OCTAVIAN BLAGA Se spune despre copilul care aţi fost în copilărie că avea o memorie ieşită din comun: citea de două ori o lecţie şi numai ce o ştia pe dinafară. Iar Tatăl Domniei-Voastre vă suia frumos pe un scaun, să vă asculte sătenii. O fi rămas intactă în memoria Domniei Voastre vreo lecţie din cartea de istorie după care aţi învăţat în vremurile acelea?

Postmodernismul – un prost modernism, o caricatură a modernismului

ION MURGEANU Memoria mea s-a emancipat. Ţine minte numai ce-i trebuie ca metodă de lucru. Mai ales ca metodă de lucru. Când scriu apare ceva pe flux despre care ştiu doar atât: că există pe undeva şi unde anume. Ai observat că fac risipă de latinisme, eu care nu am învăţat niciodată latină pentru că la vremea “şcolirii” mele nu mai eram romani şi nici latini şi nici rupţi din “coapsa Daciei şi-a Romei”. Puii de lei deveniseră slavi şi pigmei sovietici. Deci cu memoria stăm încă bine, dar e o memorie introvertită, de aceea ocolesc discursul în public, iar ceea ce pun în scris verific de două şi de nouă ori. Astfel, observ că am obţinut un stil al meu, un fel de a spune în scris lucruri oricât de pretenţioase şi dificile, dacă nu-i prea pretenţios spus. Le spun cu drag, cu plăcerea de a le şti, şi cu risipă de imaginaţie. Am devenit un computer cu un fel de google destul de dezvoltat. Nu mai am complexul culturii ca în lunga şi risipitoarea mea tinereţe vagantă. Nu mă mai intimidează maeştrii, clasicii, modernii, iar despre postmoderni pot spune că mă amuză şi mă aţâţă. Cu mireazma lor de izmene murdare şi de chiloţi de damă neparfomaţi. În fine. Posmodernismul pentru mine, am mai spus undeva, este un prost modernism, o caricatură a modernismului. Neavând imaginaţie proprie, el demitizează texte adesea fundamentale şi ironizează deobicei fără haz; întoarce lumea şi istoria pe dos, dar buzunarele lui sunt gata rupte înainte de-a fi pornit la drum.

Un Băsescu nu-i prinţul Henric din Shakespeare

Din cărţile de istorie din copilărie precis şi exact nu mi-a rămas nimic, căci nici n-a fost nimic de rămas. Era o lecţie despre paşoptişti şi un text cu Ana Ipătescu eliberând guvernul provizoriu. Eram puşi să ne incite ideea de republică, însă vedeţi şi voi ce a ieşit din ea chiar şi după a treia baricadă “revoluţionară” de la noi. O republică samizdat cu Iliescu preşedinte, fost demnitar comunist el însuşi, din primul eşalon, care i-a uzurpat de fapt scaunul lui N. Ceauşescu, sau din ce în ce mai rău, cu următorii, pe care nici n-ar trebui să-i numesc preşedinţi. Ideea încă nu s-a copt la noi. Nişte derbedei şi nişte clienţi ai vanităţii, o vanitate care nu are în schimb nimic din filosofia Eclesiastului, nici teamă şi nici reproş cu alte cuvinte. Un Băsescu ştiind nativ să vorbească, căci are simţul limbii “de la iarbă” probabil, din gena moldavă paternă ( terra paterna a lui Cezar Ivănescu, turc, albanez şi moldav; Băsescu moldav şi probabil tătar) , primul politician postdecembrist care a pus în grea suferinţă vechea limbă de lemn, dar tot mitocan rămâne şi derbedeu, căci este un om fără educaţie. El n-a avut cum şti lecţia prinţului Henric al lui Shakespeare, petrecăreţul din speluci cu grăsanul şi destrăbălatul Falstaff, până în clipa când este pus să-şi asume coroana Angliei, şi atunci o rupe abrupt cu golanii, cu speluncile şi golănia…Nici nu ar fi poate de nasul unui „republican” de la noi să facă una ca asta, om din popor, nu-i aşa, şi alesul poporului, iar boborul nostru, în materie de politichie suportă orice, numai să fie la cârciumă, cu bere şi cu mititei…şi dacă se poate şi periniţa, jucată jos la podea, pe vârfuri şi pe călcâie…

Preşedintele Bălcescu, un model de preşedinte al republicii române

În ce mă priveşte, singurul model de preşedinte al republicii române îl văd, din istorie, pe Nicolae Bălcescu, deşi el nu a apucat să acceadă la asemenea demnitate, dar era, implicit, în programul şi-n crezul lui. A fost un predestinat. Republicanii de azi nu au cel puţin curiozitatea de a-i găsi anonimul mormânt din cimitirul săracilor de la Palermo. Ori să-i ridice aici în ţară un mormânt, simbolic, undeva într-un spaţiu public, de genul mormântului eroului necunoscut, MORMÂNTUL PREŞEDINTELUI BĂLCESCU, sau MONUMENTUL, în fine, cu ţărână adusă de la Bălceştii natali; cum spunea Ion Barbu: “Leagăn amar, săracii mei Bălceşti!”.

Ar fi putut fi aceasta istoria care trebuia să-mi rămână atunci în cap, dar nu a fost să fie. O, cât aş vrea să mă mai poată sui tata pe scaun şi să-i dau drumul cu tot ce ştiu eu acum… ori de câte ori în cercuri intime “mă înfierbânt”, primesc acelaşi compliment, dar multe mai ştiţi, domnule…

“Văd şi tac”

Eram un copil frumuşel şi dezinhibat, tata mă purta ca pe un pui de boier, deşi el, băiat orfan, urmaş al unei decadenţe vădite, nu a fost decât un fel de Zorba, autorul unor proiecte mereu eşuate, chiar după ce prindeau aripi, căci nu zbura mult în ele. Dar mi-a lăsat ideea că sunt/suntem altceva decât restul lumii, o idee destul de periculoasă în fond. Acum văd că nu sunt decât cineva care interesează din ce în ce mai puţin şi n-a interesat niciodată de fapt pentru că m-am ţinut prea tare în espectativă. Am ţinut la singurătatea mea cu îndărătnicie. Dar de ţinut, am ţinut minte tot ce s-a întâmplat în viaţa mea. Cred că formula mea a fost una pe care o folosise la vremea ei regina Victoria a Angliei: “Văd şi tac”. Am citit lucrul acesta undeva, unde căutam ceva despre Carlyle şi mi-a plăcut foarte mult. Atât despre memoria mea: observi poate şi din acest răspuns în ce fel funcţionează ea. Dar memoria ta, cum funcţionează acum, când mustul tinereţii fierbe încă? Este interesant de ştiut cum funcţionează tinereţea unui om care încă mai acumulează. Sau nu?

Ştiu şi tac

OCTAVIAN BLAGA Dar ne oprim vreodată din acumulat? Eu cred că omul se face vin doar după, doar dincolo. Cât trăieşte, omul este must care fierbe. Cât despre memoria mea, ea funcţionează oarecumva defectuos, dar ce comoară! Defectuos, pentru că, deh!, ar trebui ca memoria să îţi fie de folos în orice ipostază a ei, însă mi-e teamă câteodată că nu îmi e, că mă încurcă. Sunt într-un cerc de tineri de-o vârstă, să zicem, de toate felurile. Ar fi bine să îmi amintesc un banc, s-ar zice. Dar nu, căci memoria mea nu are antrenament în direcţia aceasta. Îmi amintesc prea multe lucruri pe care, în acel cerc să le spun, ar fi caraghios. Îmi amintesc tot mai des versuri din Iliada, în elină. Am avut parte de doi-trei dascăli fantastici de elină şi latinie, e drept, doar profesori vizitatori, adică veneau pentru câteva săptămâni la Cluj, unde studiam limbile clasice, şi unde era cam penurie de dascăli de profil la vremea ceea. Unul dintre aceşti dascăli vizitatori se cheamă André Hurst şi Domnia Sa ne-a îndemnat pe noi, mica noastră grupă de studioşi, să învăţăm pe dinafară primele şapte versuri din Iliada. Dar pe dinafară ce ar însemna? O înşiruire de cuvinte? Nu, scandam, cunoşteam toate înţelesurile acelor cuvinte din primele versuri ale Iliadei, cu toată gramatica aferentă. Nu prea mulţi l-am luat în serios pe profesorul Hurst, dar eu am făcut-o. Şi acum, cele şapte prime rânduri ale Iliadei mă obsedează, cu toate sunetele, cu toate înţelesurile cuvintelor. Ce a provocat această lecţie pentru mine? Acelaşi procedeu în lectura atâtor şi atâtor poezii, în mai multe limbi. Iar această memorie nu o pot opri, dar nici expune. Memoria poeziilor. Şi atunci… ştiu şi tac!

Memoria râsului

Hehe, aveam un moldovean de la Câmpulung Moldovinesc în grupă, un băiat de multă treabă, Cătălin Homiuc. Ne împrieteniserăm, noi doi, că aveam mai multe în comun decât cu ceilalţi. Comiteam versuri, citeam şi altecelea decât gramatici, şi iacă-ne într-o bancă, în fundul clasei, sătui de acelaşi fel de a ni se băga materia pe gât de către una din doamnele profesoare, ca la gâşte, cu forţa. Ne uitam unul la altul în timpul cursului şi, Dumnezăule mare, ne umfla câteodată un râs pantagruelic, ce nu-l puteam stăpâni şi gata. Dar cum râsul prietenului meu avea o forţă contaminatoare, ne trezeam cu toată grupa râzând, fără să prea ştie de ce. Parcă noi porniserăm de la ceva! Nu, ne priveam în ochi şi hazul era aranjat. Odată, profesoara cu pricina nu s-a mai răbdat şi ne-a provocat: Spuneţi-mi şi mie de ce râdeţi, vreau să râd şi eu. Cine să-i răspundă? Nemernicul de mine. Niciodată n-am dorit să fiu un nesimţit, şi nici atunci poate că n-am fost, căci ştiu şi azi că am spus cu dreptate: De dumneavoastră, Doamnă, sărut mâna. Nota de plată pentru râsul nostru urma să vină, şi am plătit, eu mai mult, dar şi Cătălin. Asta mai e o altă parte a memoriei, foarte activă: a râsului pe care l-am râs cu unii oameni dimpreună.

Amintiri amintitoare

Am vorbit de memoria poeziilor şi de memoria râsului. Sunt două fragmente din memoria mare şi împrăştiată care nu îmi dau pace, alături de o a treia, a faptelor şi întâmplărilor încărcate cu ridicol, cu penibil, cu nefiresc. Dar e treabă multă cu memoria aceasta. Mi-o simt, tot mai ades, în toate părţile, o adunătură de amintiri pe care nu le pot stăpâni cum mi-aş dori-o. Acumulările mi se produc în ultima vreme mai mult haotic. Dar e în grija noastră să ne străduim să ţinem minte numai ce vrem? Mie îmi plac tare acele amintiri care provoacă amintirea altor amintiri, amintirile amintitoare.

Oricum, constat cu multă tristeţe că memoria mea şi a celor de-o vârstă cu mine nu mai este ce a fost memoria pentru generaţia părinţilor şi, mai ales, ce a fost pentru generaţia bunicilor. Am o bucurie enormă să observ cum funcţionează memoria celor de vârsta bunicilor, a celor de la ţară, în mod particular, în cercetările mele etnosociologice. Fie că am consemnat amintirile bătrânilor de pe Valea Iadului, din Spermezeu (Bistriţa) sau din Ieud (Maramureş) sau din Mingir (Hânceşti), m-am minunat fără măsură de capacitatea de conservare a întâmplărilor, faptelor, cuvintelor pe care o posedă ţăranul român. Noi, tinerii, am lăsat să ne fure minţile şi televizorul, şi internetul, şi şcoala, şi constat cu tristeţe că nu mai ştim nimic coerent. Amintirile amintitoare ale bătrânului ţăran român sunt atât de vii, că ai putea să le culegi cu mâna şi să le pui pe iarbă, să le priveşti cum se întrupează şi cum umblă.

Generaţia tânără decade din dreptul la postumitate

Generaţiei mele îi lipseşte cu desăvârşire discernământul în folosirea acestei minuni care este capacitatea de memorare a omului. Şi ne mai lipseşte ceva, corelat: nu învăţăm nimic din ce am săvârşit, nu ne căim pentru greşelile noastre, nu ne propunem acţiuni majore, ne complacem într-o uitare de sine şi de lume care ne va aduce o decădere din dreptul la postumitate pe care îl are fiecare val şi fiecare frunză.

Poate să vi să pară curios, dar blamez şi şcoala de azi pentru ce se întâmplă cu generaţia tânără. Să fi fost tot timpul şi înainte vreme la fel? Ce fel de istorie – dacă tot am început cu aceasta – se învăţa pe vremurile când eraţi şcoler şi cum era şcoala, faţă de ce e azi?

Nu-i frumos să rupi cărţile

ION MURGEANU Ţi-am spus şi mai înainte; dar adaug că în clasa a doua, am fost puşi să rupem din abecedarul/partea a doua, poza cu regele Mihai şi eu n-am vrut să o rup. Domnişoara Nicolau, învăţătoarea mea, fiică şi nepoată de preoţi, m-a întrebat alarmată eu ce fac, de ce nu execut comanda politică a zilei? Pentru că nu-i frumos să rupi cărţile, i-am răspuns cu una din primele ei învăţături. Era la mijloc o şmecherie; prima şmecherie anti-cenzură, ca atunci când peste ani am pus titlu unei cărţi, Poeme europene, în care primul vers din primul poem suna după cum îţi aminteşti poate: “Întuneric şi laudă crimă…” etc. Căci acesteaş dădeam a se înţelege se întâmplau “la ei, în Europa”, pe lângă care acum am ajuns să ne gudurăm mai mult decât dizgraţioşi… N-aş fi putut fi la vârsta aceea monarhist, dar sentimental eram legat de monarhie, mama ne băgase în cap ideea că regii sunt de la Dumnezeu, era ardeleancă de neamul lor, Grama, şi bunica, mama ei a plâns şi s-a zbătut mult când comuniştii i-au smuls “cadrele” de pe pereţi, tablouri mari cu Ferdinand şi Maria, care făcuseră totuşi România Mare. Şi nu mai spun că-n timpul primului război mondial, care începuse catastrofal pentru noi, regele Ferdinand şi-a avut Marele Stat Major la Zorleni. Regina Maria povesteşte lucrul acesta în Povestea vieţii mele, memoriile ei deghizate într-un fel de roman autobiografic. Nu ştiu de ce am pentru Regina Maria un sentiment special, cred că şi un Ceauşescu dacă ar fi avut lângă el o femeie nu de acest calibru, dar cel puţin de formula aceasta, ar fi scăpat altfel cumva…

Dai pe pere ce iei pe mere

Zorlenii au fost prima moşie regală cumpărată de Carol I ca să se împământenească “boier de ţară român”, înainte de-a fi propriu zis rege, căci până la 1884 a fost domnitor în scaunul lui Cuza Vodă. În fine, Mihai, pe care n-am vrut să-l rup din cărţi, mă face azi să regret că nu l-am rupt. Ar fi mai multe de spus faţă de cele ce se văd, lăcomia lor “grecească”, venită prin femeile lor regale, şi pofta de a recupera un trecut pe bani şi valori materiale, un trecut pe care mai mult sau mai puţin l-au abandonat ca nişte învinşi… Tata era în acelaşi timp republican convins şi cred că ar fi o idee sănătoasă şi azi, dacă republica noastră n-ar fi “bananieră” fără a produce şi ea, nu banane, dar cel puţin merele din grădina cu mărul de aur, sau şi perele din proverb: Dai pe pere ce iei pe mere, în schimb. Istoria noastră funcţionează şi azi tot în acest proverb.

Românii sunt sentimentali; Ceauşescu ar putea fi citit mai târziu, în manualele de după potop, ca un erou

OCTAVIAN BLAGA Dar ce credeţi că a însemnat Ceauşescu pentru România? Avem o lecţie de învăţat din istoria noastră recentă, pe care încercăm să o deturnăm de aproape douăzeci de ani încoace?

ION MURGEANU Ceauşescu pentru România a fost o experienţă istorică cerută de destinul României. A fost blamat în exces, cu furie chiar, dar furia maselor se aşază în timp şi va scădea; românii sunt un popor sentimental, iartă la fel de repede pe cât de iute te poate trimite la zid şi trage în tine; Ceauşescu ar putea fi citit mai târziu, în manualele de după potop, ca un erou. Efortul lui de a-şi înţelege rasa şi neamul într-o conjunctură total defavorabilă nu poate fi trecut cu vederea. Este ciudat că talentul lui de om politic l-au observat, primii, chiar şi post-mortem, de asemeni, englezii, care-l plimbaseră în caleaşca reginei lor, observ că pe bune, nu ştiu dacă aţi văzut acel film pe care i l-au dedicat, dintr-o serie illustră de personalităţi istorice. Cred că noi l-am înjurat destul şi ne-am bucurat ca neghiobii de moartea lui, o moarte ticăloşită pusă în pagină, prin trădare, de foştii apropiaţi şi „pretini”; numai şi prin moartea lui va putea fi apropiat lungii serii de eroi ai neamului românesc, de la Decebal şi până la Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Tudor din Vladimiri, Bălcescu şi Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza… Ceauşescu nu a fost un ticălos structural, dar a devenit ticălos în mijlocul unui popor ticăloşit prin amputaţii istorice succesive, şi mai ales datorită segmentului roşu din istoria lui, implementat de bolşevicii ruşi. Nu poţi conduce un popor fără o aristocraţie, lui Ceauşescu i s-a dat un hibris să facă din el pom altoit! Noi învinuim în el drojdia preexistentă şi-n noi, scursura de străinătăţi, cum spune poporul, care cu greu se resoarbe sau şi deloc. Era un copil de ţărani şi avea în sufletul lui acea genă aurorală a credincioşiei într-o idee îmbrăţişată indiferent prin ce botez. Numai că-n cazul lui credinţa nu l-a vindecat, ca la creştini, l-a terminat definitiv dar nu şi iremediabil. Imaginaţi-vă un Ceauşescu creştin; unii spun că nici nu era un ateu foarte convins; dar se unise cu fiara şi hidra, păcatul lui . În faţa adevărului sau a cumplitei realităţi numai dădea înapoi fie şi laş; la Spitalul Brâncovenesc înainte de-a fi demolat intrase şi în rotonda de la intrare văzu pe boltă un înscris în latină. Era un blestem adresat eventualilor demolatori ai „acestui edificiu de folosinţă publică”. Profesorii cei mari de medicină din jurul lui s-au codit să-i traducă, dar când unul din ei a făcut-o totuşi, se zice că reacţia a fost cumplită, nu eu, nu eu singur am aprobat programul acesta, şi a ieşit val-vârtej de acolo; sunt zeci de asemenea legende, care ar trebui să precumpănească dezlănţuitelor învinuiri; securistului nostru de la „Tribuna României” pe care-l provocam făţiş, dacă ne întâmplam la un pahar de aniversare colegială pentru cineva, când i-am spus ce urma să se întâmple cu biserica Sf. Vineri şi-n cauză ar fi chiar „supremul” mi-a replicat spontan: „Nu se poate, tovarăşul nu-i nebun să facă aşa ceva, îl cunosc bine (era colonel, fusese consul în Canada); poate ea… Şi chiar ea a fost diavolul demolator de la Sf. Vineri…A spus-o prin televiziune de câteva ori fostul paroh al bisericii martir…Nu este o scuză pentru el care-i trăgea cu „programul „ aprobat cu unanimitate, cum ştim. Sistemul avusese nevoie de un monstru; s-a sacrificat, fie şi dintr-o pornire malefică, să fie acela el, sau din şi mai subtile motivaţii psihanalitice…În capul lui a fost oricum „proiectul” unei utopii care în mod evident îl depăşea…Dar căţeii din jurul lui în tot acest timp ce au făcut? Au aşteptat să-l împuşte ca să poată lătra?!! Şi ce lătrat cu schelălăieturi încă…se mai aud şi acum…

Doresc de la ţara mea o locuinţă în care să pot lucra şi în care condiţia mea de tânăr scriitor să nu mai fie umilită

OCTAVIAN BLAGA L-aţi întâlnit pe Nicolae Ceauşescu?

ION MURGEANU L-am întâlnit ca toată lumea din epocă pe Ceauşescu, chiar de mai multe ori, dar “nu am dat mâna cu el”, cum se spune. Am fost în schimb “în corespondenţă” cu el şi familia lui. Când lucrurile au început s-o ia razna eu tocmai îmi clarificasem o idee, că ţara este a mea în primul rând, eu fiind un element viu şi bine articulat al poporului ei, şi abia după aceea “a lor”. Şi cu ideea aceasta în minte şi-n suflet am fost liber faţă de ei tot timpul. Să mă explic: nu aveam casă la Bucureşti, şi unul de-ai lor, scriitor fost ilegalist, într-o excursie literară prin ţară, mi-a sugerat să-i scriu ei, trimiţându-i fireşte şi o carte de-a mea cu dedicaţie. M-am conformat, şi ea la rândul ei “s-a conformat”, a trimis micul meu memoriu la primăria capitalei, cu următoarea rezoluţie: “Căutaţi, cercetaţi, rezolvaţi”. Suna de fapt ca un ordin, dar slugile de la primărie s-au mai distrat cu mine o vreme, după tipic, purtându-mă de la Ana la Caiafa! Dar eu văzusem rezoluţia de pe memoriul meu când m-a chemat la interviu inspectorul şef din primărie cu probleme locative şi i-am retezat-o scurt: Ce naiba aţi vrea, să plec din ţara mea pentru că Dvs. nu sunteţi în stare să executaţi un ordin?! Acela a făcut ochii cât cepele, dar mi-a întors-o pe reţeta lui securistă: Treaba cu părăsirea ţării să nu o mai spuneţi nici soţiei în pat. Dar nu aveam soţie, eram într-o pauză de soţie atunci. Am dreptul după constituţia ţării să spun tot ce poftesc şi să fac ce-mi cere mintea şi inima. Nu era de glumit. De altfel în memoriul meu nu mă adresam “ei” sau “lor”, scriam cât se poate de clar, deşi prea patetic poate: “Doresc de la ţara mea o locuinţă în care să pot lucra şi în care condiţia mea de tânăr scriitor să nu mai fie umilită”. Cred că mai am şi acum copia la maşina de scris a respectivei scrisori. Mi-au dat până la urmă garsoniera din Aleea IOR 1 bis Bloc L 10 A. Acolo mi-a expediat el, supremul, pe urmă, prin curier special cartea lui de vizită, după ce-i trimisesem şi lui o carte de-a mea cu dedicaţie, însă fără a-i mai cere ceva şi lui; fusese o nebunie de-o clipă, primisem exemplarele de semnal de la noua mea carte, şi eram cu regretatul meu prieten pictorul Vasile Chinschi, la cafeneaua din Blocul Turn de lângă Palat, şi am făcut un pariu, că-i trimit o carte şi lui Ceauşescu prin poştă, după ce Vasile îşi primise exemplarul lui cu dedicaţie, dar auzind de intenţia mea, s-a ferit ca de ceva periculos ori spurcat: Eu în chestii din astea nu mă bag şi n-aş vrea să apar…

La ce folosea o carte de vizită cu semnătura lui Ceauşescu

Curierul de la cabinetul 1 mi-a sunat la uşă în timp ce mă bărbieream şi am ieşit la uşă cu săpun pe faţă. M-a luat tare că i-am dat o adresă greşită, mă căutase pe câteva nivele în blocul meu de zece etaje. Şi după ce şi-a făcut numărul ce mare şi tare era gradul lui, deşi în civil, mi-a înmânat micul plic: Aveţi aici mulţumiri din partea tovarăşului preşedinte Nicolae Ceauşescu. Chiar din partea lui personal?! Da, acum 20 de minute am fost trimis aici din cabinetul său. Măi, să fie! Tata era sosit de la Zorleni cu damigenele şi porcul de Crăciun (deduc că era iarna, dar cartea eu i-o trimisesem toamna târziu poate), deci m-a întrebat cine era şi ce voia? I-am dat lui să citească primul conţinutul micului plic. “Mulţumiri pentru volumul Confesiune patetică şi pentru dedicaţie. N. Ceauşescu”. Era într-adevăr semnătura lui olografă. Mai târziu securiştii mi-au “retras” mica favoare după ce, era drept, făceam anumite excese cu ea, prin cârciumi, noaptea târziu, când chelnerii se obrăzniceau şi sunau “ora închiderii, vă rugăm”, sprijineam micul carton lustruit de paharul gol şi aşteptam să-l facă cineva atent pe chelner ce scrie acolo… Imediat suna mobilizarea din nou şi în continuare eram invitaţii supremului… Vă daţi seama, dacă la acest nivel funcţiona frica de dânsul, dar până la mica nebunie a mea câţi nebuni, mult mai graşi şi poate şi mai calificaţi, nu au funcţionat în numele şi pe legenda lui “de dur”…

Am cotit-o ori de câte ori am fost invitat să fiu în faţă la şezătorile omagiale

Tata, sceptic tot timpul faţă de ţicneala mea de a fi lăsat baltă o “situaţie bună” în provincie, la Botoşani, apartament plus nevastă frumoasă şi “calificată” , profesoară de liceu, m-a “reabilitat” abia atunci, cu jumătate de gură: “Dacă şi el îţi dă atenţie înseamnă că e ceva de capul tău aici la Bucureşti”. Nu era cine ştie ce pentru că nici nu am vrut să fie mai mult decât a fost. Am cotit-o ori de câte ori am fost invitat să fiu în faţă şi să mă “urc pe scaun”, la şezătorile omagiale, inclusiv cele de la Ateneul Român, şi atunci când presat să dau ceva pentru “clasicele” de-acum albume omagiale, eu i-am dat lui Grigore Hagiu (el mi-a cerul) un lung poem intitulat Ştefan cel Mare de pe plai / dedicat lui N. Ceauşescu… Grigore mi-a spus: Al naibii de şmecher ce eşti, cum ai crede că ar primi afrontul? Nu era nici un afront, poemul era cinstit, curat, pilduitor, didactic chiar, pentru un urmaş ca el, ce se credea, al lui Ştefan ce Mare… Nu cred că mai există acel poem, dar la rigoare îl pot recompune, cum spui tu, din memorie, sau realcătui cel puţin din cenuşile memoriei…

Ştefan cel Mare culegând pe plai ghiocei

joi 11 ianuarie 1475 pe la amiazi

după ce zăpezile s-au topit pe islazuri

de-atâta sânge fierbinte de viteji istoviţi subt săgeţi;

să-i ducă ghioceii Vrâncioaiei în munţi remuşcări

pentru flăcăii ei morţi, despicaţi acolo de soarta maşteră,

şapte munţi danie, domnul plângând, numărându-şi vitejii rămaşi,

câţi viteji atâtea steaguri şi sate urmaşilor, şi imaşuri şi ţarine,

toată Moldova stă scrisă cu numele lor până azi, etc., etc.

Ceauşescu strălucea între loazele grase din jurul lui

Pe urmă l-am văzut pe Ceauşescu de aproape la Conferinţa Scriitorilor din mai 1977… M-am dat cu scaunul cât mai aproape de locul dintre scaune pe unde trecea, să-l simt şi să-l miros, cum se spune, în continuare, l-am urmărit din prezidiu acolo, la sala mică a palatului, când a vorbit din mijlocul “biroului poltic”… Strălucea între loazele grase din jurul lui, şi ochii aceia vii nu erau de diavol încă, erau ai unui vestitor şi predestinat, ceilalţi care îl însoţeau erau tufe cenuşii, nu adia din ei nimic, Ceauşescu vorbise acolo despre poporul român cum ar fi vorbit bunicul Grama (ardeleanul) despre boii sau caii lui, iar despre patrie cum vorbea acelaşi despre atelajele şi gospodăria lui… Aceeaşi impresie mi-o comunicase înainte de a fi pierit în martie din acelaşi fatidic 1977 A. E. Baconsky, invitat la recomandarea lui A. Păunescu să participe şi el la o întâlnire a secretarului general cu scriitorii… Atunci când AEB i-a spus că “Cenzura sunteţi Dvs., domnule preşedinte” şi în mod ciudat a primit-o detaşat, iar a doua zi Baconsky a primit acasă mult aşteptatul şi tergiversatul său paşaport pentru Vest… Nu-i o legendă ce povestesc aici, Ceauşescu, înainte de-a fi fost înnebunit de laude şi omagii, avea un elementar bun simţ ţărănesc, cel puţin atât cât a mai funcţionat ca un om sănătos, şi atât cât îi îngăduia lui ştiinţa de carte şi experienţa politică deprinsă, din păcate, pe o ideologie pe cât de utopică, tot pe atât falsă şi falimentară prin ea însăşi…

Un ziar a publicat în anii trecuţi stenogramele de la vestitele întâlniri cu scriitorii. Din ele a reieşit că de râs şi de spectacol se făceau scriitorii. Conducătorul era stăpân pe el şi judeca limpede situaţia, din punctul lui de vedere, fireşte, mirându-se totuşi, că oamenii aceştia, de la care se aştepta atât de mult, puteau să fie în realitate atât de dezbinaţi şi puerili… Nesiguri pe ei şi invidioşi unii pe alţii…Mulţi care s-au dezis de el şi l-au înjurat frenetici după căderea sa, iniţial i-au ridicat osanale şi-au pus pe roate delirul lui de grandoare…Păstrez din reviste vechi câteva mostre: Eugen Barbu îl punea alături de Napoleon iar Fănuş Neagu îl considera „un Făt-Frumos curat ca lacrima” al neamului românesc…Şi atunci ce să mai vorbim de A. Păunescu şi C. Vadim Tudor, ultimul implicat până la slugărnicie în biografia conducătorului, dar şi a consoartei lui…