Nici terorizaţi, nici laşi

ION MURGEANU Dar voi, în generaţia voastră, cum l-aţi perceput pe Ceauşescu, dincolo de teroarea părinţilor, dar şi de laşităţile unora motivate până la un anumit punct? Oare răul care s-a copt nu s-a copt chiar din miezul acelei laşităţi generale? A minciunii şi ticăloşiei ce devenise modă? A duplicităţii practicate, e drept, “de sus în jos”… A filosofiei “descurcatului” care şi azi mai funcţionează la cote şi cu metode de neimaginat?

OCTAVIAN BLAGA Să încerc să le iau pe rând. Teroarea părinţilor? Nu am simţit, la vremea aceea – totuşi, în decembrie 1989 aveam doar 16 ani şi un pic – ca părinţii mei să fie terorizaţi de regimul în care trăiau. E drept, locuiam la ţară, poate în oraşe să fi fost altfel. Laşitate? Iarăşi nu am cunoscut-o în familie. Bunicul meu a fost primar, apoi viceprimar, pe vremea comuniştilor, şi nici terorizat, nici laş nu era. Îşi asumase mai degrabă rolul, cu sprijinul activ al bunicii mele, de a apăra oamenii de eventualele impuneri ale regimului, decât să aplice cunoscutele interdicţii ale epocii direcţionate spre ţăranul român. Iar tata? Tata era profesor de limbă românească şi – s-a nimerit sau aşa a vrut dânsul – diriginte mi-era. În clasa noastră, în locul tabloului lui Nicolae Ceauşescu, trona portretul lui Avram Iancu. Iar Europa liberă nu mergea în şoaptă, şi mergea zilnic. (Aflând mai multe astăzi despre realizatori, văzându-i pe sticlă, citindu-i, parcă toată bucuria ascultării acelui post de radio se duce în derizoriu.) Deci, n-am cunoscut nici teroarea, nici laşitatea în satul de baştină. Ba, uite, îmi amintesc câteva treburi. Tata şi profesorul de matematici – Mişu Ciupleu, Dumnezeu să-l ierte, un dascăl fantastic – chefuiau la vestitul, în zonă, la vremea aceea, Hotel-Restaurant Leşu. (Numai amintindu-mi ce era turismul pe vremea aialaltă, şi mă cutremur! Şi, corelând, de câtă stimă se bucurau dascălii şi scriitorii!) Ei, la un moment dat, alături de alţi săteni, se pornesc să cânte. Dascălul de matematici avea o voce de scula morţii, iar ei ce cântau? “Hai să-ntindem hora mare/ Mai aici şi mai colea/…/ Până-n Basarabia”. Şeful hotelului trece pe la masa lor, se întreţine cu ei o vreme şi îi roagă, la un moment dat, să o lase mai moale, că are nişte domni de la Securitate în vizită. Acolo, la două mese. Ţi-ai găsit! Atât le-a trebuit. S-au pus să-i provoace pe domnii de la Securitate să cânte cu dânşii despre Basarabia şi alte cântece vechi, antiruseşti oarecum, îmi închipui. Ce să fi spus acel domn de la Securitate, de l-a înfuriat pe tata în aşa hal, jignindu-i neamul şi Ţara lui, cea întreagă, sau poate doar mustaţa cu care se împodobise la vremea aceea, de i-a întors o palmă peste obraz domnului securist? Nu ştiu, dar balamucul era produs. Laşitate? Se poate, dar în altă parte. Nu în Remeţii acelor vremuri, cum puteam eu pricepe. Pentru că tata a primit înapoi un pumn, iar nişte tineri, foşti elevi de-ai lui, observând scena, au tăbărît pe bieţii securişti. Consecinţe? Nici una, până la urmă, din câte ştiu. Doar că tata, deşi chemat să predea la Universitate la Iaşi ori să practice ziaristică la Oradea, a rămas, până la zăpăceala cu revoluţia, să înveţe copiii de ţărani la Remeţi, pentru motivul că a refuzat să devină membru de partid.

Pe Labiş îl înveţi pe de rost, indiferent ce scrie

Cu un asemenea dascăl, ce puteam învăţa? Am refuzat, plecat fiind la liceu, să devin membru UTC, la examenul de treaptă, cum se numea, pentru promovarea în clasa a XI-a, la istorie, unde ne venise un text de la cine ştie ce congres, am criticat dur, pe foaia de concurs, politica vremii, dar nu m-a exmatriculat nimeni, şi, Doamne!, câte şi mai câte!

Aşa că laşitate şi teroare atunci, mai puţin. Apoi, da. Acum o văd, la tatăl meu, la ceilalţi ca el, în această retragere în nimic. Ce lecţie am primit de la tatăl meu, dincolo de această revoltă – pe care, într-un fel, tatăl meu o regretă -, când aveam de studiat o poezie, în clasa terminală a gimnaziului, care se cheamă COMUNISTULUI, de Labiş! Am refuzat principial să o citesc, să o învăţ, să mă intereseze. Iar tatăl meu, pe lângă singura notă de patru pe care mi-o amintesc, mi-a mai şi tras o mamă de bătaie acasă, când am continuat, cu încăpăţânare, să îi spun: NOI, NU! Niciodată, noi nu învăţăm poezia aceea, cu titlul acela. Pun acum mâna pe un volum de Labiş şi o recitesc. Ce frumoasă! Iar tata mi-a zis atunci: tu înveţi poezia asta pe dinafară sau te las corigent! Pe Labiş îl înveţi pe de rost, indiferent ce scrie. Nu l-am ascultat şi nu s-a ţinut de cuvânt, dar eu l-am acuzat atunci de ipocrizie, iar el pe mine m-a numit: prost. Şi avea dreptate!

Rămâne să ne descurcăm cu europenizarea

În consecinţă, lucrurile care se vehiculează astăzi despre teroare şi laşitate, mă lasă rece, nu numai datorită exemplelor din Remeţi. Eu cred că asta se vrea să ni se impună să ne asumăm, cum se vrea să ne asumăm o vină istorică fără probe. N-am fost nici laşi, nici terorizaţi de Ceauşescu, ci n-am ştiut, cum nu prea mai ştim noi, calea cea bună în real. E o disociere care nu se lasă acceptată: în metafizic, am ştiut-o şi am practicat-o dintotdeauna, de la invazia romană în Dacia, până la invazia roşie. Suntem un neam care o cam trăieşte în metafizic. Rămâne să ne descurcăm cumva şi cu europenizarea la care ne-am supus!

Filosofia “descurcatului” nu cred că vine din comunism şi nu văd un rău în sine în ea. Dacă iţele sunt încurcate, nu trebuiesc ele descurcate? A fost amplificată, e posibil, în anii aceia, în sensul concret la care vă referiţi. Transformarea ei în hoţie, da, a însemnat căderea “descurcării” (varianta românească a adaptării) în grotesc. Dar în sine, faptul că românul a înţeles că apa trece, pietrele rămân, ce are rău? Vrem la nesfârşit să fim o naţie de eroi? Eu nu vreau, pentru că am pieri. Eu vreau să existăm la nesfârşit. Nu vreau să murim toţi sub gloanţe cu fiecare nouă provocare a istoriei. Vreau aşa cum e, când e nevoie: la fiecare decadă, un erou. Mai mare sau mai mic. În mare, cred că neamul românesc a abordat cum nu se putea mai bine perioada anilor roşii: ştiind că nu are să fie veşnică. Vreţi să îmi spuneţi că refugiul în cultură pe care l-au abordat românii în faţa sistemului e o laşitate? O duplicitate? Prea mult ne uităm la cei răi şi tragem concluzii prin prisma faptelor lor.

ION MURGEANU: Iartă-mă că intervin: Transilvania poate; avea o legendă de demnitate în comunism. Se spunea despre ardeleni că sunt altfel între românii laşi şi păguboşi din Regat. După evenimente am putut observa că duplicitarii, carieriştii, servitorii regimului erau şi din Transilvania cu un procent mai ridicat uneori decât în celelalte provincii. O anume prosperitate pe care şi-au apărat-o cu dinţii, rezistenţa din munţi, care s-a întâmplat mai ales acolo, adaptarea la un regim atipic faţă de tradiţia ancestrală dar românesc, le.-a fost mai lesne de înfăptuit având precedentul asupririi străine. Însă altceva vrea să spun: cultura nu a fost un refugiu, a fost o cucerire grea, eroică chiar după expirarea „obsedantului deceniu” iar pe urmă oamenii de cultură, începând cu dascălul de şcoală de la sat şi terminând cu savanţii şi poeţii de interes naţional, nu au mai lăsat-o din mână. Felul cum a procedat tatăl domniei tale ca profesor de limba română într-un sat nu mă miră; dar el era dublat de poet; aproape identic am procedat şi eu ca profesor de limba şi literatura română pe cealaltă parte de ţară, în câteva sate din Moldova şi Bucovina. Era poate şi mult teribilism, multă înverşunare făţişă în tot ce făceam atunci. Ştiu bunăoară că-n- fiecare an la primele ore, când prezentam manualul de română, le ceream copiilor să-mi citească din sumarul cărţii titlurile poeziilor şi autorii lor. Începuseră să pătrundă în manuale şi Eminescu şi Arghezi şi Labiş. Dar totodată era partea dură a manualului cu odele închinate partidului şi patriei socialiste: Dan Deşliu, George Lesnea, Mihai Beniuc. Acestea nu ne interesează le spuneam clar elevilor mei. Se ţin minte greu. Dar cine în primele cinci ore îmi va şti pe de rost poeziile lui Eminescu, Arghezi şi Labiş va primi la sfârşitul trimestrului media 10. Şi am avut elevi care au făcut acest lucru. O făceam cu convungerea că acestea vor fi singurele poezii pe care cei mai mulţi dintre ei le vor şti toată viaţa după aceea. Acolo în satele din Moldova, mai ales, am fost o legendă, împreună cu prietenul meu de atunci, Ion Iancu Lefter. Eram cunoscuţi de „organe” ca nişte cai breji. Nu ştiu de ce nu ne-au închis. Îi sfidam şi ne rosteam pe faţă împotriva prostiei şi ignoranţei lor. Erau încă raioanele şi la Vaslui am fost ridicaţi de pe stradă şi duşi la sediul raional UTM unde ni s-au tăiat pantalonii burlane, după moda „malagambistă” de atunci. Reacţia mea a fost pe potrivă; le-am aruncat carnetul UTM în cap şi am scăpat cu fuga; nu am mai fost niciodată după aceea nici utemist/utecist şi nici membru de partid. Când am ajuns la Galaţi nebunia noastră s-a intensificat în amploare; sabotam cât puteam orice măsură absurdă menită să le dreseze pe bietele cadre didactice de la ţară. Într-o consfătuire regională cu cadrele didactice de la Galaţi, care îşi desfăşura lucrările în aula Institutului Politehnic, în timp ce secretarul cu propaganda al regiunii prezenta un raport, de un comic absurd, şi pe alocuri şi grotesc, ajungând să ne citeze şi nouă numele ca „duşmani ai învăţăturii marxist-leniniste” , „cadre cu idei proprii” , din loja noastră de la balcon am strigat împreună cu Lefter cât am putut de tare: „Minţi! Minţi cu dezacorduri gramaticale! Voi habar nu aveţi nici de Marx nici de Lenin!” Imensa sală de la parter până sus la untimele balcoane s-a animat ca de un vânt prevestitor de furtună. Au trimis după noi să „ne salte” dar am păşit ca Iisus peste ape nelăsând urme …şi urma după aceea…Prin trenuri, prin hoteluri şi restaurante dezvoltam o adevărată bufonadă comică anti-regim. Eram „granzii”, le povesteam bieţilor oameni speriaţi să audă ce debitam noi, că suntem urmaşii moşierilor din regiune, şi tocmai ne-am întors de la Paris să ne revendicăm pământuil strămoşesc; aveam procese grele cu statul la haga; mâine aveam audienţă la Dej; împănat discursul nostru cu oarecari franţuzisme „pe puncte” câte aveam noi atunci în vocabularul bilingv. Înainte ca poeziile noastre să fie trimise lui G. Călinescvu din redacţia revistei „Contemporanul” am desfăşurat acolo un adevărat spectacol folcloric de neaoşisme, dându-ne drept „colectivişti fruntaşi de la coada vacii” iar „poezii în versuri” scriam să le facem pe plac Ilenuţei, tractorista lui Vasâi şi Meoarei, fata lui Popa Mortu. Invenţii la moment căci ne fierbau minţile tare de tot; „Domnii de la gazetă” se distrau de minune, dar şi-au dat seama din prima, după răsfoirea caietelor noastre cu versuri scrise pe curat, ce fel de „colectivişti” eram; imediat s-a răspândit zvonul pe toată latura aceea de la Casa Scânteii că apăruseră la „Contemporanul” doi tineri poeţi geniali, „viitorii Labiş”, căci epoca încă era greu marcată de dispariţia primului poet genial născut în comunism.,… în urma noastră tinerii universitari pe-atunci George Muntean şi George Munteanu au avut sacina să telefoneze la regiunea de partid Galaţi să se intereseze desptre noi. Era imposibil ca „astfel de fenomene” să fi rămas anonime la ele acasă; nu rămăseseră; vai şi amar ce le-au auzit urechile despre noi de la tovarăşii de la partid; nişte declasaţi, nişte pramatii care o fac pe poeţii şi sucesc minţile bieţilor elevi „cu teorii străine partidului nostru”; tocmai se punea problema să fim expulzaţi din judeţ, dar se împotrivea încă şefa secţiei de învăţământ Dna Livia Groza, nu alta decât nepoata fostului prim-ministru comunist cu acelaşi nume…George Munteanu mi-a spus: „Cât de ftrumos a vorbit despre voi, despre lecţiile voastre la clasă; când vă întoarceţi va trebui să-i duceţi un buchet de flori”. „Tovarăşii de la partid să-şi vadă de treama lor şi să-mi cadrele-n pace nu vreau să readucem în acest judeţ analfabetismul; sunt băieţi buni, îi cunos de la inspecţii; nu ştiam că sunt poeţi chiar aşa de serioşi; uite că ne simţim şi noi mânbdri cu ei…” Pe acest fond am avut loc „debutul călinescian”, Cronica optimistului” din Contemporanul 16 febr. 1961 în care marele critic saluta apariţia celor doi tineri poeţi „atât de focoşi” şi etc., Dar nu am fost singurii nebuni autentici din epocă, deşi în faţa literaţilor aflaţi în viaţă, treceam drept „campionii umorului”, cum avea să-mi spună peste ani prietenul nostru Cezar Ivănescu; circulau atunci mai ales la ţară atâţia „nebuni fabuloşi” retraşi de pe tot atâtea trasee ale tradiţiei interbelice (noi alesesem în judeţele Iaşi şi Vaslui traseul de fost revizor şcolar al lui Eminescu, şi-n ce mă priveşte am funcţionat, rând pe rând la Laza şi Sauca, Bogdana, Codăeşti/Redu şi Tăcuta/ Protopopeşti)…Nu un refugiu am găsit noi în cultură; pot spune că era singura „ofensivă” care se mai putea desfăşura, în paralel cu ofensiva oficială, de îndoctrinare în marxism-stalinist, şi-n transdformarea satelor în tarlale fără stăpân, care au şi dus, în ani, la falimentul „celei mai bune dintre lumi”…Iertare de paranteza aceasta cam lungă…Ai cuvântul în continuare…

Vin teroriştii!

OCTAVIAN BLAGA Mai ţin să dau un exemplu aici. Erau zilele lui decembrie 1989. Acelea. Până la împuşcarea lui Ceauşescu, cât a ţinut entuziasmul cel mare. Oamenii fuseseră intoxicaţi cu – hai să râdem împreună, că noi ştim înaintea americanilor – teroriştii. Chiar şi în Remeţi, a venit vestea că stau să ajungă. De ce? Pentru că naţional-socialiştii lui Ceauşescu construiseră două mari baraje de acumulare în preajmă, care să domolească vijelioasa apă a Văii Iadului şi să dea ţării lumină, iar teroriştii nu aveau altă treabă decât să vină să le dinamiteze. Undeva, la 15 kilomteri de sat, într-un gater, oamenii serioşi se apucaseră de exploatat lemnul: cum era devălmăşie, unii ştiau exact ce trebuie să facă. Erau primii capitalişti. Bine, dar, descărcând un camion cu lemne într-o seară, s-a produs zgomotul acela tipic la căderea trunchiurilor de copac pe pământ. Cineva, de la doi-trei kilometri depărtare, în Bulz, intoxicat, înfricat, a sunat degrabă la poliţie, la primărie că a auzit focuri de armă. Ce altceva putea să fie? Teroriştii! O Dacie roşie a trecut în trombă spre Remeţi. Vin teroriştii cu o Dacie roşie spre voi, i-au alarmat telefonic bulzanii pe remeţeni. Ştirea, ca focul. Unii şi-au luat o desagă, nevasta, pruncii şi la munte, acolo unde aveau colibe, pe care le foloseau doar vara, când e vremea fânului. Laşitate? Nu, pentru mine nu. Noi, copiii, ne-am ascuns pe după case, cu câte o furcă de fier, o sapă, o greblă în mână, gata de acte de eroism. Şoferul unui camion a adunat repede vreo zece bărbaţi, s-au suit în camion şi au pornit-o la goană în întâmpinarea teroriştilor. N-au mers decât două-trei curbe, când au zărit-o, Dacia roşie. Şoferul camionului a făcut un viraj brusc, a intrat cu camionul peste Dacie, rostogolind-o în apele Văii Iadului, care însoţeşte drumul. Au zburat toţi din maşină, să îi lege pe terorişti. În maşină, mort, l-au găsit pe un inginer din sat, care se întorcea degrabă la nevastă şi copil, prins cum fusese de evenimente cine ştie pe unde. Nu era teroristul, era un prieten de-al lor. Teroriştii n-au mai venit niciodată. Ei, uite, aşa a început noul capitalism pe Valea Iadului. Şi tot aşa o ţine: primii capitalişti sunt singurii capitalişti, minciunile cu teroriştii s-au transformat în minciunile mesianice ale unor Ilieşti, Băseşci sau Becaleşti, oamenii sunt tot cu desaga pregătită după uşă, dacă nu să plece pe munte, că poate vin europenii peste ei şi le iau tot, cazanul de pălincă şi porcul tăit fără să fi fost ambetat în prealabil, găina, devenită peste noapte inamicul public numărul unu, brânza provenind de la o oaie care nu are certificat sanitar, măcar să li se ivească lor prilejul să plece la Spania, unde s-au mutat câinii cu covrigii de prin Americi. Trebuie să spun ce s-a întâmplat cu şoferul camionului, un mic erou, căruia nu i-a păsat de viaţa sa, a plecat să înfrunte teroriştii înarmaţi cu pistoale doar cu mâinile goale pe volanul unui camion. A fost băgat la puşcărie, domnul meu, pentru ucidere din culpă. Cine l-a crescut pe acest om aşa laş, aşa duplicitar, aşa descurcăreţ, încât să se sacrifice pe sine pentru micul lui sat? Mă uit bine azi în acelaşi sat şi mi-e teamă că oamenii nu mai sunt crescuţi astfel…

O simbioză între naţional-socialism şi legionarism?

Pe Ceauşescu nu l-am perceput odinioară cum pot să îl gâcesc azi. Iar la întrebarea cum l-a perceput generaţia mea, nu mă pricep să răspund, pentru că nu eram atunci conectat la ce gândesc în această sferă cei de-o seamă cu mine. Până la urmă, orice sistem politic sau economic are nevoie de timp pentru a scoate ceva bun. Cât timp a avut capitalismul şi cât comunismul? Eu sunt prea tânăr pentru a fi atât de tranşant ca Domnia Voastră: nu ştiu dacă ideologia pe care se baza Ceauşescu era, avant la lettre, falimentară. Nu ştiu nici dacă legionarismul trebuie considerat un moment istoric şi basta! Ba, dimpotrivă, cred că o simbioză – fantastic, dar eu o cred posibilă – între cele două ideologii, ne-ar da nouă, unor tineri adormiţi de azi, şansă de existenţă la scara istorică. Până la urmă, cele două doctrine, cea legionară şi cea naţional-socialistă, îşi doreau acelaşi lucru: un om nou. Iată că omul nou este capitalist şi nu ne place.

Dar, pentru a schimba asta, unii oameni trebuie să fie urcaţi pe scaun, să cuvânte. Chiar aşa, urcatul pe scaun, să cuvântaţi în faţa oamenilor, nu s-a transformat în obicei, peste timp?

“Musi Jorje”

ION MURGEANU Înainte de urcatul pe scaun teoria aceasta a „omului nou” care vine de fapt din Vestea cea bună a Mântuitorului Iisus Hristos: e încă un cuvânt din evanghelii din care oamenii au făcut tot ce-au vrut după mintea lor omenească: căci omul nu se poate „naşte din nou” decât într-un singur fel: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira ce ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul.” ( Ioan 3, 6-8). Ideea comunistă derivă din creştinism, şi mai departe încă, din practica bisericii eseniene de la Marea Moartă, unde şi Iisus s-ar fi iniţiat, de la 12 la 30 de ani… şi se pare că-n primele ei utopii ar fi vrut să-şi asume învăţătura Mântuitorului. Însă cuvântul acesta este prea greu, cum ne-a avertizat Acelaşi! Am să-ţi spun înainte de.-a trece la altele, şi pentru că ai adus vorba aici şi despre legionari, ce mi-a plăcut în gândirea lui Codreanu; el spunea că scopul omului este învierea nu viaţa trăită aici pe pământ oricum. De aici teoria trăirii ca risc, a lui Nae, şi ne-teama de moarte, trasă şi din filonul dacic, of course. Cu legionarismul eram poate pe cale să asimilăm politicile noastre unei religii sui-generis, cum au făcut evreii Vechiului Testament, însă de ce nu s-a putut e-o altă întrebare, cu-n şir prea lung de alte sucursale de întrebări. Sunt lucruri pe care Dumnezeu le face o singură dată cu pământenii şi oricât de rău ne-ar părea, înainte de-a fi aleşi noi am fost abandonaţi. Suntem fiii unei tragedii la naştere preexistentă, cum s-ar zice, in nuce. Tatăl nostru s-a sinucis, mama noastră a fost violată. Apasă asupra noastră o teamă aproape metafizică de străini şi de străinie. Nu ne vom reveni uşor sau nu ne vom mai reveni niciodată. Dumnezeu ştie. Sună cam fatalist, dar judecând după poetul-matrice al limbii noastre române - Eminescu, fireşte, nici la el nu sună altfel. În fine. Nu m-am urcat pe scaun nici când conduceam discuţii aprinse, în timp ce tot mai mulţi îmi spuneau, în ani, că aş fi poet. Cu timpul am abandonat, nu-mi dau seama de ce, ideea că trebuie să fiu în faţă, înlocuită comod cu ideea că e de-ajuns să fiu şi că sunt! M-a ajutat la acestea o timiditate căpătată pe la sfârşitul copilăriei, când mama m-a pus într-o situaţie foarte delicată faţă de un coleg care, credea ea, “nu era de teapa mea”. Însă m-a tentat foarte mult, şi aşa, scena, în copilărie şi adolescenţă, şi am şi azi o vie nostalgie pentru profesiunea de actor, dincolo de meseria în sine. În ultima clasă de liceu, sau ce era el atunci, şcoală medie de zece ani, am jucat în Orthonerozia lui Haşdeu (Trei crai de la Răsărit) rolul lui musiu Jorj şi am convins, nu numai spectatorii, din unica sală cu scenă din oraşul Vaslui, unde m-am refugiat “în exil” să termin liceul, părăsind intempestiv clasicul colegiu “Codreanu” din Bârlad – un cinematograf mi se pare, pe-atunci la Vaslui -, dar şi pe toţi copiii jalnicului târg, care se ţineau după mine, maimuţărindu-mă “Musi Jorje”, “Musi Jorje”, căci nu mi-am dezbrăcat câteva zile după aceea costumul de scenă, aşa de mult eram pătruns de isprava mea, şi de noua descoperire, de-a mă putea transla şi exhiba în altceva… Dar atunci nu aveam decât 16 ani, ochi castanii…

De pe un scaun pe altul

Tu, pupăciosule, ai fost vreodată actor ca să ştii ce e aia?

OCTAVIAN BLAGA Ohoho, chiar îndrăznesc să spun că în viaţa mea e mai multă actorie decât realitate… Da, cred că ştiu ce e aia, translarea şi exhibarea în altceva, descoperirea altor oameni în tine însuţi! Da, am vrut să fiu actor, la propriu, şi doar gândul poate nefiresc că nu înţelegeam să îţi trebuiască patalama ca să fii actor, cum nici pentru a fi poet, m-a oprit pentru a fi astăzi unul (sau amândouă!). Am jucat pe mai multe scene, desigur, odinioară, dar am amânat pentru câtă vreme ceva ce nu mi-a dat pace niciodată: recitarea de poezie. Visez să fac spectacole – tematice, bănuiesc – de poezie, însă amân, pentru o vreme pe care o simt că poate să vină, o vreme în care să umblu de pe… un scaun pe altul, aburcat în faţa unor iubitori de imagini şi melodie poetică, recitând, scandând, plângând… deci cântând poezie! Am să fac, îmi doresc, cât de curând, un experiment la Remeţi. Aşa că hai să ne mutăm puţin la Zorleni…

Tocmai scăpasem de rege

Zorlenii aceia, unde aţi fost aburcat întâia dată pe scaun, ce erau, ce sunt pentru Domnia Voastră?

ION MURGEANU Zorlenii au fost şi rămân locul de sub stele în care bunul Dumnezeu a pus în mine fiinţa cea mereu neliniştită de mai târziu. Locul naşterii după care plâng şi azi când l-am pierdut. Unde am privit cel mai frumos cer înstelat, noaptea, presimţind eminescianul vers: “Dar nopţile-s de-un farmec sfânt/ Ce nu-l mai pot pricepe”… Şi care mi-a dat, kantian vorbind, legea morală din mine…

OCTAVIAN BLAGA Fac apel la memoria aceea fantastică de copil şi o conjur să îşi amintească o zi în Zorleni… să zicem, ziua de 17 august 1948.

ION MURGEANU Arunc întrebarea aceasta în anecdotă, amintindu-mi ce i-a răspuns poetul Miron Radu Paraschivescu unei reporteriţe, când s-a dus la el să-l întrebe “pentru ziar”, ce făcea la 23 august 1944, şi poetul, umblând prin nişte carnete cu vechi jurnale, înainte de-a o dezbrăca şi pe ea, i-ar fi răspuns incitantei ovreicuţe: “La 23 aug. 1944 ora 16,30 mă f…m cu Mariţa…” Era prea devreme să fi făcut eu însumi aşa ceva la 17 august 1948! Nici mai târziu nu am prea fost un precoce în treburile lui MRP… Dacă nu eram cu vitele la păscut, ducându-le singur de lanţ printre lanuri, după voinţa mamei, căci acolo era iarba grasă, sau dacă nu evadasem pe şes “cu golanii şi haldăii” la bătut oina, trebuie să fi fost “în podiş la vie”, când mi-a ars coliba şi-n rugul aprins am văzut prima oară în viaţa mea “chipul lui Iisus”, ori poate mi l-am închipuit de frică să nu fi ars de viu… căci focul pus m-a prins mai întâi în colibă… Bună întrebare: îmi poţi spune tu ce făceam eu la 17 august 1948?! Tocmai scăpasem de rege şi amintirile “regalităţii” noastre de la Zorleni se duceau pe apa gârlei… Partidul Social-Democrat / aripa Titel Petrescu, al tatei, fuzionase, forţat, cu comuniştii, şi vărsat în Partidul Muncitoresc Român, tata fusese uns primul secretar PMR al organizaţiei de bază din Zorleni – carieră politică scurtă, care l-a condus direct la puşcărie, câţiva ani mai târziu, pe timpul cotelor şi-a primelor întovărăşiri agricole, pe care nu ştiu cât le-a sabotat tata, dar în toiul acelor “prefaceri” a ţinut să rămână “om din satul lui” şi să-i apere cât a putut pe aşa zişii “chiaburi”…

Neglijenta istorie contemporană

OCTAVIAN BLAGA Dar de-aţi ieşi din pielea lui Ion Murgeanu, ce ar trebui ţinut minte despre Zorleni şi despre zorlăneni, de când se ştiu ei până în ziua de mâine?

ION MURGEANU Oh, Zorlenii sunt un loc cu o istorie fabuloasă dar căzută iremediabil sub copitele cailor şi-n colbul deja calcinat al celei mai neglijente istorii contemporane. Zorlenii au fost pământ domnesc, de la Ştefăniţă Vodă şi de la Aron Vodă, consemnat şi sub Cuza Vodă, nu întâmplător Carol I a ţinut să se împământenească acolo; dăduse de fapt de o mare pleaşcă: fosta moşie Calimachi ajunsese falimentară, după ce, moştenită de una din fiicele Agăi Calimachi, Roxanda, fusese jucată la cărţi de soţul acesteia, de hatmanul Alecu Roznoveanu, mare beţiv şi cartofor, ajungând pe mâinile unor cămătari evrei din Iaşi, Leiba Cahană şi Adolf Henig, de la care a şi cumpărat-o iunkerul neamţ Carol de Hohenzolern încă… Tata mi-a dat a înţelege că neamul lui şi al nostru aveam la Zorleni o vechime de cel puţin 300 de ani! Dar simţul exagerării, “inspiraţia năvalnică” , “exaltarea solemnă”, observată mai târziu şi de G. Călinescu, de la el am moştenit-o… Nu pot să nu reiau totuşi povestirea “reală” cu străbunicul Mihăilă Murgean, care la unica vizită făcută la Zorleni de noul rege, să-şi vadă moşia şi să inaugureze poate linia ferată Bucureşti-Iaşi, dar şi Casa regală de-aici; în timp ce la peronul cu covor roşu, unde fusese oprit trenul regal, cu cele două vagoale ( unul salon pentru rege şi curte iar celălalt pentru cal şi trăsura lui), fuseseră îngenuncheaţi mai mulţi săteni, mozolindu-şi cuşmele-n mâini, străbunicul apăru ceva mai târziu, dar avansă fără complexe, direct la picioarele noului „Domnitor”, folosind căciula lui brumărie pe post de pluş, “văxuind” cizmele impozantului rege-ofiţer şi grăind îndrăzneţ: „Căci ai făcut drum lung măria ta până la talpa ţerii şi colbul s-a pus pe ele, că treaba colbului aiasta este: să se puie şi pe proşti şi pe domnitor…” S-a spus că ar fi fost primar “pus de rege” acel Mihăilă Murgean, dar el era de fapt primar liberal dinainte, iar acesta-i fusese scenariul de întâmpinare a regelui după ce întârziase de la ceremonie reţinut de vreo cârciumă din cale… Nu era prost şi noi abia ne mai târâm şi azi pe faima lui… ”Duhnea ca un butoi, şi a a dat să-l sărute pe rege, adăuga mama la povestea tatei…asta de ce nu i-o mai spui băietului”, dar regele era rege şi l-a ţinut la locul lui…i-a ntins numai două degete străvezii… mai târziu aveam să aflu că aroganţa regală a acestui „Hopănţol”, cum îl şi porecliseră zorlenaşii, mergea până acolo încât unora „fără rang” nici nu nu le intindea mâna, altora le acorda, un deget, străbunicului i-a întins două, iar toată mâna le-o dădea celor de un rang cu el…Străbunicul deci fusese tratat atunci cu „rang de ministru” , căci neamţului îi plăcu „rigoarea” lui, observase pe cizmele lui ceva praf de pe drumul lung făcut totuşi cu trenul…aiurea…

Aceste poveşti, acest mit duce-n spinarea lui o istorie dispărută, istoria vechilor daci poate “sinucişi” după cucerirea romană încă din zorii istoriei moderne, căci modernizarea istoriei şi clasicismul ei încep cu sadicul imperiul roman, represiv şi atroce precum se ştie… şi de câte ori au venit străinii să ne conducă le-am răspuns cu acest rictus de ironie, postmodernist avant la lettre…

În comunism, Zorlenii deveniseră o târlă

OCTAVIAN BLAGA Ce a mai rămas din Zorlenii aceia fabuloşi ai copilăriei?

ION MURGEANU În comunism devenise o târlă. Am refuzat să revăd pământurile noastre din Podiş, din Şesul Movilei, din Grădina lui Petre şi din Clin. Când mergeam la Zorleni nu ieşeam din ogradă şi de pe malul gârlei. Mă simţeam un damnat. Apoi, după evenimente cât mama a mai trăit, a fost oarecare învâltorare, am recăpătat via, şi visam să fac la Zorleni o Şcoală de poezie, cum ştiţi, şi să rămân acolo şi post-mortem. Dar pentru că nu mi-am exersat, în ani, ştiinţa de-a mă sui şi matur “pe scaun”, nu a mers…Zorlenii rămân un vis şi o durere din vis… Galileea în care mă voi întoarce, după ultima răstignire “înviat în duh”… Este un liceu acolo, care se arată interesat să-mi perpetueze memoria, într-un fel. Dar eu, ca deobicei, nu insist: “Văd şi tac

Suntem nişte vlahi daci români

Dar nu mai puţin fabulos este locul vostru de naştere, Remeţi. Ceva am desluşit din cartea de folclor de pe Valea Iadului alcătuită de minunatul tău părinte, poetul Miron Blaga. Vreau să vă întreb ce este cu acest Blaga de la Sebeş până pe Valea Iadului la Remeţi? Căci nu ţi-am spus că “nişte Blaga” sunt şi la Zorleni, în satul Simila, veniţi acolo de peste munţi din cauza prigoanei austro-hungarice îmi închipui, şi cu nişte Grama, moşii şi părinţii mamei, cu alţii Ţurcanu şi Munteanu etc. Numele acestea le-am simţit totdeauna a fi transilvane şi prin modul lor de-a se regrupa, mai aparte, şi a servi un alt model de comunitate, faţă de aceea gregară specifică Moldovei de jos şi satului de adunătură format în jurul moşiei regale de mai târziu…

OCTAVIAN BLAGA Ca orice sat românesc în care s-au fost înstăpânit obiceiurile şi obişnuinţele tradiţionale româneşti, şi Remeţiul (localnicii bătrâni pronunţă Rimeţ) este un loc fabulos. Este fabulos pentru făptura lui geografică şi în măsura în care reminiscenţe ale acestor obiceiuri şi obişnuinţe mai sunt detectabile. Şi delectabile.

Ce e cu aceşti Blaga? Dacă etimologia stabilită de Alexandru Pele (pe scurt, blak cu alternanţă consonantică este tot una cu blag) este valabilă, atunci răspunsul este clar: suntem nişte vlahi, adică nişte daci, adică nişte români. Asta-i tot ce e cu aceşti Blaga. După frecvenţa numelui, baştina Blagienilor poate să fie Apusenii. Dacă stau să gândesc mai adânc, atunci îmi amintesc şi de neamul blajinilor… Cel mai probabil ca în Simila să se fi dus nişte neamuri de Blaga din Apuseni. Sau poate să fi fost mai mulţi blaki/blagi/blajini în locurile româneşti şi să se fi ţinut mai bine în Apuseni, dar în alte locuri să fie totuşi autohtoni…

Pupăcilă

ION MURGEANU Povesteşte la rândul tau ce fel de “copil teribil” ai fost…

OCTAVIAN BLAGA Memoria mea s-a împotmolit undeva în primii ani de viaţă, pe care mi-i amintesc doar cu amintirea celorlalţi. Din primii ani de viaţă, amintirea care îmi place, cum spun, amintită mie de ceilalţi este asta: eram un pupăcios. Pupam tot ce venea în cale. Îndeosebi copiii. Cum vedeam pe unul, cum ţoc!, o pupătură. Părinţii mei erau studenţi la Iaşi pe vremea aceea şi am scris-o undeva: mi-e teamă să merg la Iaşi – deşi o fac cu atâta drag – ca nu cumva să mă recunoască vreo victimă a pupăturilor mele. Dar copilăria mea s-a sfârşit pe la vreo 25 de ani. Dacă primii ani parcă nu i-am trăit eu, pentru că nu mi-i amintesc, aialalţi vreo 20 de ani de copilărie parcă nu i-am trăit eu, pentru că mi-i amintesc. Şi sunt plini de teribilisme pe care nu le prea pricep azi. Cel mai de neînţeles mi-e ce treabă aveam eu în anii liceului – o să râdeţi – să fac dizidenţă. Am făcut atunci fapte de vandal de care mi-e ruşine: am aruncat cartea aceea mare şi roşie, Omagiu lui Nicolae Ceauşescu, în tabla de fibră de sticlă, şi tabla s-a spart, s-a crăpat; am rupt, cu spectacolul de rigoare, din toate manualele, fotografia lui Nicolae Ceauşescu, manualele mele şi ale altor colegi… Credeam poate, pe vremurile acelea, că este frumos să rupi cărţile, dacă îţi sunt stricătoare. Nu era nici frumos, şi nici o carte nu e stricătoare, stricători sunt doar cetitorii… Ah, da, a fost şi un lucru frumos: am organizat un mare spectacol Eminescu pe 15 iunie 1989 şi am ţinut să recit DOINA. La repetiţii, a venit până şi directorul liceului să mă roage să nu recit poezia pe scenă. Şi nu am ascultat-o pe distinsa doamnă director. Mă tot întreb azi unde erau securiştii aceia care vedeau şi auzeau tot… Chefuiau la Leşu?

Dumneavoastră cam ce ştiţi de ei?

Pe securişti îi puteai da gata cu un discurs

bine articulat şi sincer despre patrie

ION MURGEANU Prea multe şi aproape tot ce se poate şti şi de rău şi de bine. Apropo cu Doina lui Eminescu. Eram şi eu copil de aproape de 30 de ani pe-atunci, după ce o învăţasem pe de rost, într-un fel de pod culturnic secret, de la Gura Humorului, pe recitarea sacadată şi rară a regretatului poet şi mare domn şi perdant Lucian Valea, am ascultat-o în delir, recitată din pragul casei de la Ipoteşti, de inimitabilul actor Ludovic Antal, unul din cei mai mari recitatori ai lui Eminescu şi din Eminescu (într-un film ar fi fost singurul poate să-l poată reda pe Eminescu cât mai aproape de chipul închipuirii noastre…) şi m-am dus direct la el, l-am luat în braţe şi l-am copleşit de sărutări şi de laude, după care am rămas sfinţi prieteni pe tot restul vieţii lui, din păcate atât de scurtă după aceea… La coborâre din ceardac, braţ la braţ cu actorul, foiau securiştii în jurul nostru. Aveau pe-atunci mania să se “intereseze” perverşi, despre anumite lucruri, dar nu le-am dat satisfacţie… Îi puteai da gata cu un discurs bine articulat şi sincer despre patrie. Aceasta a fost mai departe metoda mea. Chiar dacă prin exces şarjam în discursul meu, sau în alţi termeni făceam o miştocăraie de zile mari. Unul care venise la mine, peste ani, după ce mi s-a înscenat la “Tribuna României” un fel de şedinţe din alea staliniste, de pe vremuri, căci deja fluierasem în biserică şi acolo, şi am refuzat să mai merg “la ei” la sediu, în strada Oneşti, le-am spus dacă li s-a făcut dor, să vină acasă la mine, căci atunci aveam în fine o casă a mea, şi l-au trimis pe acela… mi-aduc aminte că era ziua mea, cunoştea amănuntul, de cum a intrat m-a firitisit cu felicitările de rigoare dar a refuzat să bea un păhărel şi orice altă trataţie. Atunci l-am tratat cu obişnuitul meu discurs patriotic deoarece singur îmi servise mingea la fileu: Am auzit că nu vă mai place aici la noi şi aţi vrea să plecaţi. Unde, “la voi”, i-am răspuns gata de sfadă; cine sunteţi “voi” şi noi restul cine suntem? M-am înflăcărat din ce în ce mai mult şi mai tare, bietul maior crezu la un moment dat că aş fi putut lua foc. I-am explicat punctual că înaintea lor, ţara eram “noi, ceilalţi”, pe care ei nu-i păzeau ca lumea, umblau după stafii gata expirate… În fine: Cu dumneavoastră se poate vorbi, sunteţi om citit, să ştiţi că şi eu sunt tot de la ţară, din Oltenia, dar eu am lucrat înainte la medici şi actori, să vedeţi acolo intrigi şi mâncătorie.”..

Teroarea s-a construit noi între noi

OCTAVIAN BLAGA Cum funcţiona “sistemul”? Securiştii de ieri i-aţi mai văzut după 1990 pe undeva?

ION MURGEANU Pe unii securişti care m-au cercetat şi pe mine îi văd uneori la televizor, aceiaşi care “rupeau biletele” la intrare la Conferinţele Scriitorilor şi asigurau ordinea “în civil” şi pe “neve”, credeau ei… Oameni şi ei sărmanii, dar unii erau de-a dreptul scârboşi, răi din fibră, au bătut, au maltrat, au umilit, acestea nu sunt poveşti… Am să povestesc iarăşi un episod, aparent fără legătură, vara mergeam în vacanţă la Cumpătu/Sinaia la vila 2, în casa Mociorniţei, pe care între timp şi-a revendicat-o, i s-a retrocedat şi a şi vândut-o, să vezi lele ce alean şi ce patriotism, cu retrocedările, n-a lăsat-o, să zicem, scriitorilor, mai departe, fiind şi dânsa atât de delicată şi fină intelectuală, mă rog, atunci era a noastră, mergeam ca la noi acasă, numai că într-un rând maşina ne-a fost oprită la marginea Ploieştilor, înainte nu se mai putea circula… Şi de cât timp? Am întrebat prin stânga şi prin dreaptă… Apăi de ieri de pe la ora asta… Şi până când? Nu se mai ştia… M-am dat cu noi întrebări la miliţianul şi la civilul din preajma lui, ce era porcăria asta, avem un copil mic în maşină şi bilet la odihnă şi creaţie ( am subliniat!) începând de azi… Înapoi! Am fost somat: puneţi în discuţie securitatea întâiului preşedinte şi bla bla bla… vociferam şi mai tare, costumul meu alb impecabil, îmi impunea ţinută, paznicii s-au sfătuit între ei, unul îmi lua numărul de la maşină, celălalt, civilul, a pus mâna pe mine, să mergem puţin undeva. Ia mâna de pe mine, am urlat stârnind praful pe toată coloana, cu asta te ocupi tu aici?! Şi m-am tras la o parte ca ars cu acid. A venit după mine un alt miliţian, era unul blajin (un Blaga?!!), unul cu mamă şi tată acasă, cu nevastă şi copii ca noi: Nu vă puneţi domnule, ăla e rău, rău de tot, uite cum faceţi, şi ne-a descris un traseu clandestin, puţin ocolit, până ce ieşeam la drumul mare pe şoseaua naţională, mai departe am fost salutaţi pe tot traseul ca una din maşinile de control ale paznicilor… Vedeţi Dvs. cum funcţiona sistemul? Iar asta era peste tot. Se exagera. Se ştia că tovarăşul este la Predeal, nu aveau cel puţin curajul să se intereseze de programul ori de sejurul lui, teroarea s-a construit noi între noi, securistul în civil care te lua frumos de braţ şi te ducea undeva, de unde nu te mai întorceai zile, luni, ani de zile sau deloc acasă. Cazul acela cu Ursu şi altele poate, o bâlbă a destinului sau ceasul rău…

Patria mi-a stat tot timpul ca o rană deschisă

în suflet

În ce mă priveşte, îngerul meu a funcţionat ireproşabil şi-i mulţumesc lui Dumnezeu, când m-au cercetat o singură dată la sediul lor din strada Oneşti, mai multe ore (dar fusesem turnat şi anunţat de cel ce mă turnase că voi fi chemat şi eu la “jumuleală”), la un moment dat mi-au pus pe micul pupitru la care stăteam doar eu jos, un voluminos dosar: Acesta e dosarul Dvs. Şi mâine puteţi fi chemat în instanţă… Crezusem că era o glumă, o strategie de-a lor, să te înspăimânte ori să te pună să iscăleşti ceva… Am scăpat numai cu o declaraţie de uzură… Asta am vrut, mi-au zis într-un final, să cunoaştem omul, opera v-am citit-o! Ca să vezi! După revoluţie, dar mai ales în involuţia ce i-a urmat, ziariştii de la “România liberă”, ziar la care şi eu am lucrat cândva, trimis acolo lui Oct. Paler ca protejat al lui A. E. Baconsky, au publicat numărul dosarului meu, aflat la acea vreme într-adevăr pe masa ministrului de interne Theodor Coman gata să fie înaintat în instanţă “pentru uneltiri împotriva regimului” şi alte “incitări” în rândul oamenilor de litere, au fost şi extrageri din el, şi atunci mi-am dat seama că nu fusese o glumă şi nici nu a fost de glumit cu regimul totalitar. L-aş fi putut parafraza pe AEB şi i-aş fi spus lui Ceauşescu de data aceasta – “Securitatea sunteţi Dvs, stimabile”, dar nu cred c-aş fi avut eu tupeul acesta. Mircea Dinescu se spune că-l înfrunta, obraznic, la întâlnirile cu scriitorii, punând carul în faţa boilor, originea lui “muncitorească” înaintea celei reale de lumpen… Acelaşi discurs şi acolo la ei la sediu: ţara este şi a mea şi a noastră, a mea în primul rând, iar strategia mea era că-n fiecare grupaj de poezii publicate pe la reviste era şi una de patrie, neconjuncturală, căci patria mi-a stat tot timpul ca o rană deschisă în suflet, iar urmele ei mi se vedeau şi pe frunte, eram sincer şi cu durere reală pentru ţara, patria noastră, cum de altfel sunt şi astăzi, asta i-a plăcut îngerului meu păzitor şi de aceea m-a apărat…

Vă iau cu mine la Ieud până admiteţi

că ţăranul român nu poate fi distrus

Dar acum ce ne facem, frate Octaviane? Cum stăm cu discursul patriotic în clipa de faţă? Au secat izvoarele iubirii de patrie, a devenit ceva nociv naţionalismul, într-adevăr? Sau nu mai este trendi, ne îndreptăţeşte ceva să întoarcem “iubirea de moşie” a moşilor şi strămoşilor în jafuri şi înstrăinare, în mizerabilitatea în care trăim, şi din care mai lesne evadăm decât să ne spălăm de ea?! Mie nu-mi sună a bine exodul populaţiei de la sate fie şi-n ţările surori latine, căci părăsesc satele nu numai cei “blaki” de tot, toată suflarea, ca să nu mai spun că ţăranii au şi dispărut ca aşezare şi clasă socială… Iată că “visul” lui Ceauşescu de “a distruge ţărănimea” l-a realizat urmaşul şi “pretinul” lui Iliescu… Greşesc oare?!

OCTAVIAN BLAGA Chiar că v-a chitit Călinescu!… Mai rar, rogu-vă, că vorbiţi cu un ardelean, căruia nu trebuie să îi spuneţi o glumă miercurea, să nu râdă duminica în biserică!

Într-o oarecare măsură, îmi pare că greşiţi. Eu cred că e cale lungă până la distrugerea ţărănimii române şi, de fapt, nu dau, în străfundul minţii, nici atât a inimii mele, vreo şansă planurilor de natura asta. Vă iau cu mine la Ieud sau la Spermezeu, sunt două locuri pe care le cunosc bine, şi vă ţin acolo până admiteţi că ţărănimea românească nu poate fi distrusă. Am răbdare şi o sută de ani. Ah, că s-au schimbat multe din toate celea, se poate, şi nu e prima dată în istoria lui când ţăranul român le mai schimbă pe unele. E trist ce se întâmplă acum, cel mai trist e pentru mine că s-au dezbrăcat cei mai mulţi de portul lor, că nu prea mai ştiu copiii juca un danţ de pe vremuri şi că nană Floare nu mai vrea să facă pită din mălai. Prezic: ţăranul român, deştept cum este, poate după ce i s-a întoarce fiul rătăcitor fără ban sau cu ban muncit din greu prin străinătăţuri, s-a apuca să îşi dreagă casele bătrâneşti, s-a îmbrăca în straie tradiţionale, femeile or găti ca pe vremuri, în fiecare sat mai acătări va fi iar câte un instrumentist, şi încă multe altele, numai cât să-l aştepte pe vestitul european, pe care l-a cunoscut la el acasă, unde ţăranul român tânăr a înţeles iarăşi cine este el, ţăranul român, şi că este chiar el însuşi, nu poate fi nimic altceva, vestit european care va vărsa bani frumoşi, numai să fie lăsat să-şi facă o vacanţă în timp, într-un timp mai liniştit şi mai frumos. Acel timp etern al ţăranului. De aici, până la molipsirea generală a ţărănimii întru întoarcerea acasă şi, cum spune marele meu prieten Caşin Popescu, ridicarea în trecut, nu poate fi mult. Prezicerea mea e veche şi deja este zicere, mai ales în Bucovina, în Maramureş şi în Ţara Moţilor. Dar cum, ţăranul român, ţăranul de pe Valea Izei, să zicem, care şi-a făcut Republica lui, Republica Iza, să poată fi distrus?! Că nu poate fi ţinut în loc, într-o aceeaşi formă, e altă poveste…

ION MURGEANU: Minunat, minuată poezie, ar trebui să trecem şi prin meleagul Vasluiului…Nu spera şi n-ava teamă, nana Floarea nu va mai fi poate la „îmtoarcerea fiului risipitor” cu teşchereaua plină de bani…ş-apăi, ca să mă rostesc şi eu pe limba ta, banul nu-l haineşte pe om?! Am o mare tristeţe, chiar disperare în multe ăprivinţe ale viitorului…un sfârşit tot va fi, despre cel luminat, „în lumină” ar fi prea multe şi „prea altfel” de spus…Dar îmi place ce-ai spus mai sus, aş muri de drag să mai fie aşe…

Nu putem spune că stăm prost cu discursul

patriotic când îl avem pe Tudor Gheorghe

OCTAVIAN BLAGA Nu stăm prost nici cu discursul patriotic. Avem scriitori şi oratori capabili de un discurs curat, mobilizator până la lacrimi. Am o mulţime de nume. Că nu ajunge la oameni, e fiindcă nu e lăsat să ajungă. Că nu e trendy, e cert. Dar e mai mult decât atât: te încarcă cu stigmata. Produ-l şi vei fi pus la colţul de ruşine. Produ-l, şi n-ai să mai exişti pentru elitiştii care fac jocurile şi numele în cultura română de azi (şi nu numai)…

Dă-i încolo. Eu unul nu mă sinchisesc. Am produs şi produc discurs patriotic, în scris, pe uliţă, în străinătate, în singurătate, după umilele mele puteri. Mi s-a spus că plictisesc de către oameni pe care îi socotesc prieteni (reciproca nu mai e valabilă). Am scris un ELOGIU AL NEAMULUI ROMÂNESC, o carticică, dar se va face cărţoi. Cum să stăm prost când îl avem pe Tudor Gheorghe? Şi ce discursuri patriotice frumoase vin de la Chişinău! Dar iarăşi: îi vedem numai pe ăia, pentru care manelele sunt baza, pentru care ce zice HR Patapievici e sfânt. Cum era versul ăla – vers zice Manolescu că e – şi al cui era: “Îmi bag penisul în gura ta, Românie”? Gălăţanu sau Ianuş. Nişte nefârtaţi. Să-i punem la stâlpul infamiei, să le tragem nişte şuturi în fund? Mie mi se pare că ne pierdem prea mult timp, prea multă energie cu scursurile antiromâneşti. Nu zic să nu le mai tragă câte unul o palmă, dar uitaţi-vă ce facem: ne căinăm la nesfârşit că totul e mizerabil, că cocoţacii ne sufocă, şi nu ne mai rămâne timp pentru lucrurile esenţiale. Dumneavoastră aţi vrea să ne spălăm de ei şi de mizerabilitatea în care trăim. Dar nu vedeţi că sunt ca râmele? Tai una şi se fac două. Să-i lăsăm în gunoiul lor, nu zice ţăranul român că dacă te iei după o muscă ajungi la rahat? Să ne cucerim ţara înapoi cu frumuseţea dinlăuntru a neamului nostru. Aceste râme se vor înfunda înapoi în pământul de unde au ieşit. Ştiu că şi atunci îl vor suge, doar că pe dedesupt… Dar mai ştiu că pământul cu râme multe e pământ bun!

Nu pun mâna în foc pentru nici unul din “elitiştii” de azi că nu şi-au făcut mâna şi cu declaraţii la Securitate

OCTAVIAN BLAGA M-am înfierbântat, după ce v-am rugat să o luăm cu domolul! Ne mai întoarcem puţin la treaba cu securiştii? Despre foarte mulţi scriitori se vorbeşte că ar fi colaborat într-un fel sau altul cu securitatea. Cât e adevăr, cât e minciună, de ce această discuţie?

ION MURGEANU Au colaborat. Am avut totdeauna în preajma mea informatori scriitori cunoscuţi. Acum pot să dau şi nume, ce mai interesează. Dar n-am să pun decât iniţialele unuia. Deşi nu era între noi ca poeţi nici o legătură, ori simpatie “de stiluri”, mult timp s-a ţinut după mine G. A. Chtonic fantast din aceeaşi “câmpie eternă” cu Bănulescu şi Mircea Dinescu, dar mai încrâncenat şi mai “blak” decât ceilalţi doi. La un moment dat criticul Cornel Regman, dând din cap cu înţeles, ca omul păţit, mi-a spus în şoaptă: Tot împreună, tot nu v-aţi despărţit?! Îşi dădea seama că „nu afinităţile elective” îl ţineau strîns legat de mine pe celălalt! Mă făceam a nu înţelege cum şi de ce. G.A. la un moment dast m-a întrebat direct: „Dar tu bătrâne de fapt ce vrei de la regim?” „Eu vreau totul, i-am răspuns calm, însă bine montat, căci am înţeles în sfârşit, unde bătea şi cu ce elemente noi ar fi urmat să-şi facă informarea.” L-am ajutat deci în modul cel mai surprinzător pentru el: Mie mi-ar plăcea să fiu în locul lui…eu asta îmi şi doresc şi uneltesc în acest scop…” Eram imperturbabil. „Stai oleacă, nineacă, tu nu glumeşti?” Acest „nineacă” specific lui G.A. „Absolut deloc, i-am răspuns. Eu aş conduce mai bine…” Dar asta mi-o spunea la Zorleni tata. „Dă-mi mie banii lui să vezi cum conduc eu atunci…” Probabil că informaţia a ajuns unde trebuia, dar „cunoscând omul” …după aceea, securiştii vor fi râs copios, căci erau oameni pregătiţi, de obicei cei care se ocupau de scriitori erau cititori avizaţi, absolvenţi de filologie…unii poate chiar buni psihologi… Da, erau foarte mulţi turnători printre scriitori, îi puteai depista şi după compromisurile cu ideea, din cele ce publicau. Erau între ei şi oameni cu dosare grele din trecut. Cine şi-ar fi închipuit că Ştefan Aug. Doinaş era unul dintre ei? Nu pun mâna în foc pentru nici unul din “elitiştii” de azi, că nu şi-au făcut mâna şi cu declaraţii la Securitate… Cu cât îi văd mai gălăgioşi şi porniţi împotriva comunismului cu atât beculeţul din mintea mea se aprinde mai des…Nu sunt minciuni cu colaboratorii, dar e un exces inutil, se procedează greşit, părerea mea, că întindem gluma la nesfârşit. Îi căutăm şi-i dăm în vileag pe cei compromişi dintre scriitori, preoţi, artişti, dar de cei care i-au pus să se compromită nici o vorbă…Ar trebui scoşi poate în faţă omul şi agentul lui de legătură. Puşi, cum se spune, pe două coloane. Păi altfel cum?!

Umilinţa tiraniei nu ne-a vindecat

OCTAVIAN BLAGA Mie mi-e cam greu să pricep toată tevatura care se face pe marginea aşa-zisei poliţii politice, a colaborării cu securitatea. De ce e nevoie de o instituţie specială pentru arhivele securităţii? De ce nu se ocupă istoricii de treburile astea (unii o fac, şi o fac bine)? E actuală, e folositoare o dezbatere despre colaboraţionism, colaboraţionişti, securişti, torţionari, în anul de graţie 2007? Se face ea în mod corect? CNSAS, Mircea Dinescu, ce reacţie aveţi când vă ajunge acea prescurtare şi acel nume la urechi?

ION MURGEANU Eu am scris şi pubicat foarte recent un articol în Meridianul Românesc din USA, unde ştii că fac un supliment lunar , despre zelul lui Dinescu de a-i desconspira pe preoţi, şi în general despre problema cu deconspirările, dezvăluirile, cearta politică, râca dintre persoane şi partide, scindarea, marea trăncăneală…Nu e corect profilul de inchiziţie politică al CNSAS, dar nici cu istorici ca Tismăneanu nu faci procesul comunismului…Nu ar fi fost mai nimerit un Al. Zub de la Iaşi victimă clară şi distincă a comunismului? Chestiunea este prea lungă, prea spinoasă, prea delicată. Suntem şi în acest caz adepţii formelor fără conţinut sau cu un conţinut fals ca vai de el. Ne temem de evrei şi le facem jocul. Dar nu din cauză că avem motive reale de-a ne teme de evrei. L-au scos ţap ispăşitor pe Ion Antonescu dintr-un context în care evrei iluştri i-au luat şi apărarea. Dar noi cu laşitatea şi cedările noastre mai curând demolăm şi statuile neridicate ale unui erou militar al neamului, al cărui termen de comparaţie, ca patriot, e ciudat, dar numai N. Ceauşescu mai poate fi cu totalitarismul lui. Antonescu nu a fost la vremea lui altfel. Un prieten care a trăit epoca, arh. Anghel Marcu îmi povestea că la ziua de naştere a mareşalului erau oprite un minut toate mijloacele de transport şi lumea pusă să îngenuncheze şi să se roage pentru conducătorul ţării. Lucruri de la care a avut ce să înveţe şi Ceauşescu. Sau parăzile lui Carol al II-lea, risipa de adulaţii festive. Dar să ne întoarcem la clipa de faţă. Am văzut cum a stat luni de zile un bust al mareşalului din mica grădină a bisericii Vergului din Capitală cu o găleată ruginită de tablă peste cap înainte de a dispărea de tot… Şi m-am întrebat: Cui prodest?! Doamne, ca român m-am simţit consternat. Nu că aş avea o simpatie specială pentru Ion Antonescu pe care nu-l înţeleg cel puţin atât cât îl pot înţelege pe Corneliu Codreanu, un alt asasinat din seria mare a celor care au vrut să urnească ţara aceasta şi poporul ei, să le “energizeze” cumva… Oh, are Octavian Goga un text de o virulenţă teribilă, din primele luni ale primului război mondial, când învinşi, umiliţi de inamic din primele lupte, treceam printr-o devălmăşie şi delăsare asemănătoare: “Ţară de secături, ţară minoră, cazută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, o epidemie înfestată de epidemia morală. Ţara în care un Morţun devine ministru la Interne, un aşa-zis Porcu stâlp la partid, cu conducătorii simpli hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei”.

Aceste lucruri par scrise ieri sau aseară. Nu am făcut nici un pas înainte spre noi, să căutăm ceva înlăuntrul nostru; umilinţa tiraniei nu ne-a vindecat; şi de aceea poporul cel şi mai rău tratat azi decât ieri are dreptate să fie nostalgic după Ceauşescu; în ce mă priveşte, sunt disperat aşa cum eram disperat pe timpul “genialului” când vedeam că avea toate instrumentele să construiască binele şi nu a făcut-o; şi nu o va face nici următorul “geniu” care se va naşte după el… fie şi la cinci sute de ani, cum aproxima el cu candoare… Cine ştie… Dar forma mentis va fi aceeaşi… Mi-aduc bine aminte ce a făcut Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin, după ce cu chiu cu vai a primit să fie Domnul Ţării Româneşti. Mai întâi l-a descăpăţânat pe cumnatul şi adversarul lui politic, boier Bălăceanu, al cărui cap a stat să-l bâzâie muştele şi tăunii lung timp, înfipt într-un par în faţa palatului în care azi se află Muzeul de Istorie al Bucureştilor…

CNSAS: Plăcerea de-a mirosi sânge proaspăt

Şi mă întrebaţi dacă CNSAS e o instituţie viabilă şi motivată. E o instituţie izbucnită din capul lui Brâncoveanu şi-al lui N. Ceauşescu până la Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Asta e CNSAS-ul! Plăcerea de a decapita! Plăcerea de-a mirosi sânge proaspăt fie el vinovat sau nevinovat! Oare nu-i simptomatic că poetul Dinescu loveşte mai îndesat în preoţi şi-n fond în Biserică? Nu că preoţii ar fi fost mieluşeii lui Dumnezeu ca răstignitul lor model biblic! Dar ideea e că dacă nu au fost ar fi putut fi; nu avem iertarea sau cel puţin toleranţa bisericii ca dogmă şi instituţie, instituţie care nu-i un concurs de virtute şi frumuseţe , mai mult un lazaret este, cum a şi spus Învăţătorul: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doftor”… dar avem în schimb tone de tămâie de ars în cădelniţe pe la colţurile zilei, care nu mai încape de răutatea ei…

Boier Dinescu

OCTAVIAN BLAGA Cum vă place poezia lui Dinescu?

ION MURGEANU Când l-am cunoscut eu Dinescu mai era un copil inclusiv ca poet. Mi-a fost simpatic şi ne-am împrietenit, era în stare să şi joace în faţa mea pe stradă, tu ai fost pupăcios ( îmi place asta!), iar el era jucăuş! Observ că s-a transformat în “Jucător”! Treaba lui; căci nu am rămas prieteni în aşa fel încât să ţinem neapărat legătura. Poezia lui e vie, naturală, dar fluierată din deşte, ar spune Arghezi, omul e plin de nerv şi are znagă, dar nu este un cultural, ia şi el ce aspiră din aer, e un poet de succes şi succesul de obicei poate fi mai ales sezonier…Mi-a plăcut la fel de mult ca poezia lui, vinul lui Galbena de Potelu, obţinut după ce a devenit “boier Dinescu” şi latifundiar cu moşie, conac şi vie, pe decindea Dunării…Miraculos, deşi nu e nimic miraculor aici: e mai mult ţac-pac! Toţi îmbogăţiţii revoluţiei anti-ceauşiste, mai mult decât anticomuniste, au folosit reţete asemănătoare: au pus mâna şi au luat! Din păcate poetul Dinescu rămâne în urmă, vorba lui Labiş, “o amintire frumoasă”. El mai mult circulă după evenimente pe la televiziuni şi prin scandaluri de divertisment politic. Împreună şi cu ţuţeri ca Stelian Tănase, care în prezenţa lui mor de plăcere, se gudură, schiaună, fac ca toate potăile. În ce mă priveşte am fost obişnuit, şi Dinescu trebuia să fie şi el tot la fel, cu poeţi care au pariat totul pe poezie, în condiţiuni drastice, Labiş, Nichita Stănescu, restul se ştie. Îmi place poezia lui Mircea Dinescu, dar ea este un spectacol pe termen. Am să scriu poate o Cronică a mirării despre Mircea Dinescu, începând cu acea amintire, când eram la Slobozia, la o şezătoare literară, în liceul în care rămăsese corigent sau repetent, şi după şezătoare, pe hol, s-a apropiat de mine un profesor de română sau de istorie, care mi-a pus un fel de întrebare îngrijorată. Chiar are talent repetentul nostru Mircea Dinescu? Da, are talent, i-am răspuns, şi Eminescu a fost repetent. Dar să ştiţi că n-aveţi de ce să fiţi atât de îngrijorat, Mircea nu va ajunge niciodată unde a ajuns Eminescu. Şi am avut dreptate.

OCTAVIAN BLAGA Se spune despre copilul care aţi fost în copilărie că avea o memorie ieşită din comun: citea de două ori o lecţie şi numai ce o ştia pe dinafară. Iar Tatăl Domniei-Voastre vă suia frumos pe un scaun, să vă asculte sătenii. O fi rămas intactă în memoria Domniei Voastre vreo lecţie din cartea de istorie după care aţi învăţat în vremurile acelea?

Postmodernismul – un prost modernism, o caricatură a modernismului

ION MURGEANU Memoria mea s-a emancipat. Ţine minte numai ce-i trebuie ca metodă de lucru. Mai ales ca metodă de lucru. Când scriu apare ceva pe flux despre care ştiu doar atât: că există pe undeva şi unde anume. Ai observat că fac risipă de latinisme, eu care nu am învăţat niciodată latină pentru că la vremea “şcolirii” mele nu mai eram romani şi nici latini şi nici rupţi din “coapsa Daciei şi-a Romei”. Puii de lei deveniseră slavi şi pigmei sovietici. Deci cu memoria stăm încă bine, dar e o memorie introvertită, de aceea ocolesc discursul în public, iar ceea ce pun în scris verific de două şi de nouă ori. Astfel, observ că am obţinut un stil al meu, un fel de a spune în scris lucruri oricât de pretenţioase şi dificile, dacă nu-i prea pretenţios spus. Le spun cu drag, cu plăcerea de a le şti, şi cu risipă de imaginaţie. Am devenit un computer cu un fel de google destul de dezvoltat. Nu mai am complexul culturii ca în lunga şi risipitoarea mea tinereţe vagantă. Nu mă mai intimidează maeştrii, clasicii, modernii, iar despre postmoderni pot spune că mă amuză şi mă aţâţă. Cu mireazma lor de izmene murdare şi de chiloţi de damă neparfomaţi. În fine. Posmodernismul pentru mine, am mai spus undeva, este un prost modernism, o caricatură a modernismului. Neavând imaginaţie proprie, el demitizează texte adesea fundamentale şi ironizează deobicei fără haz; întoarce lumea şi istoria pe dos, dar buzunarele lui sunt gata rupte înainte de-a fi pornit la drum.

Un Băsescu nu-i prinţul Henric din Shakespeare

Din cărţile de istorie din copilărie precis şi exact nu mi-a rămas nimic, căci nici n-a fost nimic de rămas. Era o lecţie despre paşoptişti şi un text cu Ana Ipătescu eliberând guvernul provizoriu. Eram puşi să ne incite ideea de republică, însă vedeţi şi voi ce a ieşit din ea chiar şi după a treia baricadă “revoluţionară” de la noi. O republică samizdat cu Iliescu preşedinte, fost demnitar comunist el însuşi, din primul eşalon, care i-a uzurpat de fapt scaunul lui N. Ceauşescu, sau din ce în ce mai rău, cu următorii, pe care nici n-ar trebui să-i numesc preşedinţi. Ideea încă nu s-a copt la noi. Nişte derbedei şi nişte clienţi ai vanităţii, o vanitate care nu are în schimb nimic din filosofia Eclesiastului, nici teamă şi nici reproş cu alte cuvinte. Un Băsescu ştiind nativ să vorbească, căci are simţul limbii “de la iarbă” probabil, din gena moldavă paternă ( terra paterna a lui Cezar Ivănescu, turc, albanez şi moldav; Băsescu moldav şi probabil tătar) , primul politician postdecembrist care a pus în grea suferinţă vechea limbă de lemn, dar tot mitocan rămâne şi derbedeu, căci este un om fără educaţie. El n-a avut cum şti lecţia prinţului Henric al lui Shakespeare, petrecăreţul din speluci cu grăsanul şi destrăbălatul Falstaff, până în clipa când este pus să-şi asume coroana Angliei, şi atunci o rupe abrupt cu golanii, cu speluncile şi golănia…Nici nu ar fi poate de nasul unui „republican” de la noi să facă una ca asta, om din popor, nu-i aşa, şi alesul poporului, iar boborul nostru, în materie de politichie suportă orice, numai să fie la cârciumă, cu bere şi cu mititei…şi dacă se poate şi periniţa, jucată jos la podea, pe vârfuri şi pe călcâie…

Preşedintele Bălcescu, un model de preşedinte al republicii române

În ce mă priveşte, singurul model de preşedinte al republicii române îl văd, din istorie, pe Nicolae Bălcescu, deşi el nu a apucat să acceadă la asemenea demnitate, dar era, implicit, în programul şi-n crezul lui. A fost un predestinat. Republicanii de azi nu au cel puţin curiozitatea de a-i găsi anonimul mormânt din cimitirul săracilor de la Palermo. Ori să-i ridice aici în ţară un mormânt, simbolic, undeva într-un spaţiu public, de genul mormântului eroului necunoscut, MORMÂNTUL PREŞEDINTELUI BĂLCESCU, sau MONUMENTUL, în fine, cu ţărână adusă de la Bălceştii natali; cum spunea Ion Barbu: “Leagăn amar, săracii mei Bălceşti!”.

Ar fi putut fi aceasta istoria care trebuia să-mi rămână atunci în cap, dar nu a fost să fie. O, cât aş vrea să mă mai poată sui tata pe scaun şi să-i dau drumul cu tot ce ştiu eu acum… ori de câte ori în cercuri intime “mă înfierbânt”, primesc acelaşi compliment, dar multe mai ştiţi, domnule…

“Văd şi tac”

Eram un copil frumuşel şi dezinhibat, tata mă purta ca pe un pui de boier, deşi el, băiat orfan, urmaş al unei decadenţe vădite, nu a fost decât un fel de Zorba, autorul unor proiecte mereu eşuate, chiar după ce prindeau aripi, căci nu zbura mult în ele. Dar mi-a lăsat ideea că sunt/suntem altceva decât restul lumii, o idee destul de periculoasă în fond. Acum văd că nu sunt decât cineva care interesează din ce în ce mai puţin şi n-a interesat niciodată de fapt pentru că m-am ţinut prea tare în espectativă. Am ţinut la singurătatea mea cu îndărătnicie. Dar de ţinut, am ţinut minte tot ce s-a întâmplat în viaţa mea. Cred că formula mea a fost una pe care o folosise la vremea ei regina Victoria a Angliei: “Văd şi tac”. Am citit lucrul acesta undeva, unde căutam ceva despre Carlyle şi mi-a plăcut foarte mult. Atât despre memoria mea: observi poate şi din acest răspuns în ce fel funcţionează ea. Dar memoria ta, cum funcţionează acum, când mustul tinereţii fierbe încă? Este interesant de ştiut cum funcţionează tinereţea unui om care încă mai acumulează. Sau nu?

Ştiu şi tac

OCTAVIAN BLAGA Dar ne oprim vreodată din acumulat? Eu cred că omul se face vin doar după, doar dincolo. Cât trăieşte, omul este must care fierbe. Cât despre memoria mea, ea funcţionează oarecumva defectuos, dar ce comoară! Defectuos, pentru că, deh!, ar trebui ca memoria să îţi fie de folos în orice ipostază a ei, însă mi-e teamă câteodată că nu îmi e, că mă încurcă. Sunt într-un cerc de tineri de-o vârstă, să zicem, de toate felurile. Ar fi bine să îmi amintesc un banc, s-ar zice. Dar nu, căci memoria mea nu are antrenament în direcţia aceasta. Îmi amintesc prea multe lucruri pe care, în acel cerc să le spun, ar fi caraghios. Îmi amintesc tot mai des versuri din Iliada, în elină. Am avut parte de doi-trei dascăli fantastici de elină şi latinie, e drept, doar profesori vizitatori, adică veneau pentru câteva săptămâni la Cluj, unde studiam limbile clasice, şi unde era cam penurie de dascăli de profil la vremea ceea. Unul dintre aceşti dascăli vizitatori se cheamă André Hurst şi Domnia Sa ne-a îndemnat pe noi, mica noastră grupă de studioşi, să învăţăm pe dinafară primele şapte versuri din Iliada. Dar pe dinafară ce ar însemna? O înşiruire de cuvinte? Nu, scandam, cunoşteam toate înţelesurile acelor cuvinte din primele versuri ale Iliadei, cu toată gramatica aferentă. Nu prea mulţi l-am luat în serios pe profesorul Hurst, dar eu am făcut-o. Şi acum, cele şapte prime rânduri ale Iliadei mă obsedează, cu toate sunetele, cu toate înţelesurile cuvintelor. Ce a provocat această lecţie pentru mine? Acelaşi procedeu în lectura atâtor şi atâtor poezii, în mai multe limbi. Iar această memorie nu o pot opri, dar nici expune. Memoria poeziilor. Şi atunci… ştiu şi tac!

Memoria râsului

Hehe, aveam un moldovean de la Câmpulung Moldovinesc în grupă, un băiat de multă treabă, Cătălin Homiuc. Ne împrieteniserăm, noi doi, că aveam mai multe în comun decât cu ceilalţi. Comiteam versuri, citeam şi altecelea decât gramatici, şi iacă-ne într-o bancă, în fundul clasei, sătui de acelaşi fel de a ni se băga materia pe gât de către una din doamnele profesoare, ca la gâşte, cu forţa. Ne uitam unul la altul în timpul cursului şi, Dumnezăule mare, ne umfla câteodată un râs pantagruelic, ce nu-l puteam stăpâni şi gata. Dar cum râsul prietenului meu avea o forţă contaminatoare, ne trezeam cu toată grupa râzând, fără să prea ştie de ce. Parcă noi porniserăm de la ceva! Nu, ne priveam în ochi şi hazul era aranjat. Odată, profesoara cu pricina nu s-a mai răbdat şi ne-a provocat: Spuneţi-mi şi mie de ce râdeţi, vreau să râd şi eu. Cine să-i răspundă? Nemernicul de mine. Niciodată n-am dorit să fiu un nesimţit, şi nici atunci poate că n-am fost, căci ştiu şi azi că am spus cu dreptate: De dumneavoastră, Doamnă, sărut mâna. Nota de plată pentru râsul nostru urma să vină, şi am plătit, eu mai mult, dar şi Cătălin. Asta mai e o altă parte a memoriei, foarte activă: a râsului pe care l-am râs cu unii oameni dimpreună.

Amintiri amintitoare

Am vorbit de memoria poeziilor şi de memoria râsului. Sunt două fragmente din memoria mare şi împrăştiată care nu îmi dau pace, alături de o a treia, a faptelor şi întâmplărilor încărcate cu ridicol, cu penibil, cu nefiresc. Dar e treabă multă cu memoria aceasta. Mi-o simt, tot mai ades, în toate părţile, o adunătură de amintiri pe care nu le pot stăpâni cum mi-aş dori-o. Acumulările mi se produc în ultima vreme mai mult haotic. Dar e în grija noastră să ne străduim să ţinem minte numai ce vrem? Mie îmi plac tare acele amintiri care provoacă amintirea altor amintiri, amintirile amintitoare.

Oricum, constat cu multă tristeţe că memoria mea şi a celor de-o vârstă cu mine nu mai este ce a fost memoria pentru generaţia părinţilor şi, mai ales, ce a fost pentru generaţia bunicilor. Am o bucurie enormă să observ cum funcţionează memoria celor de vârsta bunicilor, a celor de la ţară, în mod particular, în cercetările mele etnosociologice. Fie că am consemnat amintirile bătrânilor de pe Valea Iadului, din Spermezeu (Bistriţa) sau din Ieud (Maramureş) sau din Mingir (Hânceşti), m-am minunat fără măsură de capacitatea de conservare a întâmplărilor, faptelor, cuvintelor pe care o posedă ţăranul român. Noi, tinerii, am lăsat să ne fure minţile şi televizorul, şi internetul, şi şcoala, şi constat cu tristeţe că nu mai ştim nimic coerent. Amintirile amintitoare ale bătrânului ţăran român sunt atât de vii, că ai putea să le culegi cu mâna şi să le pui pe iarbă, să le priveşti cum se întrupează şi cum umblă.

Generaţia tânără decade din dreptul la postumitate

Generaţiei mele îi lipseşte cu desăvârşire discernământul în folosirea acestei minuni care este capacitatea de memorare a omului. Şi ne mai lipseşte ceva, corelat: nu învăţăm nimic din ce am săvârşit, nu ne căim pentru greşelile noastre, nu ne propunem acţiuni majore, ne complacem într-o uitare de sine şi de lume care ne va aduce o decădere din dreptul la postumitate pe care îl are fiecare val şi fiecare frunză.

Poate să vi să pară curios, dar blamez şi şcoala de azi pentru ce se întâmplă cu generaţia tânără. Să fi fost tot timpul şi înainte vreme la fel? Ce fel de istorie – dacă tot am început cu aceasta – se învăţa pe vremurile când eraţi şcoler şi cum era şcoala, faţă de ce e azi?

Nu-i frumos să rupi cărţile

ION MURGEANU Ţi-am spus şi mai înainte; dar adaug că în clasa a doua, am fost puşi să rupem din abecedarul/partea a doua, poza cu regele Mihai şi eu n-am vrut să o rup. Domnişoara Nicolau, învăţătoarea mea, fiică şi nepoată de preoţi, m-a întrebat alarmată eu ce fac, de ce nu execut comanda politică a zilei? Pentru că nu-i frumos să rupi cărţile, i-am răspuns cu una din primele ei învăţături. Era la mijloc o şmecherie; prima şmecherie anti-cenzură, ca atunci când peste ani am pus titlu unei cărţi, Poeme europene, în care primul vers din primul poem suna după cum îţi aminteşti poate: “Întuneric şi laudă crimă…” etc. Căci acesteaş dădeam a se înţelege se întâmplau “la ei, în Europa”, pe lângă care acum am ajuns să ne gudurăm mai mult decât dizgraţioşi… N-aş fi putut fi la vârsta aceea monarhist, dar sentimental eram legat de monarhie, mama ne băgase în cap ideea că regii sunt de la Dumnezeu, era ardeleancă de neamul lor, Grama, şi bunica, mama ei a plâns şi s-a zbătut mult când comuniştii i-au smuls “cadrele” de pe pereţi, tablouri mari cu Ferdinand şi Maria, care făcuseră totuşi România Mare. Şi nu mai spun că-n timpul primului război mondial, care începuse catastrofal pentru noi, regele Ferdinand şi-a avut Marele Stat Major la Zorleni. Regina Maria povesteşte lucrul acesta în Povestea vieţii mele, memoriile ei deghizate într-un fel de roman autobiografic. Nu ştiu de ce am pentru Regina Maria un sentiment special, cred că şi un Ceauşescu dacă ar fi avut lângă el o femeie nu de acest calibru, dar cel puţin de formula aceasta, ar fi scăpat altfel cumva…

Dai pe pere ce iei pe mere

Zorlenii au fost prima moşie regală cumpărată de Carol I ca să se împământenească “boier de ţară român”, înainte de-a fi propriu zis rege, căci până la 1884 a fost domnitor în scaunul lui Cuza Vodă. În fine, Mihai, pe care n-am vrut să-l rup din cărţi, mă face azi să regret că nu l-am rupt. Ar fi mai multe de spus faţă de cele ce se văd, lăcomia lor “grecească”, venită prin femeile lor regale, şi pofta de a recupera un trecut pe bani şi valori materiale, un trecut pe care mai mult sau mai puţin l-au abandonat ca nişte învinşi… Tata era în acelaşi timp republican convins şi cred că ar fi o idee sănătoasă şi azi, dacă republica noastră n-ar fi “bananieră” fără a produce şi ea, nu banane, dar cel puţin merele din grădina cu mărul de aur, sau şi perele din proverb: Dai pe pere ce iei pe mere, în schimb. Istoria noastră funcţionează şi azi tot în acest proverb.

Românii sunt sentimentali; Ceauşescu ar putea fi citit mai târziu, în manualele de după potop, ca un erou

OCTAVIAN BLAGA Dar ce credeţi că a însemnat Ceauşescu pentru România? Avem o lecţie de învăţat din istoria noastră recentă, pe care încercăm să o deturnăm de aproape douăzeci de ani încoace?

ION MURGEANU Ceauşescu pentru România a fost o experienţă istorică cerută de destinul României. A fost blamat în exces, cu furie chiar, dar furia maselor se aşază în timp şi va scădea; românii sunt un popor sentimental, iartă la fel de repede pe cât de iute te poate trimite la zid şi trage în tine; Ceauşescu ar putea fi citit mai târziu, în manualele de după potop, ca un erou. Efortul lui de a-şi înţelege rasa şi neamul într-o conjunctură total defavorabilă nu poate fi trecut cu vederea. Este ciudat că talentul lui de om politic l-au observat, primii, chiar şi post-mortem, de asemeni, englezii, care-l plimbaseră în caleaşca reginei lor, observ că pe bune, nu ştiu dacă aţi văzut acel film pe care i l-au dedicat, dintr-o serie illustră de personalităţi istorice. Cred că noi l-am înjurat destul şi ne-am bucurat ca neghiobii de moartea lui, o moarte ticăloşită pusă în pagină, prin trădare, de foştii apropiaţi şi „pretini”; numai şi prin moartea lui va putea fi apropiat lungii serii de eroi ai neamului românesc, de la Decebal şi până la Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Tudor din Vladimiri, Bălcescu şi Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza… Ceauşescu nu a fost un ticălos structural, dar a devenit ticălos în mijlocul unui popor ticăloşit prin amputaţii istorice succesive, şi mai ales datorită segmentului roşu din istoria lui, implementat de bolşevicii ruşi. Nu poţi conduce un popor fără o aristocraţie, lui Ceauşescu i s-a dat un hibris să facă din el pom altoit! Noi învinuim în el drojdia preexistentă şi-n noi, scursura de străinătăţi, cum spune poporul, care cu greu se resoarbe sau şi deloc. Era un copil de ţărani şi avea în sufletul lui acea genă aurorală a credincioşiei într-o idee îmbrăţişată indiferent prin ce botez. Numai că-n cazul lui credinţa nu l-a vindecat, ca la creştini, l-a terminat definitiv dar nu şi iremediabil. Imaginaţi-vă un Ceauşescu creştin; unii spun că nici nu era un ateu foarte convins; dar se unise cu fiara şi hidra, păcatul lui . În faţa adevărului sau a cumplitei realităţi numai dădea înapoi fie şi laş; la Spitalul Brâncovenesc înainte de-a fi demolat intrase şi în rotonda de la intrare văzu pe boltă un înscris în latină. Era un blestem adresat eventualilor demolatori ai „acestui edificiu de folosinţă publică”. Profesorii cei mari de medicină din jurul lui s-au codit să-i traducă, dar când unul din ei a făcut-o totuşi, se zice că reacţia a fost cumplită, nu eu, nu eu singur am aprobat programul acesta, şi a ieşit val-vârtej de acolo; sunt zeci de asemenea legende, care ar trebui să precumpănească dezlănţuitelor învinuiri; securistului nostru de la „Tribuna României” pe care-l provocam făţiş, dacă ne întâmplam la un pahar de aniversare colegială pentru cineva, când i-am spus ce urma să se întâmple cu biserica Sf. Vineri şi-n cauză ar fi chiar „supremul” mi-a replicat spontan: „Nu se poate, tovarăşul nu-i nebun să facă aşa ceva, îl cunosc bine (era colonel, fusese consul în Canada); poate ea… Şi chiar ea a fost diavolul demolator de la Sf. Vineri…A spus-o prin televiziune de câteva ori fostul paroh al bisericii martir…Nu este o scuză pentru el care-i trăgea cu „programul „ aprobat cu unanimitate, cum ştim. Sistemul avusese nevoie de un monstru; s-a sacrificat, fie şi dintr-o pornire malefică, să fie acela el, sau din şi mai subtile motivaţii psihanalitice…În capul lui a fost oricum „proiectul” unei utopii care în mod evident îl depăşea…Dar căţeii din jurul lui în tot acest timp ce au făcut? Au aşteptat să-l împuşte ca să poată lătra?!! Şi ce lătrat cu schelălăieturi încă…se mai aud şi acum…

Doresc de la ţara mea o locuinţă în care să pot lucra şi în care condiţia mea de tânăr scriitor să nu mai fie umilită

OCTAVIAN BLAGA L-aţi întâlnit pe Nicolae Ceauşescu?

ION MURGEANU L-am întâlnit ca toată lumea din epocă pe Ceauşescu, chiar de mai multe ori, dar “nu am dat mâna cu el”, cum se spune. Am fost în schimb “în corespondenţă” cu el şi familia lui. Când lucrurile au început s-o ia razna eu tocmai îmi clarificasem o idee, că ţara este a mea în primul rând, eu fiind un element viu şi bine articulat al poporului ei, şi abia după aceea “a lor”. Şi cu ideea aceasta în minte şi-n suflet am fost liber faţă de ei tot timpul. Să mă explic: nu aveam casă la Bucureşti, şi unul de-ai lor, scriitor fost ilegalist, într-o excursie literară prin ţară, mi-a sugerat să-i scriu ei, trimiţându-i fireşte şi o carte de-a mea cu dedicaţie. M-am conformat, şi ea la rândul ei “s-a conformat”, a trimis micul meu memoriu la primăria capitalei, cu următoarea rezoluţie: “Căutaţi, cercetaţi, rezolvaţi”. Suna de fapt ca un ordin, dar slugile de la primărie s-au mai distrat cu mine o vreme, după tipic, purtându-mă de la Ana la Caiafa! Dar eu văzusem rezoluţia de pe memoriul meu când m-a chemat la interviu inspectorul şef din primărie cu probleme locative şi i-am retezat-o scurt: Ce naiba aţi vrea, să plec din ţara mea pentru că Dvs. nu sunteţi în stare să executaţi un ordin?! Acela a făcut ochii cât cepele, dar mi-a întors-o pe reţeta lui securistă: Treaba cu părăsirea ţării să nu o mai spuneţi nici soţiei în pat. Dar nu aveam soţie, eram într-o pauză de soţie atunci. Am dreptul după constituţia ţării să spun tot ce poftesc şi să fac ce-mi cere mintea şi inima. Nu era de glumit. De altfel în memoriul meu nu mă adresam “ei” sau “lor”, scriam cât se poate de clar, deşi prea patetic poate: “Doresc de la ţara mea o locuinţă în care să pot lucra şi în care condiţia mea de tânăr scriitor să nu mai fie umilită”. Cred că mai am şi acum copia la maşina de scris a respectivei scrisori. Mi-au dat până la urmă garsoniera din Aleea IOR 1 bis Bloc L 10 A. Acolo mi-a expediat el, supremul, pe urmă, prin curier special cartea lui de vizită, după ce-i trimisesem şi lui o carte de-a mea cu dedicaţie, însă fără a-i mai cere ceva şi lui; fusese o nebunie de-o clipă, primisem exemplarele de semnal de la noua mea carte, şi eram cu regretatul meu prieten pictorul Vasile Chinschi, la cafeneaua din Blocul Turn de lângă Palat, şi am făcut un pariu, că-i trimit o carte şi lui Ceauşescu prin poştă, după ce Vasile îşi primise exemplarul lui cu dedicaţie, dar auzind de intenţia mea, s-a ferit ca de ceva periculos ori spurcat: Eu în chestii din astea nu mă bag şi n-aş vrea să apar…

La ce folosea o carte de vizită cu semnătura lui Ceauşescu

Curierul de la cabinetul 1 mi-a sunat la uşă în timp ce mă bărbieream şi am ieşit la uşă cu săpun pe faţă. M-a luat tare că i-am dat o adresă greşită, mă căutase pe câteva nivele în blocul meu de zece etaje. Şi după ce şi-a făcut numărul ce mare şi tare era gradul lui, deşi în civil, mi-a înmânat micul plic: Aveţi aici mulţumiri din partea tovarăşului preşedinte Nicolae Ceauşescu. Chiar din partea lui personal?! Da, acum 20 de minute am fost trimis aici din cabinetul său. Măi, să fie! Tata era sosit de la Zorleni cu damigenele şi porcul de Crăciun (deduc că era iarna, dar cartea eu i-o trimisesem toamna târziu poate), deci m-a întrebat cine era şi ce voia? I-am dat lui să citească primul conţinutul micului plic. “Mulţumiri pentru volumul Confesiune patetică şi pentru dedicaţie. N. Ceauşescu”. Era într-adevăr semnătura lui olografă. Mai târziu securiştii mi-au “retras” mica favoare după ce, era drept, făceam anumite excese cu ea, prin cârciumi, noaptea târziu, când chelnerii se obrăzniceau şi sunau “ora închiderii, vă rugăm”, sprijineam micul carton lustruit de paharul gol şi aşteptam să-l facă cineva atent pe chelner ce scrie acolo… Imediat suna mobilizarea din nou şi în continuare eram invitaţii supremului… Vă daţi seama, dacă la acest nivel funcţiona frica de dânsul, dar până la mica nebunie a mea câţi nebuni, mult mai graşi şi poate şi mai calificaţi, nu au funcţionat în numele şi pe legenda lui “de dur”…

Am cotit-o ori de câte ori am fost invitat să fiu în faţă la şezătorile omagiale

Tata, sceptic tot timpul faţă de ţicneala mea de a fi lăsat baltă o “situaţie bună” în provincie, la Botoşani, apartament plus nevastă frumoasă şi “calificată” , profesoară de liceu, m-a “reabilitat” abia atunci, cu jumătate de gură: “Dacă şi el îţi dă atenţie înseamnă că e ceva de capul tău aici la Bucureşti”. Nu era cine ştie ce pentru că nici nu am vrut să fie mai mult decât a fost. Am cotit-o ori de câte ori am fost invitat să fiu în faţă şi să mă “urc pe scaun”, la şezătorile omagiale, inclusiv cele de la Ateneul Român, şi atunci când presat să dau ceva pentru “clasicele” de-acum albume omagiale, eu i-am dat lui Grigore Hagiu (el mi-a cerul) un lung poem intitulat Ştefan cel Mare de pe plai / dedicat lui N. Ceauşescu… Grigore mi-a spus: Al naibii de şmecher ce eşti, cum ai crede că ar primi afrontul? Nu era nici un afront, poemul era cinstit, curat, pilduitor, didactic chiar, pentru un urmaş ca el, ce se credea, al lui Ştefan ce Mare… Nu cred că mai există acel poem, dar la rigoare îl pot recompune, cum spui tu, din memorie, sau realcătui cel puţin din cenuşile memoriei…

Ştefan cel Mare culegând pe plai ghiocei

joi 11 ianuarie 1475 pe la amiazi

după ce zăpezile s-au topit pe islazuri

de-atâta sânge fierbinte de viteji istoviţi subt săgeţi;

să-i ducă ghioceii Vrâncioaiei în munţi remuşcări

pentru flăcăii ei morţi, despicaţi acolo de soarta maşteră,

şapte munţi danie, domnul plângând, numărându-şi vitejii rămaşi,

câţi viteji atâtea steaguri şi sate urmaşilor, şi imaşuri şi ţarine,

toată Moldova stă scrisă cu numele lor până azi, etc., etc.

Ceauşescu strălucea între loazele grase din jurul lui

Pe urmă l-am văzut pe Ceauşescu de aproape la Conferinţa Scriitorilor din mai 1977… M-am dat cu scaunul cât mai aproape de locul dintre scaune pe unde trecea, să-l simt şi să-l miros, cum se spune, în continuare, l-am urmărit din prezidiu acolo, la sala mică a palatului, când a vorbit din mijlocul “biroului poltic”… Strălucea între loazele grase din jurul lui, şi ochii aceia vii nu erau de diavol încă, erau ai unui vestitor şi predestinat, ceilalţi care îl însoţeau erau tufe cenuşii, nu adia din ei nimic, Ceauşescu vorbise acolo despre poporul român cum ar fi vorbit bunicul Grama (ardeleanul) despre boii sau caii lui, iar despre patrie cum vorbea acelaşi despre atelajele şi gospodăria lui… Aceeaşi impresie mi-o comunicase înainte de a fi pierit în martie din acelaşi fatidic 1977 A. E. Baconsky, invitat la recomandarea lui A. Păunescu să participe şi el la o întâlnire a secretarului general cu scriitorii… Atunci când AEB i-a spus că “Cenzura sunteţi Dvs., domnule preşedinte” şi în mod ciudat a primit-o detaşat, iar a doua zi Baconsky a primit acasă mult aşteptatul şi tergiversatul său paşaport pentru Vest… Nu-i o legendă ce povestesc aici, Ceauşescu, înainte de-a fi fost înnebunit de laude şi omagii, avea un elementar bun simţ ţărănesc, cel puţin atât cât a mai funcţionat ca un om sănătos, şi atât cât îi îngăduia lui ştiinţa de carte şi experienţa politică deprinsă, din păcate, pe o ideologie pe cât de utopică, tot pe atât falsă şi falimentară prin ea însăşi…

Un ziar a publicat în anii trecuţi stenogramele de la vestitele întâlniri cu scriitorii. Din ele a reieşit că de râs şi de spectacol se făceau scriitorii. Conducătorul era stăpân pe el şi judeca limpede situaţia, din punctul lui de vedere, fireşte, mirându-se totuşi, că oamenii aceştia, de la care se aştepta atât de mult, puteau să fie în realitate atât de dezbinaţi şi puerili… Nesiguri pe ei şi invidioşi unii pe alţii…Mulţi care s-au dezis de el şi l-au înjurat frenetici după căderea sa, iniţial i-au ridicat osanale şi-au pus pe roate delirul lui de grandoare…Păstrez din reviste vechi câteva mostre: Eugen Barbu îl punea alături de Napoleon iar Fănuş Neagu îl considera „un Făt-Frumos curat ca lacrima” al neamului românesc…Şi atunci ce să mai vorbim de A. Păunescu şi C. Vadim Tudor, ultimul implicat până la slugărnicie în biografia conducătorului, dar şi a consoartei lui…