul Ion Gheorghe, care susţine ideea Daciei hiperboreene vărsată pe suprastructurile noastre linguistice: denumirile munţilor, apelor, stâncilor, satelotr de pe coclauri…Recent am fost poftit în oraş la o întâlnire de taină cu Ion Gheorghe( „noi între noi”) pentru a-mi da ultima lui carte Eponimiile eternităţii în tăbliţele de plumb o polemică a poetului cu istoricii care i-au explicaţii de-a gata ale „eponimelor eternităţii”. Uite ce lucru teribil aflu: că Zamolxe, aşa zisul zeu suprem al dacilor, nu a fost nici sclavul lui Pitagora şi nici unicul zeu al tracilor; „Conceptul Samolsxoy este un plural” afirmă categoric cercetătorul-poet, în cunoştinţă de cauză ,descifrând nişte tăbliţe de plumb puse la dispoziţie lui încă de arheologul Dinu V. Rosetti, considerat la vremea lui tot „un trăsnit” , cu cercetările sale dincolo de „zona interzisă” a Geticei lui Pârvan şi etc.
Pornim de la „conceptul Samolxoy”: „De pe acest podium vom vedea altceva şi o altă orchestră va susţine simfonia, nu a unui ins, ci a unei categorii de bărbaţi ai armelor, magistraţi eponimi – CRONOŞII istoriei lor. Am fost duşi în eroare de texte clasice perfid alcătuite, fie strecurate prin ceea ce a mai rămas din vechile palimpseste raşchetate de „sfinţii părinţi” spre a ne ancora în monoteismul inexistent în Dacia – Cimeria – Hiperboreea cele barbare. Vom argumenta cu vârf şi îndesat pe descriptarea Tăbliţei nr. 2. despre Samolsxioi- Dei.” Samolsxioii au fost în cultura şi religia dacilor ce au fost leviţii la evrei…Dar noi nu avem timp de speculaţii din moment ce noi transformăm istoria clipei într-o tabla de acadele din care ne înfruptăm cât mai stau acadelele pe tabla…În alte părţi din nebunia acestui poet genial totuşi s-ar porni o mare discuţie şi s-ar face o problemă naţională…mai vorbind şi despre firea cea bună din gena poporului român şi nu doar văicăreala balcanică şi manelist-orientală. Întâmplarea a făcut – Ion Gheorghe să-mi fi dat şi o carte anterioară a sa „Cogaioanele- Munţii Marilor Pontifi” despre care eu am şi scris în suplimntul meu de la „Meridianul Românesc”. Dacă aş fi dat articolul în ţară precis nu s-ar fi publicat. Funcţionează şi azi perfect „strategiile” ceauşiste, conform cărora ce merge la export nu este de nasul pieţei interne. Vă pun la dispoziţie mica mea cronichetă la „Cogaioanele…” care i-a procurat lui Ion Gheorghe o reală satisfacţie. Măcar şi atât.
Ştiinţa poietică a Cogaioanelor
Un poet ca Ion Gheorghe, un mare poet, este ignorat şi “uitat”, sau categorisit “nebun”, pentru consecvenţa principiilor sale, şi demersul lui absolut, în credinţa sa. Nu împărtăşim schema aceasta. Ca să-l înţelegi pe Ion Gheorghe trebuie recitită o întreagă generaţie. Trebuiesc depăşite sincopele unei tinere generaţii care ( vorba lui A.E.Baconsky) publică mai mult decât scrie, şi-a unor mentori de ruşine, refulaţi în false principii, de sincronizări, nu de puţine ori forţate ori comandate. Nu ne vor învăţa nici NATO şi nici UE ( pollititicaly corect) să ne scriem în patria noastră istoria şi poezia! Şi dacă trec de UE, Ţuica de Turţ şi Cârnaţii de Pleşcoi, nu ştim ce cusur pot avea Mioriţa şi Balada lui Toma Alimoş!
Poetul Ion Gheorghe e tot mai absorbit în ultima vreme în redarea identităţii noastre ante-vetero- testamentare. Intuiţiile sale poetice s-au transformat într-o cercetare de gen religios; iar noi suntem un creştin, dintre creştinii care credem că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, locuieşte prea bine în muşcata ce înfloreşte în fereastră, dar şi în pietrele lui Ion Ghorghe: în Cogaioanele sale. Totul e revelaţie, amintire, înrâurire. Scuza unui savant istoric, de-a fi creştin, şi-a nu putea susţine, deci, păgânismele lui Ion Gheorghe, ni se pare derizorie, şi în fondul ei necreştină. De ani de zile poetul Ion Gheorghe se ocupă de “pietrele” sale; o recitire din mărturii materiale a unei lumi care nu vrea să piară şi să se piardă; o recitire a numelor noastre; a miturilor noastre; e aproape ceva fenomenal. Autorul “Cavalerului trac”, al “Megaliticelor”, al “Daciei Fenix”, al “Noimelor”, al “Cultului Zburătorului”, al “Zalmoxiilor”, urmează unei consecvenţe care nu vine, totuşi, din lumea comodă şi leneşă. El vrea să dovedească ceva; el poate să dovedească ceva!
Ultima sa carte: Cogaioanele/ Munţii marilor pontifi poate fi cea mai fascinantă utopie a unui mare poet, dar poate fi totodată o ştiinţă sui – generis, o poietică a Cogaioanelor- nume uitat, sau reinventat, al unei dăinuiri, şi ignorat în lumea de azi. Nu ambalajul cărţii, Memoriul către Oficiu pentru inovaţii şi mărci, nu nebunia unei lupte fără adversar ne reţin, ci conţinutul ei unic, dintr-o serie anunţată, suma unei existenţe, în fond, care a transformat poezia în ştiinţă, într-un veac în care religia şi ştiinţa stau totuşi în cumpănă: cît şi până unde să se accepte; Ion Gheorghe vine cu argumentul Fiinţei; al numelor şi al dăinuirii în piatră şi-n râu şi-n văzduh şi în amintire. El reciteşte, în simbol arhaic, Munţii Carpaţi, Apele şi Mormintele, unui areal pe care, înaintea sa (ori alternativ), o Maria Gimbutas, îl pecetluise archeologic. Noi citisem cartea acestei Doamne şi ne înfiorasem poietic de ea; noi asociasem de-atunci încă cercetarea ei, intuiţiei poetice a celui mai mare şi desăvârşit dintre noi, numit Mihai Eminescu, atât de preocupat, calitativ, nu cantitativ, de dacismul nostru, al erei saturniene a Poporului Român.
Vine acum Ion Gheorghe şi aplică “dacismul” lui Eminescu cercetărilor lui “aplicate” şi aproape ştiinţei lui. Într-o lume normală, Ion Gheorghe ar putea întemeia un Muzeu Poietic Naţional al Cogaioanelor. În definitiv, fiecare poet stă în moştenirea unui muzeu sau cel puţin a unei case memoriale. Cogaioanele lui Ion Gheorghe merită un spaţiu naţional. Fie şi Utopia Sa! Lectura Cogaioanelor: Munţii Marilor Pontifi este oricum copleşitoare. Ea nu se face în nici un caz de sâmbătă pe duminică. Este atâta poezie selectată acolo şi-atâta tâlc savant. Reîntâlnirea cu unul din marii poeţi români de literă şi spirit.
“Piatra de paza vetrei, de apărarea locului de cutremure. Zeul Făt- Frumos Creastă Trăznită. Gnosa “Credo pontificeea Mu”. Zâna Crăciuna Crăiasa De Piatră. Un zeu-lup seismiostatic. Tera-Protegetera. Un nume secret al lui Hermes Trismegistul. Dublul zeu de piatră de la Poarta Tărâmului Mu. Magii de Cina Paradisurilor şi a Parnasurilor. Cogaioanele, munţii marilor pontifi.” (Generic citat: la întâmplare şi nu prea!).
OCTAVIAN BLAGA Ar fi atâtea de mult de spus în temă. Dar o să revenim. În schimb, vreau să vă întreb dacă nu sunteţi nedrept cu moldovenii? De la Ştefan cel mare încoace, nimic?! Dar Corneliu Zelea Codreanu de unde a venit să dea răsuflare unei ţări întregi? Iar la tinerii de la Chişinău – cei din urmă cu 10-15 ani măcar – nu e nimica de admirat?
ION MURGEANU Nu sunt deloc nedrept cu moldovenii “mei”, care au scăpat cum-necum de evrei, dar s-au asimilat cu robii ţigani de altădată…aşa încât acum la nunţi şi cumetrii cântă manele în locul slăvitelor de altădată oraţii şi incantaţii…Ştiţi că despre Ştefan cel Mare un neamţ a spus că este huţul sau zaporojean, numele lui adevărat ar fi fost Procoff, – la fel cum Zellea-Codreanu era Zelinski. Ştefan cel Mare ar fi vorbit în casă ruteneşte sau cum o fac şi azi atâţia moldoveni dintre Prut şi Nistru. Eu despre Codreanu iau de bun, nu atât binecunoscutul „portret al Căpitanului” făcut de Emil Cioran, dar ulterior haşurat cu laşitate, de parcă nu ar fi încăput mai departe şi eseul „Un popor de singuratici” – un imn în contumacie al poporului regelui David şi-al lui Iisus Hristos, în fond; pe care-l blamează Cioran, lamentabil, probabil ca fiu de popă ortodox…
Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacrificiu
Eu despre Codreanu iau de bună mărturia directă a binecunoscutului Dr. Dorin Hociotă, cunoscut în exilul anticomunist românesc din America şi Canada, mai ales sub numele de „Hatmanul Hojbotă”, unul din locoteneţii lui Corneliu Codreanu; întors în ţară după ce împlinise 90 de ani ( poate mai trăieşte şi azi?!) la redacţia „Curierului Românesc” am stat cale de vreun ceas pe o canapea, de vorbă cu dânsul, invitându-l să mă lămurească, în fine, ce-a fost cu legionarii şi pe ce se bazau ei, cum ar spune un personaj literar al lui Marin Preda. Bătrânul „hatman” ( el chiar se trage de neamul lui dintr-un hatman al lui Ştefan cel Mare) mi-a mărturisit că generaţia lor în Codreanu au văzut o clipă reîncarnarea sfântulul voievod Ştefan al Moldovei…”Am stat de-a lungul vieţii mele, în exil fiind, alături de cel puţin 4 şefi de stat, cum stau aici pe canapea cu matale, trei preşedinţi americani şi Adennauer cancelarul Germaniei, dar nici unul nu mi s-a părut a concura inteligenţa Căpitanului…” Şi acum ce mai putem face? L-am întrebat în continuare. Bătrînul a avut onestitatea să recunoască „temporalitatea” acelei oportunităţi istorice. Legionarismul azi nu mai este de actualitate şi nici nu ar mai avea sorţi de izbândă. Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacrificiu.
Temeneaua minimă făcută evreilor
În altă ordine, un cunoscut sculptor, Paul Neagu, rezident până la sfârşitul său prematur totuşi, în Londra, mi-a spus că în exil, cele trei şanse care îţi garantează succesul sunt: relaţia cu evreii, homosexualitatea şi liberul arbitru. Deci temeneaua minimă făcută evreilor nu a fost nevinovată, şi nici inventată de Cioran; Mircea Eliade, la rândul său, şi-a haşurat el însuşi trecutul şi “s-a pus bine cu evreii” în cariera lui universală… Vrem sau nu, universalismul se sprijină pe evrei, băieţi cultivaţi şi mereu oportuni, care citesc de aproape şapte mii de ani, de când au avut primii revelaţia dumnezeului unic, pe care, logic şi dialectic aproape, l-au livrat nu numai mozaismului iudeu, dar şi islamismului arab şi creştinismului euro-atlantic…precum spune Fericitul Augustin, de altfel: “Noul Testament în cel vechi se ascunde…” (Introducerea 73 la Ieşire)… Cariera noastră universală, sau fie şi numai europeană, ar fi nulă în absenţa totală a evreilor, deşi, N. Iorga a spus, mi se pare, că fiecare popor are evreii pe care îi merită…Până şi aici ne-am auto-blamat şi „afurisit”.Cioran a înţeles această strategie în lungul său sejur parizian din care nici nu s-a mai întors. Sunt dintre cei care nu mor de dragul lui Cioran, oricât de lin mângâie el limba lui Voltaire, înainte de-a fi esenţializat şi o frază a limbii române, în care scrisese la 22 de ani „Pe culmile disperării”. Era atât de „disperat” pe-atunci…încât promitea să nu mai scrie mai încolo nimic. Şi nu s-a ţinut de cuvânt. A supt toată viaţa lui dintr-o acadea neagră, neagră, neagră, i-a înjurat şi pe dumnezeu şi pe diavol ( mai cu circumspecţie pe acesta din urmă) şi nici nu vreau să-mi dau seamă cât de amară sau de fals-dulce va fi fost acadeaua lui…
Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare
Trebuie să ne dăm bine seama cine suntem şi unde ne aflăm în clipa de faţă. Anticipez răspunsul la întrebarea cu Vadim. Eu nu vorbesc despre poet, pentru că din copilăria lui literară, când am fost o clipă colegi de birou la România liberă, nu l-am mai prea citit. A existat fireşte şi o prejudecată din cauza lichelismului său ceauşit. Acele ode de-a dreptul dezgustătoare dedicate mai ales “ei” decât “lui”. Versificaţii comice în fond, şi incontinente, dar care atunci au făcut mult rău literaturii în general. “Mamă bună şi prestigios savant”, uite că-mi amintesc un vers de Corneliu Vadim Tudor. Dar lui unii istorici literari i-au dedicat mai mult spaţiu decât altora mai oneşti, să zicem. Deşi, o cultură nu se face neapărat cu “oneşti”. Romanul istoriei abundă mai ales de personaje vinovate. Fără vină n-ar fi existat nici Oedip rege şi nici Hamlet. Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare. Fenomenul creat de aşa zisa lui „politică” e mai nociv chiar decât „patriotismul” ceauşist. Nu întâmplător vine acum un oier şi-l des-şurubează cu ajutorul unor istorici-mercenari, aruncându-l aproape la gunoi. Oierul în schimb are bani şi vorbeşte de-acelaşi Dumnezeu ca şi Vadim. Un Dumnezeu calp, care se lasă cumpărat de conjuncturi. I-aş interzice, dacă aş putea, intruvabilului Becali, cum i-aş fi interzis şi lui Vadim, să tot ia numele Domnului în deşert.
Vadim s-a dat în faţa electoratului drept „creştin practicant”, inoculând ideea unei practici ortodoxe, fireşte, ce altceva ar putea înţelege în ţara românească „poporul majoritar” ortodox?!– când el de fapt, de va fi practicat vreodată creştinismul, a făcut-o în cadrul unei secte neoprotestante, de care se ataşaseră părinţii lui…Este un fanfaron care îşi pune la gât nişte medalii care se cumpără pe câteva sute de dolari sau euro mai nou. Am acasă un tenc de scrisori din Englitera şi America, în care am fost numit şi eu „omul anului 2000” sau declarat şi medaliat, şi orice altceva, trebuie doar să achit. Vadim a achitat dar mica distracţie nu este un merit în sine. Nu a jucat corect de aceea va şi pierde. Pe urmă face erori impardonabile cu „erudiţia” sa. Întrebat cândva cine este Alcibiade a răspuns prompt şi fără a roşi cel puţin prin sticlă: „Un general roman”. Sau despre „Eclesiastul” că ar fi…ultima carte a Bibliei. Vă daţi seama. La un moment dat debitul contează nu şi ce debitează „atoateştiutorul”.
Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos
Toţi cei ce mizează pe naivitatea, ori şi mai rău, pe prostia poporului, vor pierde lamentabil. Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos. Tinerii de la Chişinău de acum 10-14 ani fac parte din sistemul de referinţă al inteligenţei româneşti. Iar ca supremă în sistem e limba noastră românească ce ne va aminti tot timpul cine suntem şi de unde venim. E discutabilă teza “daciştilor” – inclusiv Ion Gheorghe, cel preaslăvit mai sus, dacă înaintea găinii a fost oul sau invers, şi înaintea boilor punem carul…E un mister al latinităţii noastre mai profund decât limba latină în sine, dar nedescifrabil deocamdată…Să nu desfiinţăm însă mica “insulă de latinitate” din nesfârşita baltă slavă… Vedem ce strategii foloseşte “misteriosul caracter slav”, spre a-l cita din nou pe Ion Gheorghe – de data aceasta dintr-un poem inedit al său… Putin ameninţă, mai nou, pe varianta Kosovo, cu varianta Transilvania maghiară şi Dobrogea bulgară…Vedem în ce situaţie tragică ne aflăm. Trebuie neapărat să ne reîntâlnim, iarăşi, la vreo răscruce cu Dumnezeu, şi să mai numărăm odată: chiar nu se află printre noi nici un singur drept? Eu mizez pe cel puţin o sută de drepţi din sânul poporului din care şi eu mă trag. Dar miza mea este a unui poet.
