Ne fuge de sub picioare pământul lui Ştefan cel Mare

OCTAVIAN BLAGA Ce simţiţi pentru Basarabia? Ce relaţii aveţi cu scriitori basarabeni? Pe care îi îndrăgiţi mai mult şi mai mult şi de ce?

ION MURGEANU Când am ajuns la Chişinău imediat „după eliberare” am avut deloc strania simţire că mai fusesem acolo şi altădatăă era deja vu sau şi mai mult poate…Călătorisem în tren cu Mitzura Arghezi şi cu o poetă de la Chişinău, Valeria Grossu, foarte specială, ca toţi poeţii basarabeni, pe urmă am rămas singur să mă descurc printre ruşii nostalgici după pământul care atunci le fugea sub picioare… din păcate pentru noi acum ne fuge de sub picioare nouă pământul lui Ştefan cel Mare… Eu sunt genetic construit din cele două contraste: Basarabia şi Transilvania…Le spun „contraste” dar ştiu bine de ce! Aşa cum după mama sunt transilvan, iar asta se resimte din accentul vorbirii mele, după mama tatălui meu sunt sigur basarabean…bunica Saviţa: ce fenomen de om şi ce „zaporojeană” muiere; a rămas văduvă cu 12 copii la 40 de ani poate, sau şi mai puţin (când i-o fi făcut pe toţi?), şi era o legendă de om în fuste: înaltă, frumoasă ca toate fetele din rasa ei, şi vitează, când apărea ea la crâşmă se dădeau într-o parte roată bărbaţii, lăsând-o să-şi bea ea rachiul ( nu primea de la nimeni să-i facă cinste!), apoi mulţumea şi pleca…Din copilărie resimt şi acum aroma cofeturilor şi-a covrigilor pe care mi-i aducea în buzunarele vestitei sale caţaveiece cu guler de blană de vulpe…Am fost în răsfăţul celor două personaje magnifice ale copilăriei mele: Bunicul Nică Grama- transilvanul care înainte de-a intra cu plugul în brazdă îşi punea cămaşă albă pe el “ca Hristos” la cuminecare… şi bunica Saviţa- basarabeaca falnică şi frumoasă până la bătrâneţe, alintându-mă cu acest cuvânt: “Colonelu mamii…” Bunicul Grama m-ar fi dorit preot şi episcop…tata mai pragmatic şi dat cu vremurile numai director de şcoală la Zorleni…N-a ieşit nimic din tot acest eres…Când scriu aici despre lumea mea de sub pământ n-ai să mă cred dar îmi curg lacrimile…Ei au pus de la un capăt la altul ţara ce tristă şi nemângâiată în sufletul meu…

Avem şi noi până la urmă un Dumnezeu

Am cunoscut mulţi scriitori basarabeni însă din toţi memorabilă va rămâne întâlnirea cu Grigore Vieru la Mărţişorul lui Tudor Arghezi; mi-aduc aminte cum citeam noi acolo versuri, la o şezătoare organizată de Mitzura, era poate în luna lui mai,… puţin înaintea lui decembrie 1989… şi, deodată, vedem un om subţirel, un băiat aproape, venind prin curte spre noi, acolo unde pe vremuri fusese tipografia Biletelor de papagal…atât de simplu şi de direct şi decis…Grigore Vieru de la Chişinău…Ei începuseră să se mişte cu perestroica şi glastnostul lui Gorbaciov, la noi teroarea ajunsese la paroxism, şi atunci i-am spus eu lui Grigore: Ia-ne acasă, Grigore! Mare poet, aproape un fenomen, izvorul acela subtil, dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, care nu a secat şi nu va seca niciodată, un firicel limpede şi un susur care îngână cea mai haină istorie, căderi de împărăţii şi hotare furate, şi ce durabilă-n limba lui apa limpede, ocrotită de cine ştie ce îngeri sau de însuşi Dumnezeul neamului nostru, căci avem şi noi până la urmă un Dumnezeu, nu-i aşa? Şi pe urmă a venit Ion Lazu, ultimul dar al destinului, un alt mesager basarabean, trăit în Oltenia (Alelei!) autorul unei saga: Veneticii, despre exodul basarabenilor în patria-mumă, după ultima cedare a pământului strămoşesc dintre Prut şi Nistru. El, vorba inginerului Ionel Brătianu „ştie măsura”…fiind la bază însuşi inginer geolog……

Am fost la Nistru, am fost până la Căuşenii lui Alexe Mateeevici şi pot spune că am văzut dintr-o răsuflare toată Basarabia, inclusiv cetăţile ştefanite de pe Nistru…Basarabia pitulată printre vii şi pomi fructiferi mai înalţi decât casele ei mici acoperite invariabil, acum, cu azbest cenuşiu… “trei judeţe şi patru stâni” cum cu amară ironie îşi persifla extraordinara poetă Leonida Lari „consătenii” basarabeni dedaţi la hicleniile politiceşti, care nu s-au lăsat uniţi încă odată cu Ţara…Leonida Lari/ o Ioana d/Arc basarabeană supusă la două dezastre dintr-odată: căzută-n alcoolism şi-n politică la Vadim, un mizerabil şi-un impostor „patriotard” mai mult decât „patriot”, care a alungat-o din partidul lui de cacao, atribuindu-i cele mai abjecte cuvinte…De-ar avea el talent literar cât negru sub unghii are basarabeanca…Şi lista ar putea continua dar mă opressc aici. Oricum basarabenii mă fascinează. Ultimul poet basarabean de care m-am îndrăgostit a fost Aura Christi, dar ea a făcut ceva totuşi să mă dezamăgească, nu ca poetă… Adăugând că lista Basarabiei începe în viaţa mea cu “Prinţul Anatol E. Baconsky” care m-a iubit şi pe care-l iubesc şi postum deosebi… Congenerii lui îl dezmierdau “cneazul” dar lui îi plăcea când eu îi scriam de la Botoşani pe scrisori în răspăr cu vremurile de-atunci: “Prinţului A. E. Baconsky”… basarabean şi el din Hotin…

Nimic nu este ca ţara noastră fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini

OCTAVIAN BLAGA Pe unde aţi fost prin lume? Care locuri vi s-au întipărit în memorie ca frumoase sufletului Vostru?

ION MURGEANU Pe unde n-am fost. Dar la Paris nu am ajuns încă. Am fost într-o dimineaţă la Marea Neagră şi m-am plimbat o săptămână întreagă pe malul mării înainte de-a răsări soarele cu picioarele goale. Eu veneam dintr-o parte şi din partea cealaltă venea ca şi mine un om desculţ şi singur cu gîndurile lui. Era Ioan Alexandru. Ne-am reîntâlnit tot la fel un şir de dimineţi. A treia dimineaţă a apărut din spuma mării parcă între noi şi Ana Blandiana desculţă şi cu gândurile ei. Mi-au plăcut clipa şi locul acela. Dar din străinătăţi, prea puţine de altfel, n-am reţinut mare lucru. Un tren de noapte de la Kiev la Cernăuţi, în care a fost toată Rusia, de la bază, şi dimineaţa, când m-am trezit şi m-am uitat pe fereastra vagonul, mi-am văzut ţara: intrasem în Bucuvina. Trenul puţea ca infernul, iar acolo în faţa cochetelor case din satele bucovinene, înfloreau trandafirii târzii, muşcatele şi crizantemele. Locuri de vis. Nimic nu este ca ţara noastră fie şi când s-a rătăcit într-o formă sau alta în lume şi printre străini.

Sunt un român prost care plânge la imnul de stat

OCTAVIAN BLAGA V-a tentat vreodată să vă luaţi lumea în cap, să emigraţi din România?

ION MURGEANU Nu. Chiar nu m-a tentat niciodată. Sunt un român prost care plânge la imnul de stat dar mai ales la cântecele noastre populare şi când am ocazia să mă prind la horă o fac cu tot aleanul şi tot elanul (cât mi-a rămas…) …Numai când e pomenit în anume situaţii numele lui Hristos Iisus mai plâng aşa. Mă descătuşez. Darul lacrimilor…

OCTAVIAN BLAGA Tatăl Domniei Voastre a fost un încăpăţânat, a spus-o Luigi Orhidi. Bag seamă că îi sămănaţi. Care o fi cea mai mare încăpăţânare a lui Ion Murgeanu?

ION MURGEANU Cea mai mare încăpăţânare a mea a fost este şi va rămâne Poezia. Am, pierdut pentru ea tot ce se putea pierde, într-o viaţă, care fără un singur vers reuşit, cel puţin, tot nu ar fi însemnat ceva. Oare să fi scris eu acel vers?!

E la fel de greu să mai fii român la Oradea cum este să fii român la Chişinău

ION MURGEANU Cum mai este să fii român pur şi simplu atât de aproape de graniţa ungară? Întrebare logică, fără provocări. Atunci când graniţa ungară nu mai este cea trasată de Eminescu în Doina “pân la Tisa”…?
OCTAVIAN BLAGA Cred că este la fel de greu să mai fii român pur şi simplu la Oradea cum este să fii român la Chişinău. În Oradea, la 2007, poţi să te întrebi, şi fără să fii pur şi simplu român, dacă nu sunt ungurii cei care conduc treburile cetăţii… Nu că asta ar trebui să însemne ceva rău, în sine. Poate că ungurii sunt mai pricepuţi în treburile cetăţii moderne. Dar înseamnă ceva bine? Înseamnă, privind la suprafaţa lucrurilor, că noi, românii, nu suntem în stare să ne administrăm sau că ne e frică de unguri? Pentru mine, înseamnă acum doar atât: preferăm – românii pur şi simplu – să ne trăim viaţa în metafizic, iar sistemul propriu tradiţional sătesc de organizare social-administrativă l-am lăsat pentru vremuri mai cuviincioase. N-am treabă, în cele din urmă, că ungurii au luat o felie mare din tortul alcătuit din fecale al zilelor noastre. Să le fie ruşine celor care au făcut-o, că nu sunt mai buni ca românii care au făcut-o. Dar, poftă bună tuturor!
Ei, oricum, tangenţele mele cu treburile astea sunt puţine. Eu trăiesc la munte, într-un sat care a fost tăiat în două de graniţa româno-maghiară cu nu mult peste jumătate de secol. Aşa că întrebarea cu graniţa ungară nu poate fi fără provocări. Nu e logic să fie…

Ungurii nu se vor lăsa niciodată toleraţi în Ardeal

ION MURGEANU Cât de mult trebuie să-i iubim sau cel puţin să-i acceptăm sau tolerăm pe unguri lângă şi printre noi? Ei lipsesc aproape de tot din poeziile populare incat il pot crede pe acelasi Eminescu care într-un loc spune ca romanii din Transilvania ca domni la ei acasa puţin le pasa de orgoliosii unguri din administratie si-i considera de fapt ca pe niste servi ai lor…aşa să fi fost?!
OCTAVIAN BLAGA Cu toată sinceritatea: nu iubesc, dar nu urăsc poporul maghiar; şi sunt câţiva unguri pe care îi îndrăgesc. E drept că pe cei mai mulţi dintre aceştia nu i-am întâlnit în România, ci în Statele Unite. Nu iubesc poporul maghiar, cum nu pot să iubesc poporul rus, pentru exact acelaşi motiv: nu pot să uit. Dar asta nici nu înseamnă că îl pot urî sau că nu mă străduiesc să îl iubesc. Sper să reuşesc să iubesc poporul maghiar în ansamblu, cu toate specimenele execrabile pe care le-a produs, ca orice naţie, şi naţia maghiară.
Mie nu îmi face impresia că ungurii lipsesc din poezia populară şi nici că românii din Transilvania i-ar fi tratat pe orgolioşii unguri ca pe nişte servi ai lor. Deşi, numai de poezie nu trebuie să le fi ars celor de la Ip. Tot unguri, şi la fel de orgolioşi, sunt în posturi extrem de vizibile de conducere în România de azi, nu doar în Ardeal. Îi tratează cineva ca pe nişte servi? Poate să fie totuşi invers…
Chestia cu toleranţa cred că ar trebui să o depăşim când discutăm relaţiile noastre cu ungurii pentru încă o sută de ani. Ce vreau să zic? Nu că ar trebui, după cam o mie de ani, să învăţăm intoleranţa faţă de unguri, nici într-un caz. Ci că ungurii nu sunt oamenii care să se lase toleraţi. Asta e umilinţa lor cea mai mare în Ardeal, îmi pare mie, că sunt toleraţi. Dacă le-am mai pune o dată opinca pe Parlament la Budapesta şi nu s-ar simţi aşa ofensaţi cum se simt de faptul că ei sunt toleraţi în Ardeal.
Mai e cazul să o spun că treburile astea funcţionează la nivel de elită? Cunosc un mecanic auto care e ungur şi care e un băiat excepţional. În fine, după mine problema mare nu e graniţa de vest cu ungurii, ci graniţa de est cu ungurii, în care mă aflu. Mă refer, desigur, la viitoarea regiune autonomă maghiară…
O vedeţi posibilă?

Ar trebui pusă capitala ţării la Alba Iulia
ION MURGEANU Nu, eu nu văd posibilă o nouă regiune autonomă maghiară în Transilvania. În legătură cu Transilvania eu pun totul în joc sau nimic. Eu am susţinut şi o fac în continuare că ar trebui pusă capitala ţării la Alba Iulia, în inima Transilvaniei, şi România reconstruită pe acest criteriu de adâncime în timp şi polarizare în spaţiu. Dar românilor le lipsesc marii conducători şi când apare câte unul devine implicit un lider regional înainte de-a fi ucis. Ceauşescu se gândea să mute capitala la Târgovişte, deşi agita „pericolul unguresc”. Eu nu cred că ungurii sunt un pericol, dacă nu-i “roagă” să fie unul real marile puteri europene, cu precădere Germania, pe care noi ori de câte ori ni s-a ivit ocazia în istorie “am defectat-o”. Ungurii sunt unguri cum sunt şi românii români, au fundamentaliştii dar şi indiferenţii lor, ca prieteni pot fi sentimentali şi de caracter, am avut câţiva prieteni unguri şi eu, iar cel care n-a fost corect până la capăt – reunosc cu ruşine a fi fost eu, chiar dacă “din cauza condiţiilor”… Vorbeam despre nemţi; ei nu uită şi probabil de se va ivi prilejul nu vor ierta. Gena imperialistă a Germaniei nu va dispărea niciodată. Aţi observat papa neamţ de la Vatican ce vrea? Supremaţie şi imperialism prin catolicism.Vedeţi ce a făcut Germania cu Iugoslavia? I-au greşit sârbii mai mult ca românii? Cred că nemţii numai ne-au amânat. Este greu să dai verdicte politice când nu eşti politician. Eu ştiu atât: dacă pierdem, Transilvania pierdem România. Cu moldovenii, aşa cum au ajuns ei azi să fie, de la Ştefan cel Mare încoace ( şi e ceva timp!), şi cu „blachii”, nu vom fi decât ceea ce am mai fost, nişte suburbii ale fostelor mari imperii. Pentru mine Ţara E Transilvania, cum şi Bălcescu o descrie, şi capitala ei trebuie să strălucească la Alba Iulia, la înălţime. Uneori m-am rugat, dacă va fi o reîncarnare, să-mi dea mie Dumnezeu rolul acesta, puterea aceasta, să repar ţara aceasta în “mândra Transilvanie” , cu toate că în urma unui peletrinaj prin Transilvania ,de anul trecut, numai “mândră” nu am regăsit Transilvania de după potop…Cu sufletul meu patetic de azi şi cu lumina lui clară, aş sta de vorbă cu Dumnezeu ca tânărul Avram, devenit ulterior Avraam, la porţile Sodomei şi ale Gomorei, dar l-aş implora să numere bine: imposibil să nu mai fie în ţara noastră cel “o sută de drepţi”…dar nu ştim noi să punem punctul pe ei. Ştiu însîă că ei vor ieşi la iveală taman când ţării îi va fi cel mai greu…

Nebunia sublimă a lui Ion Gheorghe
OCTAVIAN BLAGA Ţara e Transilvania, dar Transilvania e Alba-Iulia? Ştiu că vorbiţi de un spirit, dar dacă v-aş sili să puneţi un deget pe hartă şi să îmi arătaţi ce este Transilvania, ce aş găsi sub deget?
ION MURGEANU Ai găsi Alba Iulia, cu mileniile sale de adâncime pre-romană, cu martiriul lui Horia, cu împlinirea visului de unitate naţională de la 1 decembrie 1918 premers de unirea lui Mihai Viteazu de la 1600… Sigur că „Ţara e Transilvania” e o figură retorică. Mai curând Ţara e Dacia înainte de suicid. Dar cine mai ia în calcul această posibilitate? Ultimul a făcut-o Napoleon III, care şi-ar fi dorit o nouă Dacie în Orient, ca un pandant al puterii france din Occident. Dar noi nu am fost pregătiţi niciodată să fie şi de capul nostru ceva; prea mare ne-a fost blestemul des-fiinţării Daciei hiperboreene…
Ce spun eu: se mai găseşte câte un nebun sublim ca poetul Ion Gheorghe, care susţine ideea Daciei hiperboreene vărsată pe suprastructurile noastre linguistice: denumirile munţilor, apelor, stâncilor, satelotr de pe coclauri…Recent am fost poftit în oraş la o întâlnire de taină cu Ion Gheorghe( „noi între noi”) pentru a-mi da ultima lui carte Eponimiile eternităţii în tăbliţele de plumb o polemică a poetului cu istoricii care i-au explicaţii de-a gata ale „eponimelor eternităţii”. Uite ce lucru teribil aflu: că Zamolxe, aşa zisul zeu suprem al dacilor, nu a fost nici sclavul lui Pitagora şi nici unicul zeu al tracilor; „Conceptul Samolsxoy este un plural” afirmă categoric cercetătorul-poet, în cunoştinţă de cauză ,descifrând nişte tăbliţe de plumb puse la dispoziţie lui încă de arheologul Dinu V. Rosetti, considerat la vremea lui tot „un trăsnit” , cu cercetările sale dincolo de „zona interzisă” a Geticei lui Pârvan şi etc.
Pornim de la „conceptul Samolxoy”: „De pe acest podium vom vedea altceva şi o altă orchestră va susţine simfonia, nu a unui ins, ci a unei categorii de bărbaţi ai armelor, magistraţi eponimi – CRONOŞII istoriei lor. Am fost duşi în eroare de texte clasice perfid alcătuite, fie strecurate prin ceea ce a mai rămas din vechile palimpseste raşchetate de „sfinţii părinţi” spre a ne ancora în monoteismul inexistent în Dacia – Cimeria – Hiperboreea cele barbare. Vom argumenta cu vârf şi îndesat pe descriptarea Tăbliţei nr. 2. despre Samolsxioi- Dei.” Samolsxioii au fost în cultura şi religia dacilor ce au fost leviţii la evrei…Dar noi nu avem timp de speculaţii din moment ce noi transformăm istoria clipei într-o tabla de acadele din care ne înfruptăm cât mai stau acadelele pe tabla…În alte părţi din nebunia acestui poet genial totuşi s-ar porni o mare discuţie şi s-ar face o problemă naţională…mai vorbind şi despre firea cea bună din gena poporului român şi nu doar văicăreala balcanică şi manelist-orientală. Întâmplarea a făcut – Ion Gheorghe să-mi fi dat şi o carte anterioară a sa „Cogaioanele- Munţii Marilor Pontifi” despre care eu am şi scris în suplimntul meu de la „Meridianul Românesc”. Dacă aş fi dat articolul în ţară precis nu s-ar fi publicat. Funcţionează şi azi perfect „strategiile” ceauşiste, conform cărora ce merge la export nu este de nasul pieţei interne. Vă pun la dispoziţie mica mea cronichetă la „Cogaioanele…” care i-a procurat lui Ion Gheorghe o reală satisfacţie. Măcar şi atât.

Ştiinţa poietică a Cogaioanelor
Un poet ca Ion Gheorghe, un mare poet, este ignorat şi “uitat”, sau categorisit “nebun”, pentru consecvenţa principiilor sale, şi demersul lui absolut, în credinţa sa. Nu împărtăşim schema aceasta. Ca să-l înţelegi pe Ion Gheorghe trebuie recitită o întreagă generaţie. Trebuiesc depăşite sincopele unei tinere generaţii care ( vorba lui A.E.Baconsky) publică mai mult decât scrie, şi-a unor mentori de ruşine, refulaţi în false principii, de sincronizări, nu de puţine ori forţate ori comandate. Nu ne vor învăţa nici NATO şi nici UE ( pollititicaly corect) să ne scriem în patria noastră istoria şi poezia! Şi dacă trec de UE, Ţuica de Turţ şi Cârnaţii de Pleşcoi, nu ştim ce cusur pot avea Mioriţa şi Balada lui Toma Alimoş!
Poetul Ion Gheorghe e tot mai absorbit în ultima vreme în redarea identităţii noastre ante-vetero- testamentare. Intuiţiile sale poetice s-au transformat într-o cercetare de gen religios; iar noi suntem un creştin, dintre creştinii care credem că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, locuieşte prea bine în muşcata ce înfloreşte în fereastră, dar şi în pietrele lui Ion Ghorghe: în Cogaioanele sale. Totul e revelaţie, amintire, înrâurire. Scuza unui savant istoric, de-a fi creştin, şi-a nu putea susţine, deci, păgânismele lui Ion Gheorghe, ni se pare derizorie, şi în fondul ei necreştină. De ani de zile poetul Ion Gheorghe se ocupă de “pietrele” sale; o recitire din mărturii materiale a unei lumi care nu vrea să piară şi să se piardă; o recitire a numelor noastre; a miturilor noastre; e aproape ceva fenomenal. Autorul “Cavalerului trac”, al “Megaliticelor”, al “Daciei Fenix”, al “Noimelor”, al “Cultului Zburătorului”, al “Zalmoxiilor”, urmează unei consecvenţe care nu vine, totuşi, din lumea comodă şi leneşă. El vrea să dovedească ceva; el poate să dovedească ceva!
Ultima sa carte: Cogaioanele/ Munţii marilor pontifi poate fi cea mai fascinantă utopie a unui mare poet, dar poate fi totodată o ştiinţă sui – generis, o poietică a Cogaioanelor- nume uitat, sau reinventat, al unei dăinuiri, şi ignorat în lumea de azi. Nu ambalajul cărţii, Memoriul către Oficiu pentru inovaţii şi mărci, nu nebunia unei lupte fără adversar ne reţin, ci conţinutul ei unic, dintr-o serie anunţată, suma unei existenţe, în fond, care a transformat poezia în ştiinţă, într-un veac în care religia şi ştiinţa stau totuşi în cumpănă: cît şi până unde să se accepte; Ion Gheorghe vine cu argumentul Fiinţei; al numelor şi al dăinuirii în piatră şi-n râu şi-n văzduh şi în amintire. El reciteşte, în simbol arhaic, Munţii Carpaţi, Apele şi Mormintele, unui areal pe care, înaintea sa (ori alternativ), o Maria Gimbutas, îl pecetluise archeologic. Noi citisem cartea acestei Doamne şi ne înfiorasem poietic de ea; noi asociasem de-atunci încă cercetarea ei, intuiţiei poetice a celui mai mare şi desăvârşit dintre noi, numit Mihai Eminescu, atât de preocupat, calitativ, nu cantitativ, de dacismul nostru, al erei saturniene a Poporului Român.
Vine acum Ion Gheorghe şi aplică “dacismul” lui Eminescu cercetărilor lui “aplicate” şi aproape ştiinţei lui. Într-o lume normală, Ion Gheorghe ar putea întemeia un Muzeu Poietic Naţional al Cogaioanelor. În definitiv, fiecare poet stă în moştenirea unui muzeu sau cel puţin a unei case memoriale. Cogaioanele lui Ion Gheorghe merită un spaţiu naţional. Fie şi Utopia Sa! Lectura Cogaioanelor: Munţii Marilor Pontifi este oricum copleşitoare. Ea nu se face în nici un caz de sâmbătă pe duminică. Este atâta poezie selectată acolo şi-atâta tâlc savant. Reîntâlnirea cu unul din marii poeţi români de literă şi spirit.
“Piatra de paza vetrei, de apărarea locului de cutremure. Zeul Făt- Frumos Creastă Trăznită. Gnosa “Credo pontificeea Mu”. Zâna Crăciuna Crăiasa De Piatră. Un zeu-lup seismiostatic. Tera-Protegetera. Un nume secret al lui Hermes Trismegistul. Dublul zeu de piatră de la Poarta Tărâmului Mu. Magii de Cina Paradisurilor şi a Parnasurilor. Cogaioanele, munţii marilor pontifi.” (Generic citat: la întâmplare şi nu prea!).

OCTAVIAN BLAGA Ar fi atâtea de mult de spus în temă. Dar o să revenim. În schimb, vreau să vă întreb dacă nu sunteţi nedrept cu moldovenii? De la Ştefan cel mare încoace, nimic?! Dar Corneliu Zelea Codreanu de unde a venit să dea răsuflare unei ţări întregi? Iar la tinerii de la Chişinău – cei din urmă cu 10-15 ani măcar – nu e nimica de admirat?
ION MURGEANU Nu sunt deloc nedrept cu moldovenii “mei”, care au scăpat cum-necum de evrei, dar s-au asimilat cu robii ţigani de altădată…aşa încât acum la nunţi şi cumetrii cântă manele în locul slăvitelor de altădată oraţii şi incantaţii…Ştiţi că despre Ştefan cel Mare un neamţ a spus că este huţul sau zaporojean, numele lui adevărat ar fi fost Procoff, – la fel cum Zellea-Codreanu era Zelinski. Ştefan cel Mare ar fi vorbit în casă ruteneşte sau cum o fac şi azi atâţia moldoveni dintre Prut şi Nistru. Eu despre Codreanu iau de bun, nu atât binecunoscutul „portret al Căpitanului” făcut de Emil Cioran, dar ulterior haşurat cu laşitate, de parcă nu ar fi încăput mai departe şi eseul „Un popor de singuratici” – un imn în contumacie al poporului regelui David şi-al lui Iisus Hristos, în fond; pe care-l blamează Cioran, lamentabil, probabil ca fiu de popă ortodox…

Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacrificiu
Eu despre Codreanu iau de bună mărturia directă a binecunoscutului Dr. Dorin Hociotă, cunoscut în exilul anticomunist românesc din America şi Canada, mai ales sub numele de „Hatmanul Hojbotă”, unul din locoteneţii lui Corneliu Codreanu; întors în ţară după ce împlinise 90 de ani ( poate mai trăieşte şi azi?!) la redacţia „Curierului Românesc” am stat cale de vreun ceas pe o canapea, de vorbă cu dânsul, invitându-l să mă lămurească, în fine, ce-a fost cu legionarii şi pe ce se bazau ei, cum ar spune un personaj literar al lui Marin Preda. Bătrânul „hatman” ( el chiar se trage de neamul lui dintr-un hatman al lui Ştefan cel Mare) mi-a mărturisit că generaţia lor în Codreanu au văzut o clipă reîncarnarea sfântulul voievod Ştefan al Moldovei…”Am stat de-a lungul vieţii mele, în exil fiind, alături de cel puţin 4 şefi de stat, cum stau aici pe canapea cu matale, trei preşedinţi americani şi Adennauer cancelarul Germaniei, dar nici unul nu mi s-a părut a concura inteligenţa Căpitanului…” Şi acum ce mai putem face? L-am întrebat în continuare. Bătrînul a avut onestitatea să recunoască „temporalitatea” acelei oportunităţi istorice. Legionarismul azi nu mai este de actualitate şi nici nu ar mai avea sorţi de izbândă. Unui ideal îi ajunge o singură generaţie de sacrificiu.

Temeneaua minimă făcută evreilor
În altă ordine, un cunoscut sculptor, Paul Neagu, rezident până la sfârşitul său prematur totuşi, în Londra, mi-a spus că în exil, cele trei şanse care îţi garantează succesul sunt: relaţia cu evreii, homosexualitatea şi liberul arbitru. Deci temeneaua minimă făcută evreilor nu a fost nevinovată, şi nici inventată de Cioran; Mircea Eliade, la rândul său, şi-a haşurat el însuşi trecutul şi “s-a pus bine cu evreii” în cariera lui universală… Vrem sau nu, universalismul se sprijină pe evrei, băieţi cultivaţi şi mereu oportuni, care citesc de aproape şapte mii de ani, de când au avut primii revelaţia dumnezeului unic, pe care, logic şi dialectic aproape, l-au livrat nu numai mozaismului iudeu, dar şi islamismului arab şi creştinismului euro-atlantic…precum spune Fericitul Augustin, de altfel: “Noul Testament în cel vechi se ascunde…” (Introducerea 73 la Ieşire)… Cariera noastră universală, sau fie şi numai europeană, ar fi nulă în absenţa totală a evreilor, deşi, N. Iorga a spus, mi se pare, că fiecare popor are evreii pe care îi merită…Până şi aici ne-am auto-blamat şi „afurisit”.Cioran a înţeles această strategie în lungul său sejur parizian din care nici nu s-a mai întors. Sunt dintre cei care nu mor de dragul lui Cioran, oricât de lin mângâie el limba lui Voltaire, înainte de-a fi esenţializat şi o frază a limbii române, în care scrisese la 22 de ani „Pe culmile disperării”. Era atât de „disperat” pe-atunci…încât promitea să nu mai scrie mai încolo nimic. Şi nu s-a ţinut de cuvânt. A supt toată viaţa lui dintr-o acadea neagră, neagră, neagră, i-a înjurat şi pe dumnezeu şi pe diavol ( mai cu circumspecţie pe acesta din urmă) şi nici nu vreau să-mi dau seamă cât de amară sau de fals-dulce va fi fost acadeaua lui…

Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare
Trebuie să ne dăm bine seama cine suntem şi unde ne aflăm în clipa de faţă. Anticipez răspunsul la întrebarea cu Vadim. Eu nu vorbesc despre poet, pentru că din copilăria lui literară, când am fost o clipă colegi de birou la România liberă, nu l-am mai prea citit. A existat fireşte şi o prejudecată din cauza lichelismului său ceauşit. Acele ode de-a dreptul dezgustătoare dedicate mai ales “ei” decât “lui”. Versificaţii comice în fond, şi incontinente, dar care atunci au făcut mult rău literaturii în general. “Mamă bună şi prestigios savant”, uite că-mi amintesc un vers de Corneliu Vadim Tudor. Dar lui unii istorici literari i-au dedicat mai mult spaţiu decât altora mai oneşti, să zicem. Deşi, o cultură nu se face neapărat cu “oneşti”. Romanul istoriei abundă mai ales de personaje vinovate. Fără vină n-ar fi existat nici Oedip rege şi nici Hamlet. Sunt supărat pe Vadim că a monopolizat naţionalismul prin infestare. Fenomenul creat de aşa zisa lui „politică” e mai nociv chiar decât „patriotismul” ceauşist. Nu întâmplător vine acum un oier şi-l des-şurubează cu ajutorul unor istorici-mercenari, aruncându-l aproape la gunoi. Oierul în schimb are bani şi vorbeşte de-acelaşi Dumnezeu ca şi Vadim. Un Dumnezeu calp, care se lasă cumpărat de conjuncturi. I-aş interzice, dacă aş putea, intruvabilului Becali, cum i-aş fi interzis şi lui Vadim, să tot ia numele Domnului în deşert.
Vadim s-a dat în faţa electoratului drept „creştin practicant”, inoculând ideea unei practici ortodoxe, fireşte, ce altceva ar putea înţelege în ţara românească „poporul majoritar” ortodox?!– când el de fapt, de va fi practicat vreodată creştinismul, a făcut-o în cadrul unei secte neoprotestante, de care se ataşaseră părinţii lui…Este un fanfaron care îşi pune la gât nişte medalii care se cumpără pe câteva sute de dolari sau euro mai nou. Am acasă un tenc de scrisori din Englitera şi America, în care am fost numit şi eu „omul anului 2000” sau declarat şi medaliat, şi orice altceva, trebuie doar să achit. Vadim a achitat dar mica distracţie nu este un merit în sine. Nu a jucat corect de aceea va şi pierde. Pe urmă face erori impardonabile cu „erudiţia” sa. Întrebat cândva cine este Alcibiade a răspuns prompt şi fără a roşi cel puţin prin sticlă: „Un general roman”. Sau despre „Eclesiastul” că ar fi…ultima carte a Bibliei. Vă daţi seama. La un moment dat debitul contează nu şi ce debitează „atoateştiutorul”.

Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos
Toţi cei ce mizează pe naivitatea, ori şi mai rău, pe prostia poporului, vor pierde lamentabil. Cât ne mai susţinem ca naţiune în univers ne susţinem pe inteligenţa poporului român şi pe umorul lui sănătos. Tinerii de la Chişinău de acum 10-14 ani fac parte din sistemul de referinţă al inteligenţei româneşti. Iar ca supremă în sistem e limba noastră românească ce ne va aminti tot timpul cine suntem şi de unde venim. E discutabilă teza “daciştilor” – inclusiv Ion Gheorghe, cel preaslăvit mai sus, dacă înaintea găinii a fost oul sau invers, şi înaintea boilor punem carul…E un mister al latinităţii noastre mai profund decât limba latină în sine, dar nedescifrabil deocamdată…Să nu desfiinţăm însă mica “insulă de latinitate” din nesfârşita baltă slavă… Vedem ce strategii foloseşte “misteriosul caracter slav”, spre a-l cita din nou pe Ion Gheorghe – de data aceasta dintr-un poem inedit al său… Putin ameninţă, mai nou, pe varianta Kosovo, cu varianta Transilvania maghiară şi Dobrogea bulgară…Vedem în ce situaţie tragică ne aflăm. Trebuie neapărat să ne reîntâlnim, iarăşi, la vreo răscruce cu Dumnezeu, şi să mai numărăm odată: chiar nu se află printre noi nici un singur drept? Eu mizez pe cel puţin o sută de drepţi din sânul poporului din care şi eu mă trag. Dar miza mea este a unui poet.

Nici terorizaţi, nici laşi

ION MURGEANU Dar voi, în generaţia voastră, cum l-aţi perceput pe Ceauşescu, dincolo de teroarea părinţilor, dar şi de laşităţile unora motivate până la un anumit punct? Oare răul care s-a copt nu s-a copt chiar din miezul acelei laşităţi generale? A minciunii şi ticăloşiei ce devenise modă? A duplicităţii practicate, e drept, “de sus în jos”… A filosofiei “descurcatului” care şi azi mai funcţionează la cote şi cu metode de neimaginat?

OCTAVIAN BLAGA Să încerc să le iau pe rând. Teroarea părinţilor? Nu am simţit, la vremea aceea – totuşi, în decembrie 1989 aveam doar 16 ani şi un pic – ca părinţii mei să fie terorizaţi de regimul în care trăiau. E drept, locuiam la ţară, poate în oraşe să fi fost altfel. Laşitate? Iarăşi nu am cunoscut-o în familie. Bunicul meu a fost primar, apoi viceprimar, pe vremea comuniştilor, şi nici terorizat, nici laş nu era. Îşi asumase mai degrabă rolul, cu sprijinul activ al bunicii mele, de a apăra oamenii de eventualele impuneri ale regimului, decât să aplice cunoscutele interdicţii ale epocii direcţionate spre ţăranul român. Iar tata? Tata era profesor de limbă românească şi – s-a nimerit sau aşa a vrut dânsul – diriginte mi-era. În clasa noastră, în locul tabloului lui Nicolae Ceauşescu, trona portretul lui Avram Iancu. Iar Europa liberă nu mergea în şoaptă, şi mergea zilnic. (Aflând mai multe astăzi despre realizatori, văzându-i pe sticlă, citindu-i, parcă toată bucuria ascultării acelui post de radio se duce în derizoriu.) Deci, n-am cunoscut nici teroarea, nici laşitatea în satul de baştină. Ba, uite, îmi amintesc câteva treburi. Tata şi profesorul de matematici – Mişu Ciupleu, Dumnezeu să-l ierte, un dascăl fantastic – chefuiau la vestitul, în zonă, la vremea aceea, Hotel-Restaurant Leşu. (Numai amintindu-mi ce era turismul pe vremea aialaltă, şi mă cutremur! Şi, corelând, de câtă stimă se bucurau dascălii şi scriitorii!) Ei, la un moment dat, alături de alţi săteni, se pornesc să cânte. Dascălul de matematici avea o voce de scula morţii, iar ei ce cântau? “Hai să-ntindem hora mare/ Mai aici şi mai colea/…/ Până-n Basarabia”. Şeful hotelului trece pe la masa lor, se întreţine cu ei o vreme şi îi roagă, la un moment dat, să o lase mai moale, că are nişte domni de la Securitate în vizită. Acolo, la două mese. Ţi-ai găsit! Atât le-a trebuit. S-au pus să-i provoace pe domnii de la Securitate să cânte cu dânşii despre Basarabia şi alte cântece vechi, antiruseşti oarecum, îmi închipui. Ce să fi spus acel domn de la Securitate, de l-a înfuriat pe tata în aşa hal, jignindu-i neamul şi Ţara lui, cea întreagă, sau poate doar mustaţa cu care se împodobise la vremea aceea, de i-a întors o palmă peste obraz domnului securist? Nu ştiu, dar balamucul era produs. Laşitate? Se poate, dar în altă parte. Nu în Remeţii acelor vremuri, cum puteam eu pricepe. Pentru că tata a primit înapoi un pumn, iar nişte tineri, foşti elevi de-ai lui, observând scena, au tăbărît pe bieţii securişti. Consecinţe? Nici una, până la urmă, din câte ştiu. Doar că tata, deşi chemat să predea la Universitate la Iaşi ori să practice ziaristică la Oradea, a rămas, până la zăpăceala cu revoluţia, să înveţe copiii de ţărani la Remeţi, pentru motivul că a refuzat să devină membru de partid.

Pe Labiş îl înveţi pe de rost, indiferent ce scrie

Cu un asemenea dascăl, ce puteam învăţa? Am refuzat, plecat fiind la liceu, să devin membru UTC, la examenul de treaptă, cum se numea, pentru promovarea în clasa a XI-a, la istorie, unde ne venise un text de la cine ştie ce congres, am criticat dur, pe foaia de concurs, politica vremii, dar nu m-a exmatriculat nimeni, şi, Doamne!, câte şi mai câte!

Aşa că laşitate şi teroare atunci, mai puţin. Apoi, da. Acum o văd, la tatăl meu, la ceilalţi ca el, în această retragere în nimic. Ce lecţie am primit de la tatăl meu, dincolo de această revoltă – pe care, într-un fel, tatăl meu o regretă -, când aveam de studiat o poezie, în clasa terminală a gimnaziului, care se cheamă COMUNISTULUI, de Labiş! Am refuzat principial să o citesc, să o învăţ, să mă intereseze. Iar tatăl meu, pe lângă singura notă de patru pe care mi-o amintesc, mi-a mai şi tras o mamă de bătaie acasă, când am continuat, cu încăpăţânare, să îi spun: NOI, NU! Niciodată, noi nu învăţăm poezia aceea, cu titlul acela. Pun acum mâna pe un volum de Labiş şi o recitesc. Ce frumoasă! Iar tata mi-a zis atunci: tu înveţi poezia asta pe dinafară sau te las corigent! Pe Labiş îl înveţi pe de rost, indiferent ce scrie. Nu l-am ascultat şi nu s-a ţinut de cuvânt, dar eu l-am acuzat atunci de ipocrizie, iar el pe mine m-a numit: prost. Şi avea dreptate!

Rămâne să ne descurcăm cu europenizarea

În consecinţă, lucrurile care se vehiculează astăzi despre teroare şi laşitate, mă lasă rece, nu numai datorită exemplelor din Remeţi. Eu cred că asta se vrea să ni se impună să ne asumăm, cum se vrea să ne asumăm o vină istorică fără probe. N-am fost nici laşi, nici terorizaţi de Ceauşescu, ci n-am ştiut, cum nu prea mai ştim noi, calea cea bună în real. E o disociere care nu se lasă acceptată: în metafizic, am ştiut-o şi am practicat-o dintotdeauna, de la invazia romană în Dacia, până la invazia roşie. Suntem un neam care o cam trăieşte în metafizic. Rămâne să ne descurcăm cumva şi cu europenizarea la care ne-am supus!

Filosofia “descurcatului” nu cred că vine din comunism şi nu văd un rău în sine în ea. Dacă iţele sunt încurcate, nu trebuiesc ele descurcate? A fost amplificată, e posibil, în anii aceia, în sensul concret la care vă referiţi. Transformarea ei în hoţie, da, a însemnat căderea “descurcării” (varianta românească a adaptării) în grotesc. Dar în sine, faptul că românul a înţeles că apa trece, pietrele rămân, ce are rău? Vrem la nesfârşit să fim o naţie de eroi? Eu nu vreau, pentru că am pieri. Eu vreau să existăm la nesfârşit. Nu vreau să murim toţi sub gloanţe cu fiecare nouă provocare a istoriei. Vreau aşa cum e, când e nevoie: la fiecare decadă, un erou. Mai mare sau mai mic. În mare, cred că neamul românesc a abordat cum nu se putea mai bine perioada anilor roşii: ştiind că nu are să fie veşnică. Vreţi să îmi spuneţi că refugiul în cultură pe care l-au abordat românii în faţa sistemului e o laşitate? O duplicitate? Prea mult ne uităm la cei răi şi tragem concluzii prin prisma faptelor lor.

ION MURGEANU: Iartă-mă că intervin: Transilvania poate; avea o legendă de demnitate în comunism. Se spunea despre ardeleni că sunt altfel între românii laşi şi păguboşi din Regat. După evenimente am putut observa că duplicitarii, carieriştii, servitorii regimului erau şi din Transilvania cu un procent mai ridicat uneori decât în celelalte provincii. O anume prosperitate pe care şi-au apărat-o cu dinţii, rezistenţa din munţi, care s-a întâmplat mai ales acolo, adaptarea la un regim atipic faţă de tradiţia ancestrală dar românesc, le.-a fost mai lesne de înfăptuit având precedentul asupririi străine. Însă altceva vrea să spun: cultura nu a fost un refugiu, a fost o cucerire grea, eroică chiar după expirarea „obsedantului deceniu” iar pe urmă oamenii de cultură, începând cu dascălul de şcoală de la sat şi terminând cu savanţii şi poeţii de interes naţional, nu au mai lăsat-o din mână. Felul cum a procedat tatăl domniei tale ca profesor de limba română într-un sat nu mă miră; dar el era dublat de poet; aproape identic am procedat şi eu ca profesor de limba şi literatura română pe cealaltă parte de ţară, în câteva sate din Moldova şi Bucovina. Era poate şi mult teribilism, multă înverşunare făţişă în tot ce făceam atunci. Ştiu bunăoară că-n- fiecare an la primele ore, când prezentam manualul de română, le ceream copiilor să-mi citească din sumarul cărţii titlurile poeziilor şi autorii lor. Începuseră să pătrundă în manuale şi Eminescu şi Arghezi şi Labiş. Dar totodată era partea dură a manualului cu odele închinate partidului şi patriei socialiste: Dan Deşliu, George Lesnea, Mihai Beniuc. Acestea nu ne interesează le spuneam clar elevilor mei. Se ţin minte greu. Dar cine în primele cinci ore îmi va şti pe de rost poeziile lui Eminescu, Arghezi şi Labiş va primi la sfârşitul trimestrului media 10. Şi am avut elevi care au făcut acest lucru. O făceam cu convungerea că acestea vor fi singurele poezii pe care cei mai mulţi dintre ei le vor şti toată viaţa după aceea. Acolo în satele din Moldova, mai ales, am fost o legendă, împreună cu prietenul meu de atunci, Ion Iancu Lefter. Eram cunoscuţi de „organe” ca nişte cai breji. Nu ştiu de ce nu ne-au închis. Îi sfidam şi ne rosteam pe faţă împotriva prostiei şi ignoranţei lor. Erau încă raioanele şi la Vaslui am fost ridicaţi de pe stradă şi duşi la sediul raional UTM unde ni s-au tăiat pantalonii burlane, după moda „malagambistă” de atunci. Reacţia mea a fost pe potrivă; le-am aruncat carnetul UTM în cap şi am scăpat cu fuga; nu am mai fost niciodată după aceea nici utemist/utecist şi nici membru de partid. Când am ajuns la Galaţi nebunia noastră s-a intensificat în amploare; sabotam cât puteam orice măsură absurdă menită să le dreseze pe bietele cadre didactice de la ţară. Într-o consfătuire regională cu cadrele didactice de la Galaţi, care îşi desfăşura lucrările în aula Institutului Politehnic, în timp ce secretarul cu propaganda al regiunii prezenta un raport, de un comic absurd, şi pe alocuri şi grotesc, ajungând să ne citeze şi nouă numele ca „duşmani ai învăţăturii marxist-leniniste” , „cadre cu idei proprii” , din loja noastră de la balcon am strigat împreună cu Lefter cât am putut de tare: „Minţi! Minţi cu dezacorduri gramaticale! Voi habar nu aveţi nici de Marx nici de Lenin!” Imensa sală de la parter până sus la untimele balcoane s-a animat ca de un vânt prevestitor de furtună. Au trimis după noi să „ne salte” dar am păşit ca Iisus peste ape nelăsând urme …şi urma după aceea…Prin trenuri, prin hoteluri şi restaurante dezvoltam o adevărată bufonadă comică anti-regim. Eram „granzii”, le povesteam bieţilor oameni speriaţi să audă ce debitam noi, că suntem urmaşii moşierilor din regiune, şi tocmai ne-am întors de la Paris să ne revendicăm pământuil strămoşesc; aveam procese grele cu statul la haga; mâine aveam audienţă la Dej; împănat discursul nostru cu oarecari franţuzisme „pe puncte” câte aveam noi atunci în vocabularul bilingv. Înainte ca poeziile noastre să fie trimise lui G. Călinescvu din redacţia revistei „Contemporanul” am desfăşurat acolo un adevărat spectacol folcloric de neaoşisme, dându-ne drept „colectivişti fruntaşi de la coada vacii” iar „poezii în versuri” scriam să le facem pe plac Ilenuţei, tractorista lui Vasâi şi Meoarei, fata lui Popa Mortu. Invenţii la moment căci ne fierbau minţile tare de tot; „Domnii de la gazetă” se distrau de minune, dar şi-au dat seama din prima, după răsfoirea caietelor noastre cu versuri scrise pe curat, ce fel de „colectivişti” eram; imediat s-a răspândit zvonul pe toată latura aceea de la Casa Scânteii că apăruseră la „Contemporanul” doi tineri poeţi geniali, „viitorii Labiş”, căci epoca încă era greu marcată de dispariţia primului poet genial născut în comunism.,… în urma noastră tinerii universitari pe-atunci George Muntean şi George Munteanu au avut sacina să telefoneze la regiunea de partid Galaţi să se intereseze desptre noi. Era imposibil ca „astfel de fenomene” să fi rămas anonime la ele acasă; nu rămăseseră; vai şi amar ce le-au auzit urechile despre noi de la tovarăşii de la partid; nişte declasaţi, nişte pramatii care o fac pe poeţii şi sucesc minţile bieţilor elevi „cu teorii străine partidului nostru”; tocmai se punea problema să fim expulzaţi din judeţ, dar se împotrivea încă şefa secţiei de învăţământ Dna Livia Groza, nu alta decât nepoata fostului prim-ministru comunist cu acelaşi nume…George Munteanu mi-a spus: „Cât de ftrumos a vorbit despre voi, despre lecţiile voastre la clasă; când vă întoarceţi va trebui să-i duceţi un buchet de flori”. „Tovarăşii de la partid să-şi vadă de treama lor şi să-mi cadrele-n pace nu vreau să readucem în acest judeţ analfabetismul; sunt băieţi buni, îi cunos de la inspecţii; nu ştiam că sunt poeţi chiar aşa de serioşi; uite că ne simţim şi noi mânbdri cu ei…” Pe acest fond am avut loc „debutul călinescian”, Cronica optimistului” din Contemporanul 16 febr. 1961 în care marele critic saluta apariţia celor doi tineri poeţi „atât de focoşi” şi etc., Dar nu am fost singurii nebuni autentici din epocă, deşi în faţa literaţilor aflaţi în viaţă, treceam drept „campionii umorului”, cum avea să-mi spună peste ani prietenul nostru Cezar Ivănescu; circulau atunci mai ales la ţară atâţia „nebuni fabuloşi” retraşi de pe tot atâtea trasee ale tradiţiei interbelice (noi alesesem în judeţele Iaşi şi Vaslui traseul de fost revizor şcolar al lui Eminescu, şi-n ce mă priveşte am funcţionat, rând pe rând la Laza şi Sauca, Bogdana, Codăeşti/Redu şi Tăcuta/ Protopopeşti)…Nu un refugiu am găsit noi în cultură; pot spune că era singura „ofensivă” care se mai putea desfăşura, în paralel cu ofensiva oficială, de îndoctrinare în marxism-stalinist, şi-n transdformarea satelor în tarlale fără stăpân, care au şi dus, în ani, la falimentul „celei mai bune dintre lumi”…Iertare de paranteza aceasta cam lungă…Ai cuvântul în continuare…

Vin teroriştii!

OCTAVIAN BLAGA Mai ţin să dau un exemplu aici. Erau zilele lui decembrie 1989. Acelea. Până la împuşcarea lui Ceauşescu, cât a ţinut entuziasmul cel mare. Oamenii fuseseră intoxicaţi cu – hai să râdem împreună, că noi ştim înaintea americanilor – teroriştii. Chiar şi în Remeţi, a venit vestea că stau să ajungă. De ce? Pentru că naţional-socialiştii lui Ceauşescu construiseră două mari baraje de acumulare în preajmă, care să domolească vijelioasa apă a Văii Iadului şi să dea ţării lumină, iar teroriştii nu aveau altă treabă decât să vină să le dinamiteze. Undeva, la 15 kilomteri de sat, într-un gater, oamenii serioşi se apucaseră de exploatat lemnul: cum era devălmăşie, unii ştiau exact ce trebuie să facă. Erau primii capitalişti. Bine, dar, descărcând un camion cu lemne într-o seară, s-a produs zgomotul acela tipic la căderea trunchiurilor de copac pe pământ. Cineva, de la doi-trei kilometri depărtare, în Bulz, intoxicat, înfricat, a sunat degrabă la poliţie, la primărie că a auzit focuri de armă. Ce altceva putea să fie? Teroriştii! O Dacie roşie a trecut în trombă spre Remeţi. Vin teroriştii cu o Dacie roşie spre voi, i-au alarmat telefonic bulzanii pe remeţeni. Ştirea, ca focul. Unii şi-au luat o desagă, nevasta, pruncii şi la munte, acolo unde aveau colibe, pe care le foloseau doar vara, când e vremea fânului. Laşitate? Nu, pentru mine nu. Noi, copiii, ne-am ascuns pe după case, cu câte o furcă de fier, o sapă, o greblă în mână, gata de acte de eroism. Şoferul unui camion a adunat repede vreo zece bărbaţi, s-au suit în camion şi au pornit-o la goană în întâmpinarea teroriştilor. N-au mers decât două-trei curbe, când au zărit-o, Dacia roşie. Şoferul camionului a făcut un viraj brusc, a intrat cu camionul peste Dacie, rostogolind-o în apele Văii Iadului, care însoţeşte drumul. Au zburat toţi din maşină, să îi lege pe terorişti. În maşină, mort, l-au găsit pe un inginer din sat, care se întorcea degrabă la nevastă şi copil, prins cum fusese de evenimente cine ştie pe unde. Nu era teroristul, era un prieten de-al lor. Teroriştii n-au mai venit niciodată. Ei, uite, aşa a început noul capitalism pe Valea Iadului. Şi tot aşa o ţine: primii capitalişti sunt singurii capitalişti, minciunile cu teroriştii s-au transformat în minciunile mesianice ale unor Ilieşti, Băseşci sau Becaleşti, oamenii sunt tot cu desaga pregătită după uşă, dacă nu să plece pe munte, că poate vin europenii peste ei şi le iau tot, cazanul de pălincă şi porcul tăit fără să fi fost ambetat în prealabil, găina, devenită peste noapte inamicul public numărul unu, brânza provenind de la o oaie care nu are certificat sanitar, măcar să li se ivească lor prilejul să plece la Spania, unde s-au mutat câinii cu covrigii de prin Americi. Trebuie să spun ce s-a întâmplat cu şoferul camionului, un mic erou, căruia nu i-a păsat de viaţa sa, a plecat să înfrunte teroriştii înarmaţi cu pistoale doar cu mâinile goale pe volanul unui camion. A fost băgat la puşcărie, domnul meu, pentru ucidere din culpă. Cine l-a crescut pe acest om aşa laş, aşa duplicitar, aşa descurcăreţ, încât să se sacrifice pe sine pentru micul lui sat? Mă uit bine azi în acelaşi sat şi mi-e teamă că oamenii nu mai sunt crescuţi astfel…

O simbioză între naţional-socialism şi legionarism?

Pe Ceauşescu nu l-am perceput odinioară cum pot să îl gâcesc azi. Iar la întrebarea cum l-a perceput generaţia mea, nu mă pricep să răspund, pentru că nu eram atunci conectat la ce gândesc în această sferă cei de-o seamă cu mine. Până la urmă, orice sistem politic sau economic are nevoie de timp pentru a scoate ceva bun. Cât timp a avut capitalismul şi cât comunismul? Eu sunt prea tânăr pentru a fi atât de tranşant ca Domnia Voastră: nu ştiu dacă ideologia pe care se baza Ceauşescu era, avant la lettre, falimentară. Nu ştiu nici dacă legionarismul trebuie considerat un moment istoric şi basta! Ba, dimpotrivă, cred că o simbioză – fantastic, dar eu o cred posibilă – între cele două ideologii, ne-ar da nouă, unor tineri adormiţi de azi, şansă de existenţă la scara istorică. Până la urmă, cele două doctrine, cea legionară şi cea naţional-socialistă, îşi doreau acelaşi lucru: un om nou. Iată că omul nou este capitalist şi nu ne place.

Dar, pentru a schimba asta, unii oameni trebuie să fie urcaţi pe scaun, să cuvânte. Chiar aşa, urcatul pe scaun, să cuvântaţi în faţa oamenilor, nu s-a transformat în obicei, peste timp?

“Musi Jorje”

ION MURGEANU Înainte de urcatul pe scaun teoria aceasta a „omului nou” care vine de fapt din Vestea cea bună a Mântuitorului Iisus Hristos: e încă un cuvânt din evanghelii din care oamenii au făcut tot ce-au vrut după mintea lor omenească: căci omul nu se poate „naşte din nou” decât într-un singur fel: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira ce ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul.” ( Ioan 3, 6-8). Ideea comunistă derivă din creştinism, şi mai departe încă, din practica bisericii eseniene de la Marea Moartă, unde şi Iisus s-ar fi iniţiat, de la 12 la 30 de ani… şi se pare că-n primele ei utopii ar fi vrut să-şi asume învăţătura Mântuitorului. Însă cuvântul acesta este prea greu, cum ne-a avertizat Acelaşi! Am să-ţi spun înainte de.-a trece la altele, şi pentru că ai adus vorba aici şi despre legionari, ce mi-a plăcut în gândirea lui Codreanu; el spunea că scopul omului este învierea nu viaţa trăită aici pe pământ oricum. De aici teoria trăirii ca risc, a lui Nae, şi ne-teama de moarte, trasă şi din filonul dacic, of course. Cu legionarismul eram poate pe cale să asimilăm politicile noastre unei religii sui-generis, cum au făcut evreii Vechiului Testament, însă de ce nu s-a putut e-o altă întrebare, cu-n şir prea lung de alte sucursale de întrebări. Sunt lucruri pe care Dumnezeu le face o singură dată cu pământenii şi oricât de rău ne-ar părea, înainte de-a fi aleşi noi am fost abandonaţi. Suntem fiii unei tragedii la naştere preexistentă, cum s-ar zice, in nuce. Tatăl nostru s-a sinucis, mama noastră a fost violată. Apasă asupra noastră o teamă aproape metafizică de străini şi de străinie. Nu ne vom reveni uşor sau nu ne vom mai reveni niciodată. Dumnezeu ştie. Sună cam fatalist, dar judecând după poetul-matrice al limbii noastre române - Eminescu, fireşte, nici la el nu sună altfel. În fine. Nu m-am urcat pe scaun nici când conduceam discuţii aprinse, în timp ce tot mai mulţi îmi spuneau, în ani, că aş fi poet. Cu timpul am abandonat, nu-mi dau seama de ce, ideea că trebuie să fiu în faţă, înlocuită comod cu ideea că e de-ajuns să fiu şi că sunt! M-a ajutat la acestea o timiditate căpătată pe la sfârşitul copilăriei, când mama m-a pus într-o situaţie foarte delicată faţă de un coleg care, credea ea, “nu era de teapa mea”. Însă m-a tentat foarte mult, şi aşa, scena, în copilărie şi adolescenţă, şi am şi azi o vie nostalgie pentru profesiunea de actor, dincolo de meseria în sine. În ultima clasă de liceu, sau ce era el atunci, şcoală medie de zece ani, am jucat în Orthonerozia lui Haşdeu (Trei crai de la Răsărit) rolul lui musiu Jorj şi am convins, nu numai spectatorii, din unica sală cu scenă din oraşul Vaslui, unde m-am refugiat “în exil” să termin liceul, părăsind intempestiv clasicul colegiu “Codreanu” din Bârlad – un cinematograf mi se pare, pe-atunci la Vaslui -, dar şi pe toţi copiii jalnicului târg, care se ţineau după mine, maimuţărindu-mă “Musi Jorje”, “Musi Jorje”, căci nu mi-am dezbrăcat câteva zile după aceea costumul de scenă, aşa de mult eram pătruns de isprava mea, şi de noua descoperire, de-a mă putea transla şi exhiba în altceva… Dar atunci nu aveam decât 16 ani, ochi castanii…

De pe un scaun pe altul

Tu, pupăciosule, ai fost vreodată actor ca să ştii ce e aia?

OCTAVIAN BLAGA Ohoho, chiar îndrăznesc să spun că în viaţa mea e mai multă actorie decât realitate… Da, cred că ştiu ce e aia, translarea şi exhibarea în altceva, descoperirea altor oameni în tine însuţi! Da, am vrut să fiu actor, la propriu, şi doar gândul poate nefiresc că nu înţelegeam să îţi trebuiască patalama ca să fii actor, cum nici pentru a fi poet, m-a oprit pentru a fi astăzi unul (sau amândouă!). Am jucat pe mai multe scene, desigur, odinioară, dar am amânat pentru câtă vreme ceva ce nu mi-a dat pace niciodată: recitarea de poezie. Visez să fac spectacole – tematice, bănuiesc – de poezie, însă amân, pentru o vreme pe care o simt că poate să vină, o vreme în care să umblu de pe… un scaun pe altul, aburcat în faţa unor iubitori de imagini şi melodie poetică, recitând, scandând, plângând… deci cântând poezie! Am să fac, îmi doresc, cât de curând, un experiment la Remeţi. Aşa că hai să ne mutăm puţin la Zorleni…

Tocmai scăpasem de rege

Zorlenii aceia, unde aţi fost aburcat întâia dată pe scaun, ce erau, ce sunt pentru Domnia Voastră?

ION MURGEANU Zorlenii au fost şi rămân locul de sub stele în care bunul Dumnezeu a pus în mine fiinţa cea mereu neliniştită de mai târziu. Locul naşterii după care plâng şi azi când l-am pierdut. Unde am privit cel mai frumos cer înstelat, noaptea, presimţind eminescianul vers: “Dar nopţile-s de-un farmec sfânt/ Ce nu-l mai pot pricepe”… Şi care mi-a dat, kantian vorbind, legea morală din mine…

OCTAVIAN BLAGA Fac apel la memoria aceea fantastică de copil şi o conjur să îşi amintească o zi în Zorleni… să zicem, ziua de 17 august 1948.

ION MURGEANU Arunc întrebarea aceasta în anecdotă, amintindu-mi ce i-a răspuns poetul Miron Radu Paraschivescu unei reporteriţe, când s-a dus la el să-l întrebe “pentru ziar”, ce făcea la 23 august 1944, şi poetul, umblând prin nişte carnete cu vechi jurnale, înainte de-a o dezbrăca şi pe ea, i-ar fi răspuns incitantei ovreicuţe: “La 23 aug. 1944 ora 16,30 mă f…m cu Mariţa…” Era prea devreme să fi făcut eu însumi aşa ceva la 17 august 1948! Nici mai târziu nu am prea fost un precoce în treburile lui MRP… Dacă nu eram cu vitele la păscut, ducându-le singur de lanţ printre lanuri, după voinţa mamei, căci acolo era iarba grasă, sau dacă nu evadasem pe şes “cu golanii şi haldăii” la bătut oina, trebuie să fi fost “în podiş la vie”, când mi-a ars coliba şi-n rugul aprins am văzut prima oară în viaţa mea “chipul lui Iisus”, ori poate mi l-am închipuit de frică să nu fi ars de viu… căci focul pus m-a prins mai întâi în colibă… Bună întrebare: îmi poţi spune tu ce făceam eu la 17 august 1948?! Tocmai scăpasem de rege şi amintirile “regalităţii” noastre de la Zorleni se duceau pe apa gârlei… Partidul Social-Democrat / aripa Titel Petrescu, al tatei, fuzionase, forţat, cu comuniştii, şi vărsat în Partidul Muncitoresc Român, tata fusese uns primul secretar PMR al organizaţiei de bază din Zorleni – carieră politică scurtă, care l-a condus direct la puşcărie, câţiva ani mai târziu, pe timpul cotelor şi-a primelor întovărăşiri agricole, pe care nu ştiu cât le-a sabotat tata, dar în toiul acelor “prefaceri” a ţinut să rămână “om din satul lui” şi să-i apere cât a putut pe aşa zişii “chiaburi”…

Neglijenta istorie contemporană

OCTAVIAN BLAGA Dar de-aţi ieşi din pielea lui Ion Murgeanu, ce ar trebui ţinut minte despre Zorleni şi despre zorlăneni, de când se ştiu ei până în ziua de mâine?

ION MURGEANU Oh, Zorlenii sunt un loc cu o istorie fabuloasă dar căzută iremediabil sub copitele cailor şi-n colbul deja calcinat al celei mai neglijente istorii contemporane. Zorlenii au fost pământ domnesc, de la Ştefăniţă Vodă şi de la Aron Vodă, consemnat şi sub Cuza Vodă, nu întâmplător Carol I a ţinut să se împământenească acolo; dăduse de fapt de o mare pleaşcă: fosta moşie Calimachi ajunsese falimentară, după ce, moştenită de una din fiicele Agăi Calimachi, Roxanda, fusese jucată la cărţi de soţul acesteia, de hatmanul Alecu Roznoveanu, mare beţiv şi cartofor, ajungând pe mâinile unor cămătari evrei din Iaşi, Leiba Cahană şi Adolf Henig, de la care a şi cumpărat-o iunkerul neamţ Carol de Hohenzolern încă… Tata mi-a dat a înţelege că neamul lui şi al nostru aveam la Zorleni o vechime de cel puţin 300 de ani! Dar simţul exagerării, “inspiraţia năvalnică” , “exaltarea solemnă”, observată mai târziu şi de G. Călinescu, de la el am moştenit-o… Nu pot să nu reiau totuşi povestirea “reală” cu străbunicul Mihăilă Murgean, care la unica vizită făcută la Zorleni de noul rege, să-şi vadă moşia şi să inaugureze poate linia ferată Bucureşti-Iaşi, dar şi Casa regală de-aici; în timp ce la peronul cu covor roşu, unde fusese oprit trenul regal, cu cele două vagoale ( unul salon pentru rege şi curte iar celălalt pentru cal şi trăsura lui), fuseseră îngenuncheaţi mai mulţi săteni, mozolindu-şi cuşmele-n mâini, străbunicul apăru ceva mai târziu, dar avansă fără complexe, direct la picioarele noului „Domnitor”, folosind căciula lui brumărie pe post de pluş, “văxuind” cizmele impozantului rege-ofiţer şi grăind îndrăzneţ: „Căci ai făcut drum lung măria ta până la talpa ţerii şi colbul s-a pus pe ele, că treaba colbului aiasta este: să se puie şi pe proşti şi pe domnitor…” S-a spus că ar fi fost primar “pus de rege” acel Mihăilă Murgean, dar el era de fapt primar liberal dinainte, iar acesta-i fusese scenariul de întâmpinare a regelui după ce întârziase de la ceremonie reţinut de vreo cârciumă din cale… Nu era prost şi noi abia ne mai târâm şi azi pe faima lui… ”Duhnea ca un butoi, şi a a dat să-l sărute pe rege, adăuga mama la povestea tatei…asta de ce nu i-o mai spui băietului”, dar regele era rege şi l-a ţinut la locul lui…i-a ntins numai două degete străvezii… mai târziu aveam să aflu că aroganţa regală a acestui „Hopănţol”, cum îl şi porecliseră zorlenaşii, mergea până acolo încât unora „fără rang” nici nu nu le intindea mâna, altora le acorda, un deget, străbunicului i-a întins două, iar toată mâna le-o dădea celor de un rang cu el…Străbunicul deci fusese tratat atunci cu „rang de ministru” , căci neamţului îi plăcu „rigoarea” lui, observase pe cizmele lui ceva praf de pe drumul lung făcut totuşi cu trenul…aiurea…

Aceste poveşti, acest mit duce-n spinarea lui o istorie dispărută, istoria vechilor daci poate “sinucişi” după cucerirea romană încă din zorii istoriei moderne, căci modernizarea istoriei şi clasicismul ei încep cu sadicul imperiul roman, represiv şi atroce precum se ştie… şi de câte ori au venit străinii să ne conducă le-am răspuns cu acest rictus de ironie, postmodernist avant la lettre…

În comunism, Zorlenii deveniseră o târlă

OCTAVIAN BLAGA Ce a mai rămas din Zorlenii aceia fabuloşi ai copilăriei?

ION MURGEANU În comunism devenise o târlă. Am refuzat să revăd pământurile noastre din Podiş, din Şesul Movilei, din Grădina lui Petre şi din Clin. Când mergeam la Zorleni nu ieşeam din ogradă şi de pe malul gârlei. Mă simţeam un damnat. Apoi, după evenimente cât mama a mai trăit, a fost oarecare învâltorare, am recăpătat via, şi visam să fac la Zorleni o Şcoală de poezie, cum ştiţi, şi să rămân acolo şi post-mortem. Dar pentru că nu mi-am exersat, în ani, ştiinţa de-a mă sui şi matur “pe scaun”, nu a mers…Zorlenii rămân un vis şi o durere din vis… Galileea în care mă voi întoarce, după ultima răstignire “înviat în duh”… Este un liceu acolo, care se arată interesat să-mi perpetueze memoria, într-un fel. Dar eu, ca deobicei, nu insist: “Văd şi tac

Suntem nişte vlahi daci români

Dar nu mai puţin fabulos este locul vostru de naştere, Remeţi. Ceva am desluşit din cartea de folclor de pe Valea Iadului alcătuită de minunatul tău părinte, poetul Miron Blaga. Vreau să vă întreb ce este cu acest Blaga de la Sebeş până pe Valea Iadului la Remeţi? Căci nu ţi-am spus că “nişte Blaga” sunt şi la Zorleni, în satul Simila, veniţi acolo de peste munţi din cauza prigoanei austro-hungarice îmi închipui, şi cu nişte Grama, moşii şi părinţii mamei, cu alţii Ţurcanu şi Munteanu etc. Numele acestea le-am simţit totdeauna a fi transilvane şi prin modul lor de-a se regrupa, mai aparte, şi a servi un alt model de comunitate, faţă de aceea gregară specifică Moldovei de jos şi satului de adunătură format în jurul moşiei regale de mai târziu…

OCTAVIAN BLAGA Ca orice sat românesc în care s-au fost înstăpânit obiceiurile şi obişnuinţele tradiţionale româneşti, şi Remeţiul (localnicii bătrâni pronunţă Rimeţ) este un loc fabulos. Este fabulos pentru făptura lui geografică şi în măsura în care reminiscenţe ale acestor obiceiuri şi obişnuinţe mai sunt detectabile. Şi delectabile.

Ce e cu aceşti Blaga? Dacă etimologia stabilită de Alexandru Pele (pe scurt, blak cu alternanţă consonantică este tot una cu blag) este valabilă, atunci răspunsul este clar: suntem nişte vlahi, adică nişte daci, adică nişte români. Asta-i tot ce e cu aceşti Blaga. După frecvenţa numelui, baştina Blagienilor poate să fie Apusenii. Dacă stau să gândesc mai adânc, atunci îmi amintesc şi de neamul blajinilor… Cel mai probabil ca în Simila să se fi dus nişte neamuri de Blaga din Apuseni. Sau poate să fi fost mai mulţi blaki/blagi/blajini în locurile româneşti şi să se fi ţinut mai bine în Apuseni, dar în alte locuri să fie totuşi autohtoni…

Pupăcilă

ION MURGEANU Povesteşte la rândul tau ce fel de “copil teribil” ai fost…

OCTAVIAN BLAGA Memoria mea s-a împotmolit undeva în primii ani de viaţă, pe care mi-i amintesc doar cu amintirea celorlalţi. Din primii ani de viaţă, amintirea care îmi place, cum spun, amintită mie de ceilalţi este asta: eram un pupăcios. Pupam tot ce venea în cale. Îndeosebi copiii. Cum vedeam pe unul, cum ţoc!, o pupătură. Părinţii mei erau studenţi la Iaşi pe vremea aceea şi am scris-o undeva: mi-e teamă să merg la Iaşi – deşi o fac cu atâta drag – ca nu cumva să mă recunoască vreo victimă a pupăturilor mele. Dar copilăria mea s-a sfârşit pe la vreo 25 de ani. Dacă primii ani parcă nu i-am trăit eu, pentru că nu mi-i amintesc, aialalţi vreo 20 de ani de copilărie parcă nu i-am trăit eu, pentru că mi-i amintesc. Şi sunt plini de teribilisme pe care nu le prea pricep azi. Cel mai de neînţeles mi-e ce treabă aveam eu în anii liceului – o să râdeţi – să fac dizidenţă. Am făcut atunci fapte de vandal de care mi-e ruşine: am aruncat cartea aceea mare şi roşie, Omagiu lui Nicolae Ceauşescu, în tabla de fibră de sticlă, şi tabla s-a spart, s-a crăpat; am rupt, cu spectacolul de rigoare, din toate manualele, fotografia lui Nicolae Ceauşescu, manualele mele şi ale altor colegi… Credeam poate, pe vremurile acelea, că este frumos să rupi cărţile, dacă îţi sunt stricătoare. Nu era nici frumos, şi nici o carte nu e stricătoare, stricători sunt doar cetitorii… Ah, da, a fost şi un lucru frumos: am organizat un mare spectacol Eminescu pe 15 iunie 1989 şi am ţinut să recit DOINA. La repetiţii, a venit până şi directorul liceului să mă roage să nu recit poezia pe scenă. Şi nu am ascultat-o pe distinsa doamnă director. Mă tot întreb azi unde erau securiştii aceia care vedeau şi auzeau tot… Chefuiau la Leşu?

Dumneavoastră cam ce ştiţi de ei?

Pe securişti îi puteai da gata cu un discurs

bine articulat şi sincer despre patrie

ION MURGEANU Prea multe şi aproape tot ce se poate şti şi de rău şi de bine. Apropo cu Doina lui Eminescu. Eram şi eu copil de aproape de 30 de ani pe-atunci, după ce o învăţasem pe de rost, într-un fel de pod culturnic secret, de la Gura Humorului, pe recitarea sacadată şi rară a regretatului poet şi mare domn şi perdant Lucian Valea, am ascultat-o în delir, recitată din pragul casei de la Ipoteşti, de inimitabilul actor Ludovic Antal, unul din cei mai mari recitatori ai lui Eminescu şi din Eminescu (într-un film ar fi fost singurul poate să-l poată reda pe Eminescu cât mai aproape de chipul închipuirii noastre…) şi m-am dus direct la el, l-am luat în braţe şi l-am copleşit de sărutări şi de laude, după care am rămas sfinţi prieteni pe tot restul vieţii lui, din păcate atât de scurtă după aceea… La coborâre din ceardac, braţ la braţ cu actorul, foiau securiştii în jurul nostru. Aveau pe-atunci mania să se “intereseze” perverşi, despre anumite lucruri, dar nu le-am dat satisfacţie… Îi puteai da gata cu un discurs bine articulat şi sincer despre patrie. Aceasta a fost mai departe metoda mea. Chiar dacă prin exces şarjam în discursul meu, sau în alţi termeni făceam o miştocăraie de zile mari. Unul care venise la mine, peste ani, după ce mi s-a înscenat la “Tribuna României” un fel de şedinţe din alea staliniste, de pe vremuri, căci deja fluierasem în biserică şi acolo, şi am refuzat să mai merg “la ei” la sediu, în strada Oneşti, le-am spus dacă li s-a făcut dor, să vină acasă la mine, căci atunci aveam în fine o casă a mea, şi l-au trimis pe acela… mi-aduc aminte că era ziua mea, cunoştea amănuntul, de cum a intrat m-a firitisit cu felicitările de rigoare dar a refuzat să bea un păhărel şi orice altă trataţie. Atunci l-am tratat cu obişnuitul meu discurs patriotic deoarece singur îmi servise mingea la fileu: Am auzit că nu vă mai place aici la noi şi aţi vrea să plecaţi. Unde, “la voi”, i-am răspuns gata de sfadă; cine sunteţi “voi” şi noi restul cine suntem? M-am înflăcărat din ce în ce mai mult şi mai tare, bietul maior crezu la un moment dat că aş fi putut lua foc. I-am explicat punctual că înaintea lor, ţara eram “noi, ceilalţi”, pe care ei nu-i păzeau ca lumea, umblau după stafii gata expirate… În fine: Cu dumneavoastră se poate vorbi, sunteţi om citit, să ştiţi că şi eu sunt tot de la ţară, din Oltenia, dar eu am lucrat înainte la medici şi actori, să vedeţi acolo intrigi şi mâncătorie.”..

Teroarea s-a construit noi între noi

OCTAVIAN BLAGA Cum funcţiona “sistemul”? Securiştii de ieri i-aţi mai văzut după 1990 pe undeva?

ION MURGEANU Pe unii securişti care m-au cercetat şi pe mine îi văd uneori la televizor, aceiaşi care “rupeau biletele” la intrare la Conferinţele Scriitorilor şi asigurau ordinea “în civil” şi pe “neve”, credeau ei… Oameni şi ei sărmanii, dar unii erau de-a dreptul scârboşi, răi din fibră, au bătut, au maltrat, au umilit, acestea nu sunt poveşti… Am să povestesc iarăşi un episod, aparent fără legătură, vara mergeam în vacanţă la Cumpătu/Sinaia la vila 2, în casa Mociorniţei, pe care între timp şi-a revendicat-o, i s-a retrocedat şi a şi vândut-o, să vezi lele ce alean şi ce patriotism, cu retrocedările, n-a lăsat-o, să zicem, scriitorilor, mai departe, fiind şi dânsa atât de delicată şi fină intelectuală, mă rog, atunci era a noastră, mergeam ca la noi acasă, numai că într-un rând maşina ne-a fost oprită la marginea Ploieştilor, înainte nu se mai putea circula… Şi de cât timp? Am întrebat prin stânga şi prin dreaptă… Apăi de ieri de pe la ora asta… Şi până când? Nu se mai ştia… M-am dat cu noi întrebări la miliţianul şi la civilul din preajma lui, ce era porcăria asta, avem un copil mic în maşină şi bilet la odihnă şi creaţie ( am subliniat!) începând de azi… Înapoi! Am fost somat: puneţi în discuţie securitatea întâiului preşedinte şi bla bla bla… vociferam şi mai tare, costumul meu alb impecabil, îmi impunea ţinută, paznicii s-au sfătuit între ei, unul îmi lua numărul de la maşină, celălalt, civilul, a pus mâna pe mine, să mergem puţin undeva. Ia mâna de pe mine, am urlat stârnind praful pe toată coloana, cu asta te ocupi tu aici?! Şi m-am tras la o parte ca ars cu acid. A venit după mine un alt miliţian, era unul blajin (un Blaga?!!), unul cu mamă şi tată acasă, cu nevastă şi copii ca noi: Nu vă puneţi domnule, ăla e rău, rău de tot, uite cum faceţi, şi ne-a descris un traseu clandestin, puţin ocolit, până ce ieşeam la drumul mare pe şoseaua naţională, mai departe am fost salutaţi pe tot traseul ca una din maşinile de control ale paznicilor… Vedeţi Dvs. cum funcţiona sistemul? Iar asta era peste tot. Se exagera. Se ştia că tovarăşul este la Predeal, nu aveau cel puţin curajul să se intereseze de programul ori de sejurul lui, teroarea s-a construit noi între noi, securistul în civil care te lua frumos de braţ şi te ducea undeva, de unde nu te mai întorceai zile, luni, ani de zile sau deloc acasă. Cazul acela cu Ursu şi altele poate, o bâlbă a destinului sau ceasul rău…

Patria mi-a stat tot timpul ca o rană deschisă

în suflet

În ce mă priveşte, îngerul meu a funcţionat ireproşabil şi-i mulţumesc lui Dumnezeu, când m-au cercetat o singură dată la sediul lor din strada Oneşti, mai multe ore (dar fusesem turnat şi anunţat de cel ce mă turnase că voi fi chemat şi eu la “jumuleală”), la un moment dat mi-au pus pe micul pupitru la care stăteam doar eu jos, un voluminos dosar: Acesta e dosarul Dvs. Şi mâine puteţi fi chemat în instanţă… Crezusem că era o glumă, o strategie de-a lor, să te înspăimânte ori să te pună să iscăleşti ceva… Am scăpat numai cu o declaraţie de uzură… Asta am vrut, mi-au zis într-un final, să cunoaştem omul, opera v-am citit-o! Ca să vezi! După revoluţie, dar mai ales în involuţia ce i-a urmat, ziariştii de la “România liberă”, ziar la care şi eu am lucrat cândva, trimis acolo lui Oct. Paler ca protejat al lui A. E. Baconsky, au publicat numărul dosarului meu, aflat la acea vreme într-adevăr pe masa ministrului de interne Theodor Coman gata să fie înaintat în instanţă “pentru uneltiri împotriva regimului” şi alte “incitări” în rândul oamenilor de litere, au fost şi extrageri din el, şi atunci mi-am dat seama că nu fusese o glumă şi nici nu a fost de glumit cu regimul totalitar. L-aş fi putut parafraza pe AEB şi i-aş fi spus lui Ceauşescu de data aceasta – “Securitatea sunteţi Dvs, stimabile”, dar nu cred c-aş fi avut eu tupeul acesta. Mircea Dinescu se spune că-l înfrunta, obraznic, la întâlnirile cu scriitorii, punând carul în faţa boilor, originea lui “muncitorească” înaintea celei reale de lumpen… Acelaşi discurs şi acolo la ei la sediu: ţara este şi a mea şi a noastră, a mea în primul rând, iar strategia mea era că-n fiecare grupaj de poezii publicate pe la reviste era şi una de patrie, neconjuncturală, căci patria mi-a stat tot timpul ca o rană deschisă în suflet, iar urmele ei mi se vedeau şi pe frunte, eram sincer şi cu durere reală pentru ţara, patria noastră, cum de altfel sunt şi astăzi, asta i-a plăcut îngerului meu păzitor şi de aceea m-a apărat…

Vă iau cu mine la Ieud până admiteţi

că ţăranul român nu poate fi distrus

Dar acum ce ne facem, frate Octaviane? Cum stăm cu discursul patriotic în clipa de faţă? Au secat izvoarele iubirii de patrie, a devenit ceva nociv naţionalismul, într-adevăr? Sau nu mai este trendi, ne îndreptăţeşte ceva să întoarcem “iubirea de moşie” a moşilor şi strămoşilor în jafuri şi înstrăinare, în mizerabilitatea în care trăim, şi din care mai lesne evadăm decât să ne spălăm de ea?! Mie nu-mi sună a bine exodul populaţiei de la sate fie şi-n ţările surori latine, căci părăsesc satele nu numai cei “blaki” de tot, toată suflarea, ca să nu mai spun că ţăranii au şi dispărut ca aşezare şi clasă socială… Iată că “visul” lui Ceauşescu de “a distruge ţărănimea” l-a realizat urmaşul şi “pretinul” lui Iliescu… Greşesc oare?!

OCTAVIAN BLAGA Chiar că v-a chitit Călinescu!… Mai rar, rogu-vă, că vorbiţi cu un ardelean, căruia nu trebuie să îi spuneţi o glumă miercurea, să nu râdă duminica în biserică!

Într-o oarecare măsură, îmi pare că greşiţi. Eu cred că e cale lungă până la distrugerea ţărănimii române şi, de fapt, nu dau, în străfundul minţii, nici atât a inimii mele, vreo şansă planurilor de natura asta. Vă iau cu mine la Ieud sau la Spermezeu, sunt două locuri pe care le cunosc bine, şi vă ţin acolo până admiteţi că ţărănimea românească nu poate fi distrusă. Am răbdare şi o sută de ani. Ah, că s-au schimbat multe din toate celea, se poate, şi nu e prima dată în istoria lui când ţăranul român le mai schimbă pe unele. E trist ce se întâmplă acum, cel mai trist e pentru mine că s-au dezbrăcat cei mai mulţi de portul lor, că nu prea mai ştiu copiii juca un danţ de pe vremuri şi că nană Floare nu mai vrea să facă pită din mălai. Prezic: ţăranul român, deştept cum este, poate după ce i s-a întoarce fiul rătăcitor fără ban sau cu ban muncit din greu prin străinătăţuri, s-a apuca să îşi dreagă casele bătrâneşti, s-a îmbrăca în straie tradiţionale, femeile or găti ca pe vremuri, în fiecare sat mai acătări va fi iar câte un instrumentist, şi încă multe altele, numai cât să-l aştepte pe vestitul european, pe care l-a cunoscut la el acasă, unde ţăranul român tânăr a înţeles iarăşi cine este el, ţăranul român, şi că este chiar el însuşi, nu poate fi nimic altceva, vestit european care va vărsa bani frumoşi, numai să fie lăsat să-şi facă o vacanţă în timp, într-un timp mai liniştit şi mai frumos. Acel timp etern al ţăranului. De aici, până la molipsirea generală a ţărănimii întru întoarcerea acasă şi, cum spune marele meu prieten Caşin Popescu, ridicarea în trecut, nu poate fi mult. Prezicerea mea e veche şi deja este zicere, mai ales în Bucovina, în Maramureş şi în Ţara Moţilor. Dar cum, ţăranul român, ţăranul de pe Valea Izei, să zicem, care şi-a făcut Republica lui, Republica Iza, să poată fi distrus?! Că nu poate fi ţinut în loc, într-o aceeaşi formă, e altă poveste…

ION MURGEANU: Minunat, minuată poezie, ar trebui să trecem şi prin meleagul Vasluiului…Nu spera şi n-ava teamă, nana Floarea nu va mai fi poate la „îmtoarcerea fiului risipitor” cu teşchereaua plină de bani…ş-apăi, ca să mă rostesc şi eu pe limba ta, banul nu-l haineşte pe om?! Am o mare tristeţe, chiar disperare în multe ăprivinţe ale viitorului…un sfârşit tot va fi, despre cel luminat, „în lumină” ar fi prea multe şi „prea altfel” de spus…Dar îmi place ce-ai spus mai sus, aş muri de drag să mai fie aşe…

Nu putem spune că stăm prost cu discursul

patriotic când îl avem pe Tudor Gheorghe

OCTAVIAN BLAGA Nu stăm prost nici cu discursul patriotic. Avem scriitori şi oratori capabili de un discurs curat, mobilizator până la lacrimi. Am o mulţime de nume. Că nu ajunge la oameni, e fiindcă nu e lăsat să ajungă. Că nu e trendy, e cert. Dar e mai mult decât atât: te încarcă cu stigmata. Produ-l şi vei fi pus la colţul de ruşine. Produ-l, şi n-ai să mai exişti pentru elitiştii care fac jocurile şi numele în cultura română de azi (şi nu numai)…

Dă-i încolo. Eu unul nu mă sinchisesc. Am produs şi produc discurs patriotic, în scris, pe uliţă, în străinătate, în singurătate, după umilele mele puteri. Mi s-a spus că plictisesc de către oameni pe care îi socotesc prieteni (reciproca nu mai e valabilă). Am scris un ELOGIU AL NEAMULUI ROMÂNESC, o carticică, dar se va face cărţoi. Cum să stăm prost când îl avem pe Tudor Gheorghe? Şi ce discursuri patriotice frumoase vin de la Chişinău! Dar iarăşi: îi vedem numai pe ăia, pentru care manelele sunt baza, pentru care ce zice HR Patapievici e sfânt. Cum era versul ăla – vers zice Manolescu că e – şi al cui era: “Îmi bag penisul în gura ta, Românie”? Gălăţanu sau Ianuş. Nişte nefârtaţi. Să-i punem la stâlpul infamiei, să le tragem nişte şuturi în fund? Mie mi se pare că ne pierdem prea mult timp, prea multă energie cu scursurile antiromâneşti. Nu zic să nu le mai tragă câte unul o palmă, dar uitaţi-vă ce facem: ne căinăm la nesfârşit că totul e mizerabil, că cocoţacii ne sufocă, şi nu ne mai rămâne timp pentru lucrurile esenţiale. Dumneavoastră aţi vrea să ne spălăm de ei şi de mizerabilitatea în care trăim. Dar nu vedeţi că sunt ca râmele? Tai una şi se fac două. Să-i lăsăm în gunoiul lor, nu zice ţăranul român că dacă te iei după o muscă ajungi la rahat? Să ne cucerim ţara înapoi cu frumuseţea dinlăuntru a neamului nostru. Aceste râme se vor înfunda înapoi în pământul de unde au ieşit. Ştiu că şi atunci îl vor suge, doar că pe dedesupt… Dar mai ştiu că pământul cu râme multe e pământ bun!

Nu pun mâna în foc pentru nici unul din “elitiştii” de azi că nu şi-au făcut mâna şi cu declaraţii la Securitate

OCTAVIAN BLAGA M-am înfierbântat, după ce v-am rugat să o luăm cu domolul! Ne mai întoarcem puţin la treaba cu securiştii? Despre foarte mulţi scriitori se vorbeşte că ar fi colaborat într-un fel sau altul cu securitatea. Cât e adevăr, cât e minciună, de ce această discuţie?

ION MURGEANU Au colaborat. Am avut totdeauna în preajma mea informatori scriitori cunoscuţi. Acum pot să dau şi nume, ce mai interesează. Dar n-am să pun decât iniţialele unuia. Deşi nu era între noi ca poeţi nici o legătură, ori simpatie “de stiluri”, mult timp s-a ţinut după mine G. A. Chtonic fantast din aceeaşi “câmpie eternă” cu Bănulescu şi Mircea Dinescu, dar mai încrâncenat şi mai “blak” decât ceilalţi doi. La un moment dat criticul Cornel Regman, dând din cap cu înţeles, ca omul păţit, mi-a spus în şoaptă: Tot împreună, tot nu v-aţi despărţit?! Îşi dădea seama că „nu afinităţile elective” îl ţineau strîns legat de mine pe celălalt! Mă făceam a nu înţelege cum şi de ce. G.A. la un moment dast m-a întrebat direct: „Dar tu bătrâne de fapt ce vrei de la regim?” „Eu vreau totul, i-am răspuns calm, însă bine montat, căci am înţeles în sfârşit, unde bătea şi cu ce elemente noi ar fi urmat să-şi facă informarea.” L-am ajutat deci în modul cel mai surprinzător pentru el: Mie mi-ar plăcea să fiu în locul lui…eu asta îmi şi doresc şi uneltesc în acest scop…” Eram imperturbabil. „Stai oleacă, nineacă, tu nu glumeşti?” Acest „nineacă” specific lui G.A. „Absolut deloc, i-am răspuns. Eu aş conduce mai bine…” Dar asta mi-o spunea la Zorleni tata. „Dă-mi mie banii lui să vezi cum conduc eu atunci…” Probabil că informaţia a ajuns unde trebuia, dar „cunoscând omul” …după aceea, securiştii vor fi râs copios, căci erau oameni pregătiţi, de obicei cei care se ocupau de scriitori erau cititori avizaţi, absolvenţi de filologie…unii poate chiar buni psihologi… Da, erau foarte mulţi turnători printre scriitori, îi puteai depista şi după compromisurile cu ideea, din cele ce publicau. Erau între ei şi oameni cu dosare grele din trecut. Cine şi-ar fi închipuit că Ştefan Aug. Doinaş era unul dintre ei? Nu pun mâna în foc pentru nici unul din “elitiştii” de azi, că nu şi-au făcut mâna şi cu declaraţii la Securitate… Cu cât îi văd mai gălăgioşi şi porniţi împotriva comunismului cu atât beculeţul din mintea mea se aprinde mai des…Nu sunt minciuni cu colaboratorii, dar e un exces inutil, se procedează greşit, părerea mea, că întindem gluma la nesfârşit. Îi căutăm şi-i dăm în vileag pe cei compromişi dintre scriitori, preoţi, artişti, dar de cei care i-au pus să se compromită nici o vorbă…Ar trebui scoşi poate în faţă omul şi agentul lui de legătură. Puşi, cum se spune, pe două coloane. Păi altfel cum?!

Umilinţa tiraniei nu ne-a vindecat

OCTAVIAN BLAGA Mie mi-e cam greu să pricep toată tevatura care se face pe marginea aşa-zisei poliţii politice, a colaborării cu securitatea. De ce e nevoie de o instituţie specială pentru arhivele securităţii? De ce nu se ocupă istoricii de treburile astea (unii o fac, şi o fac bine)? E actuală, e folositoare o dezbatere despre colaboraţionism, colaboraţionişti, securişti, torţionari, în anul de graţie 2007? Se face ea în mod corect? CNSAS, Mircea Dinescu, ce reacţie aveţi când vă ajunge acea prescurtare şi acel nume la urechi?

ION MURGEANU Eu am scris şi pubicat foarte recent un articol în Meridianul Românesc din USA, unde ştii că fac un supliment lunar , despre zelul lui Dinescu de a-i desconspira pe preoţi, şi în general despre problema cu deconspirările, dezvăluirile, cearta politică, râca dintre persoane şi partide, scindarea, marea trăncăneală…Nu e corect profilul de inchiziţie politică al CNSAS, dar nici cu istorici ca Tismăneanu nu faci procesul comunismului…Nu ar fi fost mai nimerit un Al. Zub de la Iaşi victimă clară şi distincă a comunismului? Chestiunea este prea lungă, prea spinoasă, prea delicată. Suntem şi în acest caz adepţii formelor fără conţinut sau cu un conţinut fals ca vai de el. Ne temem de evrei şi le facem jocul. Dar nu din cauză că avem motive reale de-a ne teme de evrei. L-au scos ţap ispăşitor pe Ion Antonescu dintr-un context în care evrei iluştri i-au luat şi apărarea. Dar noi cu laşitatea şi cedările noastre mai curând demolăm şi statuile neridicate ale unui erou militar al neamului, al cărui termen de comparaţie, ca patriot, e ciudat, dar numai N. Ceauşescu mai poate fi cu totalitarismul lui. Antonescu nu a fost la vremea lui altfel. Un prieten care a trăit epoca, arh. Anghel Marcu îmi povestea că la ziua de naştere a mareşalului erau oprite un minut toate mijloacele de transport şi lumea pusă să îngenuncheze şi să se roage pentru conducătorul ţării. Lucruri de la care a avut ce să înveţe şi Ceauşescu. Sau parăzile lui Carol al II-lea, risipa de adulaţii festive. Dar să ne întoarcem la clipa de faţă. Am văzut cum a stat luni de zile un bust al mareşalului din mica grădină a bisericii Vergului din Capitală cu o găleată ruginită de tablă peste cap înainte de a dispărea de tot… Şi m-am întrebat: Cui prodest?! Doamne, ca român m-am simţit consternat. Nu că aş avea o simpatie specială pentru Ion Antonescu pe care nu-l înţeleg cel puţin atât cât îl pot înţelege pe Corneliu Codreanu, un alt asasinat din seria mare a celor care au vrut să urnească ţara aceasta şi poporul ei, să le “energizeze” cumva… Oh, are Octavian Goga un text de o virulenţă teribilă, din primele luni ale primului război mondial, când învinşi, umiliţi de inamic din primele lupte, treceam printr-o devălmăşie şi delăsare asemănătoare: “Ţară de secături, ţară minoră, cazută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, o epidemie înfestată de epidemia morală. Ţara în care un Morţun devine ministru la Interne, un aşa-zis Porcu stâlp la partid, cu conducătorii simpli hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei”.

Aceste lucruri par scrise ieri sau aseară. Nu am făcut nici un pas înainte spre noi, să căutăm ceva înlăuntrul nostru; umilinţa tiraniei nu ne-a vindecat; şi de aceea poporul cel şi mai rău tratat azi decât ieri are dreptate să fie nostalgic după Ceauşescu; în ce mă priveşte, sunt disperat aşa cum eram disperat pe timpul “genialului” când vedeam că avea toate instrumentele să construiască binele şi nu a făcut-o; şi nu o va face nici următorul “geniu” care se va naşte după el… fie şi la cinci sute de ani, cum aproxima el cu candoare… Cine ştie… Dar forma mentis va fi aceeaşi… Mi-aduc bine aminte ce a făcut Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin, după ce cu chiu cu vai a primit să fie Domnul Ţării Româneşti. Mai întâi l-a descăpăţânat pe cumnatul şi adversarul lui politic, boier Bălăceanu, al cărui cap a stat să-l bâzâie muştele şi tăunii lung timp, înfipt într-un par în faţa palatului în care azi se află Muzeul de Istorie al Bucureştilor…

CNSAS: Plăcerea de-a mirosi sânge proaspăt

Şi mă întrebaţi dacă CNSAS e o instituţie viabilă şi motivată. E o instituţie izbucnită din capul lui Brâncoveanu şi-al lui N. Ceauşescu până la Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Asta e CNSAS-ul! Plăcerea de a decapita! Plăcerea de-a mirosi sânge proaspăt fie el vinovat sau nevinovat! Oare nu-i simptomatic că poetul Dinescu loveşte mai îndesat în preoţi şi-n fond în Biserică? Nu că preoţii ar fi fost mieluşeii lui Dumnezeu ca răstignitul lor model biblic! Dar ideea e că dacă nu au fost ar fi putut fi; nu avem iertarea sau cel puţin toleranţa bisericii ca dogmă şi instituţie, instituţie care nu-i un concurs de virtute şi frumuseţe , mai mult un lazaret este, cum a şi spus Învăţătorul: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doftor”… dar avem în schimb tone de tămâie de ars în cădelniţe pe la colţurile zilei, care nu mai încape de răutatea ei…

Boier Dinescu

OCTAVIAN BLAGA Cum vă place poezia lui Dinescu?

ION MURGEANU Când l-am cunoscut eu Dinescu mai era un copil inclusiv ca poet. Mi-a fost simpatic şi ne-am împrietenit, era în stare să şi joace în faţa mea pe stradă, tu ai fost pupăcios ( îmi place asta!), iar el era jucăuş! Observ că s-a transformat în “Jucător”! Treaba lui; căci nu am rămas prieteni în aşa fel încât să ţinem neapărat legătura. Poezia lui e vie, naturală, dar fluierată din deşte, ar spune Arghezi, omul e plin de nerv şi are znagă, dar nu este un cultural, ia şi el ce aspiră din aer, e un poet de succes şi succesul de obicei poate fi mai ales sezonier…Mi-a plăcut la fel de mult ca poezia lui, vinul lui Galbena de Potelu, obţinut după ce a devenit “boier Dinescu” şi latifundiar cu moşie, conac şi vie, pe decindea Dunării…Miraculos, deşi nu e nimic miraculor aici: e mai mult ţac-pac! Toţi îmbogăţiţii revoluţiei anti-ceauşiste, mai mult decât anticomuniste, au folosit reţete asemănătoare: au pus mâna şi au luat! Din păcate poetul Dinescu rămâne în urmă, vorba lui Labiş, “o amintire frumoasă”. El mai mult circulă după evenimente pe la televiziuni şi prin scandaluri de divertisment politic. Împreună şi cu ţuţeri ca Stelian Tănase, care în prezenţa lui mor de plăcere, se gudură, schiaună, fac ca toate potăile. În ce mă priveşte am fost obişnuit, şi Dinescu trebuia să fie şi el tot la fel, cu poeţi care au pariat totul pe poezie, în condiţiuni drastice, Labiş, Nichita Stănescu, restul se ştie. Îmi place poezia lui Mircea Dinescu, dar ea este un spectacol pe termen. Am să scriu poate o Cronică a mirării despre Mircea Dinescu, începând cu acea amintire, când eram la Slobozia, la o şezătoare literară, în liceul în care rămăsese corigent sau repetent, şi după şezătoare, pe hol, s-a apropiat de mine un profesor de română sau de istorie, care mi-a pus un fel de întrebare îngrijorată. Chiar are talent repetentul nostru Mircea Dinescu? Da, are talent, i-am răspuns, şi Eminescu a fost repetent. Dar să ştiţi că n-aveţi de ce să fiţi atât de îngrijorat, Mircea nu va ajunge niciodată unde a ajuns Eminescu. Şi am avut dreptate.